Acesta e un articol pentru aceia dintre noi terorizați de bunul-simț. Cine nu are în echiparea proprie niște idei-forță sau cogniții/credințe de esență? Ele intră la narațiunea despre sine. Potrivit acesteia, cineva ar putea să creadă, spre exemplu, că e o persoană isteață foc. Ba chiar, și e o diferență, nu doar să creadă, ci să fie identificată cu această convingere (she has a core belief, m-ar englezi un cognitivist de la uzina cognitivă de terapeuți).

 

Acest articol a fost generat de o întrebare (cea din titlul acestui articol) de pe Twitter. M-am gândit un pic la subiect, dar cum au ieșit mai multe cuvinte decât îți permite Twitter-ul să pui într-un număr rezonabil de mesaje, am zis că e mai bine să le adun într-un articol.

Întrebarea reflectă „înțelepciunea populară” și are, prin urmare, un nivel de imprecizie destul de ridicat, pentru că nu este clar la ce se referă „inteligența”. Dar acesta este meritul „înțelepciunii populare”, nu? Și anume faptul că încapsulează în cuvinte puține o experiență îndelungată a multora. Sigur, înțelepciunea populară nu trebuie să fie mereu „corectă”, dar trebuie să fi pornit de la ceva real :)

Dacă viața a apărut pe Terra, atunci trebuie să fi apărut și pe alte planete, cu condiții similare. Dar cum am comunica noi cu extratereștrii dacă i-am întâlni? Să nu uităm că nu putem comunica nici cu specii inteligente de pe Terra, pe care le studiem de zeci de ani, cum ar fi maimuțele superioare ori delfinii.

 

Nu ai cum ști, dar este posibil ca într-un târâm pre-viață să fi fost întrebat, înainte să te întrupezi în cel care te-ai fost la naștere: „Prietene, ai șansa unică să trăiești o viață pe Pământ. Nu-ți pot spune cum va fi viața ta, rea sau bună. Dacă spui „da”, te vei naște și vei trăi, dar nu vei ști că am avut această discuție. Ce alegi? Te bagi sau nu?”? Ce ai alege? Probabil că ai spune „sigur!”. De ce nu? Ar părea amuzant. E ca și când ți-ai da acordul pentru a fi un actor într-o piesă de teatru, în care-ți joci propriul rol.

În vechime, să învingi plictiseala arăta tăria de caracter a celor excepționali. Să fii cu tine însuți nu a fost niciodată ușor. Dar astăzi, într-o lume plină de distracții, ce mai este distractiv? Mulți dintre noi găsesc chiar și perioade scurte, de maximum 15 minute, insuportabile fără un mijloc de distracție la îndemână. Chiar și șocurile electrice sunt preferabile companiei propriilor gânduri...

Un lucru ce mă scoate din sărite este lamentația periodică în care se angajează jurnaliști ori blogări de ocazie cu privire la cât de puțin citesc românii. Că cică alții din alte țări citesc mai multe cărți și, e clar, ăia sunt mai deștepți și de aia au mai mulți kilometri de autostrăzi. Să citim și noi mai multe cărți și se vor rezolva toate problemele nației.

Ce înseamnă să bârfești? Să vorbești de rău despre altcineva în absența acestuia. Așa că, privind de departe, bârfa e un lucru rău, condamnabil. Dar cred că sunt câteva aspecte utile, de regulă uitate de cei care critică bârfa. Bârfa este utilă în fortificarea legăturilor dintre membrii grupului și a stimei de sine.

Unul din cainii lui Pavlov
Unul din câinii lui Pavlov cu o canulă implantată pentru colectarea salivei
Credit: wikimedia.org

La începutul sex. XX Ivan Pavlov era unul dintre cei mai renumiți oameni de știință din lume. Acestuia i-a fost acordat în anul 1904 Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină „ca semn de recunoaștere a progreselor acestuia în fiziologia digestiei, prin care s-a transformat și îmbogățit cunoașterea cu privire la acest domeniu”. Dar numele omului de ştiinţă rus este asociat mai degrabă cu fenomenul condiţionării clasice pe care Pavlov l-a descris în premieră în urma unor experimente avându-l drept subiect pe nu mai puţin celebrul său câine (dar au fost folosiți, desigur, mai mulți câini).

Ahile si testoasa (1)

Ahile si testoasa (2)
Ahile si testoasa (3)

Paradoxul lui Zenon: Ahile şi broasca ţestoasă.

Nu știu niciun jurnalist de știință autentic în presa generalistă de la noi. Cei care scriu despre știință, de regulă traduc (ceea ce este meritoriu), dar nu înțeleg. C. T. Popescu este un caz aparte, în sensul că acesta se străduiește să înțeleagă când vorbește despre lucruri care țin de știință. La un moment dat, de exemplu, acesta scrie despre concepte complexe, precum „universul observabil”, „materia întunecată și energia întunecată” și vidul din interiorul atomului. Am scris un articol în care am explicat ce a înțeles corect și ce nu.

Recent „gazetarul” (cum vrea să fie numit, pentru a se delimita de jurnaliștii de tip nou, cu care nu vrea să fie asociat) spune că a rezolvat „paradoxul lui Zenon”. E o afirmație îndrăzneață, căci paradoxul a dat bătăi de cap multor mari gânditori de-a lungul timpului, așa că merită să urmărim firul gândirii acestuia.


Reflexul rotulian

La începutul sec. XIX cercetătorii știau puține despre sistemul nervos. Știau că organismul uman are nervi și că nervii erau implicați în „reflexe”, circuite tip „intrare-ieșire” (sau input-răspuns) care fac parte din sistemul nervos.

Știința nu va descifra toate misterele lumii, printre alte motive, pentru că omul nu este în stare să opereze cu anumite concepte, pe care le vom detalia mai jos ori pe care le-am detaliat în alte articole (și am pus linkuri către ele mai jos). Ideea centrală a acestui articol este următoarea: există o incapacitatea fundamentală a omului de a înțelege anumite concepte, esențiale pentru înțelegerea lumii, care îl condamnă pentru totdeauna la o explicare parțială a lumii, oricât ar progresa de-a lungul evoluției sale.

Am avut un vis în care conversam cu un tânăr necunoscut. O discuție densă, cum destul de rar am în „realitate”. L-am întrebat la un moment dat ceva despre viitorul meu, nu are importanță ce. Nu a apucat să-mi răspundă, pentru că un zgomot m-a trezit. Dar mă gândesc acum: cine îmi răspundea, în fapt?

Condiționarea clasică este cea mai primitivă formă de învățare. Apare chiar și la o formă rudimentară de sistem nervos, cum este cazul unui melc de mare (Aplysia), deci trebuie să fie așa, nu?

 

Da, sună ca un titlu de articol dintr-o revistă de popularizare a psihologiei. Dar după o sută de ani de studiu a naturii umane psihologii au învățat câteva lucruri despre noi. Printre altele, care sunt cele mai importante trăsături de personalitate și cum să le identificăm.

Imaginează-ți că trăiești în anul 1500 și găsești întâmplător un aparat radio care rulează muzica timpului tău. Îi iei pe cei mai buni meșteșugari care există și încercați să găsiți muzica în aparat. Veți găsi, probabil, după câteva sute de ani de cercetări, un semnal electric în componentele radioului, dar sursa acestui semnal ar rămâne un mister, cu excepția situației în care înțelegi conceptul de unde electromagnetice și pe cel de antenă. Dacă și în cazul creierului vorbim despre un dispozitiv asemănător? Puțin probabil? Iată câteva argumente.

Psihologia este văzută ca știința care se ocupă de om, mai precis de mintea (cum gândim?), sentimentele (cum simțim?) și comportamentul omului (de ce facem ce facem?). Ideile și metodele celor din acest domeniu au variat enorm, iar multe dintre teoriile de succes acum câteva zeci de ani sunt astăzi doar note de subsol ori parte din cărțile de istorie ale acestui domeniu. Iată cam ce-am aflat despre noi în ultimii 100 de ani.

„Inspirațional” este un termen la modă, folosit în special de tânăra generație. Ați auzit, probabil, de „lider inspirațional” sau măcar de „citate inspiraționale”. În alte ocazii realizările cuiva sunt „inspiraționale” pentru cei care le apreciază.


Secvență din harta Londrei, desenată din memorie de Stephen Wiltshire (cu o memorie fotografie formidabilă)

În două articole anterioare (1. tehnici de învățare eficientă și 2. tehnici de memorare) am vorbit despre tehnici de învățare și memorare care pot fi aplicate de oricine. Dar printre noi există și persoane care ies din rând, extraordinare, care dețin o capacitate de memorare incredibilă, de neînțeles.

 

Nici știința, nici religia, nici vreo altă modalitate de cunoaștere nu va răspunde unor întrebări fundamentale ale omului. Iar imposibilitatea cunoașterii răspunsurilor la aceste întrebări nu ne lasă nicio altă opțiune rațională decât aceea de a fi agnostici.

Creierul nostru are o preferință pentru control și certitudine. De aceea ne simțim mai confortabil atunci când semafoarele au cronometru, când există butoane pentru culoarea verde (chiar dacă multe sunt false...) la trecerile de pietoni, când aplicația de taxi ne spune câte minute mai sunt până vine taxiul, când panoul de afișare din metrou (și din stația de autobuz, prin unele locuri...) ne spune cât mai durează până vine următorul tren / autobuz. Până și ambuteiajele pe Valea Prahovei sunt mai tolerabile, dacă ne spune aplicația de navigație prin satelit durata acestora.


 



Ar fi util dacă ne-ai sprijini cu o donație!
Donează
prin PayPal ori
Patron


Contact
| T&C | © 2021 Scientia.ro