Dacă te simți sătul de felul în care merg lucrurile în lume, atunci, indiferent de opțiunile tale politice, trăiești o emoție pe care oamenii o resimt de milenii. Poate te simți neputincios. Poate te simți precum personajul din piesa dramaturgului roman Terentiu, Frații (160 î.e.n.), care exclamă: „suntem înconjurați de atât de multe lucruri din care nu există scăpare: violență, sărăcie, nedreptate, singurătate, rușine. Ce vremuri trăim!”.
Ce poți face? După cum vom vedea, oamenii din Antichitate aveau idei diferite despre cum ar trebui să acționeze.
Cei mai mulți dintre noi încă ne place să credem că suntem oameni care pot discuta lucrurile până la capăt. Spunem că prețuim deschiderea, nuanța și dezacordul onest. Îi învățăm pe copiii noștri să-și exprime gândurile. Le spunem studenților noștri că universitățile sunt locuri ale cercetării. Ne spunem nouă înșine că viața democratică depinde de schimbul de idei, nu de reducerea lor la tăcere.
Și totuși, atunci când un subiect devine încărcat din punct de vedere moral, mulți dintre noi nu devenim mai reflexivi. Devenim mai precauți. Căutăm certitudinea sau ne retragem în tăcere. O întrebare care altădată ar fi putut deschide o conversație riscă acum să fie percepută ca o provocare. Un moment de ezitare poate fi interpretat ca slăbiciune morală. O încercare de nuanțare poate suna, pentru altcineva, ca evitare, indiferență sau trădare.
Poligraful este cel mai cunoscut echipament de identificare a minciunii. Un nou sistem utilizat recent este cunoscut cu denumirea de EyeDetect. Dar sunt acestea precise și de încredere? Un faimos tradător american a „păcălit” poligraful de două ori, fără cine știe ce pregătire specifică. Nenumărate cazuri din instanță arată că poligraful este mai degrabă nefavorabil celor nevinovați, decât celor vinovați.
Unii cercetători se îndoiesc că detectarea precisă a minciunii este posibilă, indiferent de echipamentul utilizat.
Ce poți vedea chiar acum? Aceasta poate părea o întrebare banală, dar ceea ce intră în conștiința ta nu spune întreaga poveste când vine vorba despre vedere. O mare parte din procesarea vizuală din creier are loc mult sub nivelul conștientizării noastre.
Unele studii au explorat aceste adâncimi inconștiente ale vederii. O sursă de dovezi provine din afecțiunea neurologică numită „vedere oarbă” (blindsight), care este cauzată de leziuni în zone ale creierului implicate în procesarea informației vizuale. Persoanele cu vedere oarbă afirmă că nu pot vedea, fie complet, fie într-o parte a câmpului lor vizual. Totuși, atunci când li se cere să „ghicească” ce se află acolo, ele pot face acest lucru adesea cu o acuratețe remarcabilă.
De exemplu, într-un experiment publicat în 2004 pe o persoană cu vedere oarbă, o bară neagră a fost afișată în porțiunea câmpului vizual în care persoana era oarbă. Persoanei i s-a cerut să „ghicească” dacă bara era verticală sau orizontală.
În ciuda faptului că a negat orice conștientizare a barei, participantul a răspuns corect într-o proporție mult peste nivelul hazardului. Participantul a arătat chiar dovezi că putea să acorde atenție barei – răspundea mai rapid atunci când o săgeată (plasată într-o zonă sănătoasă a câmpului vizual) indica corect locația barei.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, piloții de vânătoare ai Luftwaffe (forțele aeriene ale Germaniei) trăiau într-un univers dominat de pericol permanent. Luptele aeriene deasupra Canalului Mânecii, a Germaniei sau pe frontul de est erau extrem de periculoase. În anumite perioade ale războiului, până la un sfert dintre piloți mureau într-o singură lună. În aceste condiții, conducerea militară germană s-a confruntat cu o problemă clasică: cum menții performanța oamenilor când nu ai aproape nimic material de oferit?
Răspunsul a fost surprinzător de simplu: gloria. Simbolul acestei glorii era Ritterkreuz, Crucea Cavalerilor – o decorație purtată la gât, care devenise unul dintre cele mai râvnite simboluri ale succesului militar în Germania nazistă. Pentru mulți piloți tineri, această medalie valora mai mult decât banii, mai mult decât concediul sau chiar decât simplul fapt de a supraviețui războiului. Ea însemna recunoaștere publică și statut. Era dovada că ești printre cei mai buni, iar toată lumea putea vedea asta.
În capitolul de deschidere al cărții Dincolo de bine și de rău, Friedrich Nietzsche observă că filozofii au avut dintotdeauna o obsesie aproape patologică pentru „adevăr”. În tradiția filozofică occidentală, adevărul este privit drept cel mai înalt bun, iar dacă îl urmăm pe Socrates, toate relele din lume ar proveni din ignoranța față de acest adevăr.
De-a lungul secolelor, biblioteci întregi au fost dedicate unor întrebări precum: „Ce este adevărul?”, „Cum putem cunoaște adevărul?” sau „Cum distingem între ceea ce este adevărat și ceea ce nu este?”.
Dar există o problemă mai puțin discutată: este posibil ca majoritatea oamenilor să nu fie interesați de adevăr în sine. În multe situații, oamenii vor pur și simplu să aibă dreptate. Iar atunci când adevărul îi contrazice, el devine o problemă.
Conceptul de psihopatie ocupă un loc aparte în imaginarul colectiv modern. Termenul evocă instantaneu imaginea unui individ rece, lipsit de empatie, manipulator, violent și incapabil de remușcare. În literatura de specialitate, psihopatia a fost descrisă drept una dintre cele mai vechi și studiate tulburări de personalitate, iar în cultura populară a devenit aproape un arhetip: criminalul calculat, farmecul periculos, prădătorul social.
Totuși, în ultimele două decenii, o problemă majoră a devenit din ce în ce mai evidentă: aproape toate afirmațiile fundamentale despre psihopatie au fost fie infirmate, fie nu au primit susținere empirică solidă. În ciuda miilor de studii publicate, dovezile experimentale nu confirmă existența unui tip uman distinct, caracterizat de trăsături psihologice extreme. Ipoteza devine inevitabilă: poate că „psihopatul” nu există ca entitate clinică reală.
Psihopații ar putea reprezenta doar aproximativ 1% din populație, dar sunt responsabili pentru o parte disproporționată a infracțiunilor violente. Diferiți de cei care suferă de afecțiuni precum sociopatia și tulburarea de personalitate antisocială, psihopații tind să manifeste trăsături precum absența remușcării sau a vinovăției, lipsa empatiei și un stil interpersonal fermecător și manipulator.
Poate fi greu de imaginat cum cineva cu puțină empatie s-ar putea schimba. Iar tratamentele psihologice timpurii nu au avut succes. Însă progresele cercetării arată că o înțelegere mai profundă a psihopatiei ar putea ajuta la crearea unor intervenții mai eficiente.
În mitologia greacă, Narcis se îndrăgostește de propria reflecție și sfârșește prin a se distruge. În lumea modernă, însă, oamenii cu trăsături similare nu dispar — dimpotrivă, ajung adesea în poziții de putere, conduc companii și chiar state. Deși știm că liderii eficienți pun misiunea deasupra egoului, iar narcisiștii fac exact opusul, continuăm să îi alegem.
Psihologia, istoria și cercetările recente oferă un răspuns: atracția pentru liderii narcisiști este profund înrădăcinată în instinctele noastre, în frică și în nevoia de siguranță.
În urmă cu aproximativ un deceniu, autoarea Mandy Len Catron a scris un articol pentru New York Times despre „36 de întrebări care duc la dragoste”. Ideea sugerează că două persoane pot deveni mai apropiate — și chiar se pot îndrăgosti — răspunzând la o serie de întrebări din ce în ce mai intime.
Catron a descris cum, în 2014, ea și o cunoștință au ieșit împreună la o întâlnire. În timpul serii, au pus pe rând cele 36 de întrebări și au răspuns la ele. Înainte de acea întâlnire, amândoi au recunoscut că exista o ușoară atracție reciprocă, dar exercițiul a schimbat situația destul de dramatic.
În câteva săptămâni, au dezvoltat sentimente puternice unul pentru celălalt. În anul următor s-au mutat împreună, au avut copii în 2021 și în 2025, la mai mult de un deceniu după prima lor întâlnire, s-au căsătorit — iar cele 36 de întrebări au fost incluse într-un bol la barul recepției.
Emoțiile sunt adesea prezentate ca o amenințare la adresa gândirii raționale, că ne tulbură judecata. Adesea se vorbește despre emoții versus rațiune. Daniel Vanello - lector de filozofia educației la Universitatea College London - susține contrariul: că emoțiile sunt ele însele raționale, modelate de valorile noastre și deschise justificării sau criticii. Dacă acest lucru este corect, dezvoltarea emoțională nu ar trebui să se concentreze pe control și gestionare, ci pe a învăța cum să raționăm pornind de la ceea ce simțim. Mai jos puteți citi câteva extrase mai relevante din articolul său „Emotions are rational”.
Emoțiile sunt mai mult decât simple stări psihologice care trebuie gestionate; ele sunt modelate de ceea ce valorizăm și pot fi evaluate ca raționale sau iraționale în funcție de caracterul rațional sau irațional al lucrurilor care le provoacă.
Să începem cu exemplul furiei. Să presupunem că sunteți într-un autobuz și simțiți pe cineva împingându-vă din spate. Vă înfuriați brusc. De ce ar împinge cineva pe altcineva? Nu știe că este periculos să împingi pe cineva într-un vehicul aflat în mișcare? Vă întoarceți și vedeți că ați fost împins accidental de o mamă care încerca să se țină de bară în timp ce ținea un copil în brațe. Furia dispare și, după ce o ajutați pe mama aflată în nevoie, simțiți o ușoară vinovăție pentru că v-ați înfuriat. Desigur, nu știați care erau circumstanțele și ați încetat să simțiți furie imediat ce le-ați aflat. Totul e bine. Vă continuați ziua.
Vorbește cu un membru oarecare al publicului și, cel mai probabil, îți va spune că, în fapt, comportamentul oamenilor se înrăutățește. De la furturi din magazine săvârșite la vedere, la ascultarea muzicii cu volumul tare în transportul public și până la violența împotriva lucrătorilor din comerț, există suficiente motive pentru a privi cu pesimism la ceilalți oameni.
Această percepție este susținută de cercetări: un studiu publicat în iunie 2023 a constatat că oamenii din peste 60 de țări cred că decența de bază este în declin. Un sondaj din 2025 realizat pe 9.600 de americani a arătat că 46% consideră că grosolănia este, în ansamblu, în creștere, în timp ce doar 9% cred că a scăzut față de nivelurile de dinainte de pandemie.
Dar percepția oamenilor poate fi inexactă. În cercetările mele, investighez cât de precise sunt percepțiile oamenilor despre ceilalți, care sunt implicațiile percepțiilor eronate și ce se întâmplă atunci când aceste erori sunt corectate.
Ți s-a întâmplat vreodată să simți o satisfacție (poate ascunsă) atunci când altcuiva i-a mers prost? Chiar dacă nu recunoaștem deschis, mulți dintre noi am trăit probabil această stare – uneori intenționat, alteori inconștient. Acest sentiment are un termen în germană: „schadenfreude” (pronunțat în roână „șadănfroidă”). Iar locurile de muncă sau alte contexte de afaceri – cu toate presiunile, rivalitățile și jocurile de putere din birouri – pot crea condițiile ideale pentru apariția lui.
Iată de ce uneori ne bucurăm de eșecurile altora, de ce această emoție poate avea consecințe cu două tăișuri și cum poate fi reinterpretată pentru a încuraja învățarea și dezvoltarea personală.
Citesc zilele astea o carte despre influența socială. Am ajuns la topica diferențelor și asemănărilor și cum ne place să credem că suntem diferiți într-un ocean al asemănărilor. Nu un pic diferiți, ci diferiți într-un mod semnificativ, care spune ceva important despre cine suntem și ce ne face (pe fiecare) unici. Diferența nu e doar o trăsătură, ci o declarație de identitate: „eu nu sunt ca ceilalți”.
Susan Krauss Whitbourne, profesor de psihologie, a publicat recent un articol în Psihology Today cu titlul „The Best Way to Handle People Who Put You Down”, care promite, cum arată și titlul, să ofere o metodă de a gestiona ironiile - sau, mai aproape de limbajul de zi cu zi, miștoul la adresa ta. Propunerea este un pic dezamăgitoare, după mine: dacă înțelegi mecanismul psihologic al celui care te ironizează, asta te poate salva...
Dacă apreciezi articolele SCIENTIA, sprijină site-ul cu o donație! |
Clic pe imagine pt. detalii.