Într-un articol publicat în Iai.tv intitulat „Memory is not stored in the brain. Time, not space, contains memory”, Victoria Trumbull, filozoafă la Oxford, care lucrează la intersecția dintre psihologia filosofică, metafizică și istoria gândirii filosofice, vine cu o ipoteză și o propunere curajoase privind natura memoriei: „O știință autentică a memoriei ar începe prin a pune sub semnul întrebării chiar metafora depozitării. Poate că amintirile nu sunt „stocate” nicăieri. Poate că rolul creierului nu este să adăpostească trecutul, ci să ne faciliteze accesul la el”. Mai jos, un rezumat al articolului menționat.
De la primele meditații filosofice până la neuroștiințele secolului XX, memoria a fost explicată printr-o imagine intuitivă: trecutul ar fi „păstrat” într-un spațiu interior, asemenea unei biblioteci vaste pline de amintiri. Această metaforă a devenit, odată cu materialismul modern, o teză luată literalmente: amintirea ar fi un tipar neuronal stocat undeva în creier.
Dar metafora depozitării nu poate fi transformată într-o descriere a realității. Ea exprimă felul în care simțim actul de a ne aminti, nu felul în care memoria există în mod obiectiv.
Scriam într-un post acum nouă ani despre o teorie foarte iubită de psihologii care se ocupă de parenting. O teorie devenită aproape icoană: părinții modelează personalitatea copiilor. Așadar, părintele conștiincios ar trebui să învețe ce și cum să facă pentru ca odraslele lui să ajungă adulți sănătoși, echilibrați și de succes.
Intuiția, în sens psihologic (în special în modelele dual-process, cum ar fi cele ale lui Kahneman și Gigerenzer), este o formă de judecată rapidă și automată bazată pe recunoașterea tiparelor formate prin experiență anterioară.
Nu e o magie a „simțului interior” sau vreo informație trimisă pe cale cuantică dintr-un plan superior. E rezultatul unor procese inconștiente care condensează cunoașterea implicită.
Nu demult, o rudă mi-a spus că a muncit atât de intens în curte încât „a vomitat, la propriu”. Nu mi-a spus asta ca o informație despre sănătate sau ca un avertisment împotriva suprasolicitării. Era, ciudat, o laudă.
Cunoaștem genul acesta de situație. Elon Musk a afirmat odată că „nimeni n-a schimbat lumea lucrând 40 de ore pe săptămână”, aparent fără să observe că oameni de la Arhimede până la laureatul Nobel Alexander Fleming s-au descurcat foarte bine cu un program normal.
Dacă Musk a transformat supramunca într-un spectacol public (spunea chiar că dormea pe podeaua fabricii Tesla), biografiile fondatorului Microsoft, Bill Gates, ne oferiseră deja un prototip. Gates se întindea sub terminalul său ca un Buddha laic, așteptând nu iluminarea, ci codul executabil.
Cu câțiva ani în urmă, am sărit peste o poartă și m-am trezit privind în jos spre o vale. După ce am mers câteva minute, privind câmpurile și cerul, am simțit o schimbare în percepția mea. Tot ce era în jurul meu a devenit real într-un mod intens. Câmpurile, tufișurile, copacii și norii păreau mai vii, mai detaliate și mai frumoase.
M-am simțit conectat cu tot ce mă înconjura. Ceea ce era în mine, ca propria mea conștiință, era și în exterior, în afara mea. În mine era o stare intensă de bună dispoziție.
Am ajuns să cred că meritocrația e o iluzie. Una frumos împachetată, vândută de bogați și cumpărată cu entuziasm de toți cei care mai speră că lumea e, în fond, corectă. Nu am ajuns din senin să cred asta. M-a ajutat un renumit profesor de filosofie, Michael J. Sandel.
Ni se spune că dacă înveți bine, muncești din greu și ai ambiție, vei urca scara socială. Cu unii dintre noi chiar se întâmplă urcușul. Există o oarecare mobilitate socială. Însă, oamenii nu pleacă în acest urcuș de la vreo egalitate socială, economică, biologică ori culturală. Luăm startul cu inegalități.
După ani întregi în care am încercat să înțeleg mintea celor care îi rănesc pe alții, mi-am mutat recent atenția, ca psiholog criminalist, de la crimele violente către lumea mai puțin cunoscută a criminalității ecologice.
Documentându-mă pentru noua mea carte, „Green Crime: Inside the Minds of the People Destroying the Planet and How to Stop Them” („Crima verde: în mintea celor care distrug planeta și cum să-i oprim”), am vrut să-i înțeleg pe cei care reprezintă o amenințare pentru noi la o scară mult mai mare – uneori chiar existențială. De ce aleg oamenii să distrugă Pământul și ce putem face pentru a-i opri?
Când un prieten apropiat îți spune cu sinceritate defectele pe care le vede la tine, este firesc să te simți rănit. Adică, dacă ești om. Dacă ești reptilian, probabil treci cu vederea inepția amicului, deoarece tu știi bine că „nu vede bine săracu și are nevoie de un control oftalmologic dar și psihiatric”.
Înainte de orice, să facem o distincție. Exprimarea sinceră vizavi de calitățile tale nu e totuna cu criticismul. Două specii diferite. Dar, sigur, poți lua cu ușurință sinceritatea cuiva drept criticism mai ales dacă ai avut părinți echipați cu atitudine critică by default.
Glumesc. În fapt, nu știu dacă Dostoievski mergea 10 mii de pași pe zi, poate a făcut-o, dar m-a amuzat să găsesc menționată această recomandare într-una dintre cărțile lui.
Cu cât o persoană este mai bogată, cu atât este mai probabil să posede trăsături din triada întunecată.
De la Scrooge McDuck și Cruella de Vil (personaje Disney) la Lex Luthor din DC Comics și dl Burns din Simpsons, există numeroase exemple de bogați care își folosesc banii și puterea în moduri malefice. Dar există vreun sâmbure de adevăr în stereotipul conform căruia bogații sunt răi?
Există mulți oameni bogați care acționează cu bunăvoință, inclusiv filantropi care își donează mare parte din avere. Totuși, cercetările din psihologie au descoperit o legătură clară între bogăție și comportamentul neetic, inclusiv o tendință crescută de a trișa și de a fura.
Cu circa 100 de mii de ani în urmă, este posibil ca strămoșii indienilor de astăzi din regiunea Kerala să fi părăsit Cornul Africii, prin Yemen, ajungând într-un timp nedeterminat de-a lungul țărmului vestic al Indiei. Cum 3-4 mii de ani în urmă o altă populație, venind din zona centrală a Asiei, care-și spuneau „arieni” și care vorbeau ceva ce astăzi este cunoscut sub numele de sanscrită, se așezau în aceeași zonă sudică a Indiei.
Când au ajuns arienii în sud, acolo era o civilizație dezvoltată, denumită Harappa, după unul dintre orașele din zonă, unde în jurul anului 2.250 î.Hr. trăiau zeci de mii de oameni.
Articolul de mai jos este o sinteză a subiectului menționat în titlu, pe baza capitolului 8 din cartea „Caste: The Origins Of Our Discontents” (2020, netradusă în română), de Isabel Wilkerson. Cartea analizează sistemul de caste ascuns din SUA și îl compară cu sistemele din India și Germania nazistă și argumentează că un sistem de caste a influențat istoria și prezentul american, generând inegalități rasiale și sociale.
În imagine, August Landmesser, fost un muncitor la șantierul naval Blohm und Voss din Hamburg, Germania, faimos pentru apariția sa în fotografia de mai sus, în care refuză să execute salutul nazist la lansarea navei Horst Wessel a marinei naziste la 13 iunie 1936. Povestea sa poate fi citită aici.
O ședință decisivă în Berlin, 1934. Pe 5 iunie 1934, într-o perioadă în care regimul nazist încă își consolida puterea, 17 birocrați și juriști ai Reichului s-au reunit la Berlin pentru a dezbate viitorul legislativ al „statului arian”.
Nu discutau încă exterminări — acestea vor fi decise abia ani mai târziu, la conferința de la Wannsee. Scopul lor imediat era stabilirea cadrului legal al separării rasiale: cum să definească „evreul”, cum să interzică amestecul „rasial”, cum să transforme ideologia în lege.
Deși ideea de rasă este combătută astăzi, fiind numită în genere „un construct social”, este indiscutabil că migrația omului din Africa spre celelalte zone ale lumii și traiul în relativă izolare pentru perioade lungi a dus la apariția și consolidarea unor anumite trăsături care diferențiază vizual diverse populații de Homo sapiens.
„Nu devii complet liber doar evitând să fii sclav; trebuie să eviți și să devii stăpân”, afirmă Nassim Taleb. Ce e rău în a fi stăpân?
Pentru strămoșii noștri, ratarea țintei era o chestiune de viață și de moarte.
Dacă apreciezi articolele SCIENTIA, sprijină site-ul cu o donație! |
Clic pe imagine pt. detalii.