„Persistența memoriei” de Salvador Dali (1931)
Milan Kundera își începe romanul „Cartea râsului și a uitării” cu o scenă din iarna anului 1948. Klement Gottwald, liderul Partidului Comunist din Cehoslovacia, ține un discurs în fața mulțimii din balconul unui palat, înconjurat de alți membri de partid. Tovarășul Vladimir Clementis așază cu grijă căciula de blană pe capul gol al lui Gottwald; căciula apare apoi într-o fotografie emblematică.
Patru ani mai târziu, Clementis este găsit vinovat de naționalism burghez și spânzurat. Cenușa lui este împrăștiată pe o stradă din Praga. Secția de propagandă a partidului îl elimină din istoria scrisă și îl șterge din fotografie. „Din Clementis n-a mai rămas nimic”, scrie Kundera, „decât căciula de blană de pe capul lui Gottwald”.
Eforturile de a impune uitarea politică sunt adesea asociate cu regimurile totalitare. Statul încearcă să controleze nu doar cetățenii săi, ci și trecutul. Pentru a crea o narațiune care glorifică prezentul și idealizează viitorul, istoria trebuie rescrisă sau chiar ștearsă complet.
Într-un articol celebru despre „ego-ul totalitar”, psihologul social Anthony Greenwald susținea că și sinelui individual funcționează în același fel. Folosim o varietate de prejudecăți cognitive pentru a menține o senzație de control și pentru a modela și remodela propria istorie personală. Distorsionăm prezentul și inventăm trecutul pentru a ne asigura că rămânem eroii narațiunii propriei vieți.
A compara individul cu un sistem politic distructiv poate părea exagerat, dar conține un sâmbure de adevăr.
„Memory Lane”, o carte nouă scrisă de cercetătoarele irlandeze în psihologie Ciara Greene și Gillian Murphy, arată cum memoria autobiografică are o capacitate aproape stalinistă de a rescrie trecutul.
Nu ducem lipsă de cărți despre memorie, de la ghiduri de auto-ajutor pentru cei îngrijorați de îmbătrânire până la lucrări academice de istorie. „Memory Lane” se remarcă prin perspectiva sa de psihologie cognitivă aplicată. Punând accentul pe cum funcționează memoria în viața de zi cu zi, Greene și Murphy explorează procesele memoriei și influențele care le modelează.
Ce nu este memoria
Mesajul-cheie al cărții este că memoria nu este un dispozitiv de înregistrare. Deși am putea fi tentați să vedem memoria ca pe o arhivă în care experiențele trecute sunt păstrate fidel, în realitate aceasta este fundamental reconstructivă.
Amintirile sunt revizuite constant în actul reamintirii. Ele se schimbă în moduri previzibile în timp, fiind modelate de informații noi, de convingerile noastre anterioare și emoțiile actuale, de versiunile altora asupra evenimentelor sau de întrebările sugestive ale unui intervievator.
Potrivit analogiei preferate de Greene și Murphy, memoria este ca un turn de lego. O amintire este construită inițial dintr-un set de elemente, dar în timp unele se pierd pe măsură ce structura se simplifică pentru a păstra esența evenimentului. Alte elemente pot fi adăugate pe parcurs, pe măsură ce informațiile noi sunt încorporate și amintirea este remodelată pentru a se alinia convingerilor și așteptărilor persoanei.
Maleabilitatea memoriei poate părea o slăbiciune, mai ales în comparație cu înregistrările digitale. „Memory Lane” o prezintă ca pe o forță. Oamenii nu au evoluat pentru a înregistra adevăruri obiective pentru posteritate, ci pentru a funcționa flexibil într-o lume complexă și în continuă schimbare.
Dintr-o perspectivă adaptativă, trecutul contează doar în măsura în care ne ajută să funcționăm în prezent. Cunoașterea noastră trebuie actualizată cu informații noi. Trebuie să asimilăm experiențele în tipare deja învățate. Și trebuie să fim în armonie cu mediul social, nu izolați de el.
„Dacă toate amintirile noastre ar exista într-o formă de carantină mentală, separate de restul cunoștințelor și experiențelor noastre”, scriu autoarele, „ar fi ca și cum ai folosi un program de calculator lent și ineficient, care îți poate arăta doar un fișier odată, fără să stabilească legături sau să actualizeze impresiile greșite”.
Simplificarea și eliminarea amintirilor este benefică și pentru că, în fapt, capacitatea noastră cognitivă este limitată. Este mai bine să filtrăm ceea ce contează din torentul experiențelor trecute decât să fim copleșiți de aspecte irelevante.
Greene și Murphy prezintă cazul unei femei cu o memorie autobiografică excepțională, care este chinuită de declanșarea constantă a unor amintiri demult depășite.
Uitarea nu doar că face ordine în memorie, dar are și un rol în ce privește emoțiile. Ștergerea selectivă a amintirilor neplăcute crește nivelul de fericire. Netezirea experiențelor care nu corespund personalității noastre cultivă un sentiment clar și stabil al sinelui.
„Biasul retrospectiv” consolidează acest sentiment de continuitate personală, aliniindu-ne amintirile la convingerile actuale. Istorie revizionistă, da, dar în slujba identității personale.
Amintirile martorilor oculari și dezinformarea
„Memory Lane” acordă o atenție specială situațiilor în care erorile de memorie au consecințe grave, cum ar fi mărturiile martorilor oculari. Oameni nevinovați pot fi condamnați pe baza unor identificări inexacte ale martorilor. O multitudine de prejudecăți fac aceste greșeli mai probabile, mai ales în contexte interrasiale.
Reamintirile pot fi influențate și de mărturiile altor martori și chiar de limbajul folosit în timpul interogatoriului.
Într-un studiu clasic, participanții care au vizionat videoclipuri cu accidente de mașină au estimat viteza vehiculelor ca fiind semnificativ mai mare atunci când se spunea că mașinile „s-au izbit” comparativ cu când se spunea că „au intrat în contact”. Aceste distorsiuni nu sunt temporare: informațiile noi înlocuiesc și anulează amintirea originală.
Dezinformarea acționează în mod similar și cu consecințe la fel de grave, cum ar fi evitarea vaccinării. Informațiile false nu doar modifică amintirile existente, ci pot chiar genera amintiri false, mai ales atunci când se aliniază cu convingerile și ideologiile noastre preexistente.
Greene și Murphy prezintă dovezi experimentale fascinante că amintirile false sunt frecvente și ușor de implantat. Copiii și vârstnicii par deosebit de susceptibili la dezinformare, dar nimeni nu este imun, indiferent de nivelul de educație sau inteligență.
Într-un mod poate liniștitor, manipularea digitală a imaginilor și videoclipurile deepfake nu sunt mai susceptibile să inducă amintiri false decât limbajul tradițional. O imagine trucată s-ar putea să nu valoreze o mie de cuvinte atunci când vine vorba de distorsionarea memoriei.
„Memory Lane” acordă timp și „războaielor memoriei” din anii '80 și '90, când a avut loc o dezbatere aprinsă despre existența amintirilor reprimate. Greene și Murphy susțin punctul de vedere, acum larg acceptat, că multe dintre amintirile traumatice recuperate în terapie au fost de fapt amintiri false induse de terapeuți, argumentând că amintirile traumatice nu sunt reprimate și că acestea nu sunt fundamental diferite de alte amintiri și nici nu sunt stocate separat.
Aici știința memoriei contrazice afirmațiile extrem de populare ale unor autori precum psihiatrul Bessel van der Kolk, autorul bestsellerului „The Body Keeps the Score”.
Neînțelegeri despre memorie
Autoarele cărții „Memory Lane” susțin că avem așteptări nerealiste față de acuratețea, completitudinea și stabilitatea memoriei. Când oamenii își amintesc greșit trecutul sau își schimbă amintirile, le punem la îndoială sinceritatea sau sănătatea mintală. Când propriile noastre amintiri sunt neclare, ne îngrijorăm că ne pierdem capacitățile cognitive.
Greene și Murphy afirmă că este în natura memoriei să greșească, să fie maleabilă și limitată. Acest mesaj este încurajator, dar nu explică de ce ne-am aștepta ca memoria să fie mai cuprinzătoare, coerentă și durabilă de la bun început. Și nici de ce persistăm în această așteptare eronată, în ciuda numeroaselor dovezi contrare.
Autoarele sugerează că greșeala noastră ar putea avea rădăcini în metaforele dominante despre memorie. Dacă înțelegem astăzi mintea ca fiind similară unui calculator, vom vedea amintirile ca pe niște urme digitale care stau, tăcute și nemodificate, într-un vast sistem de stocare.
„Multe dintre consecințele catastrofale ale distorsiunii memoriei nu apar pentru că amintirile noastre individuale sunt îngrozitoare”, susțin ele, „ci pentru că avem așteptări nerealiste despre cum funcționează memoria, tratând-o ca pe o cameră video, nu ca pe o reconstrucție”.
În vremuri mai vechi, când memoria era comparată cu o centrală telefonică, cu cărți sau, pentru grecii antici, cu tăblițe de ceară, erorile și ștergerile de memorie păreau mai puțin surprinzătoare și mai ușor de acceptat.
Aceste analogii tehnologice în schimbare, analizate istoric în „Metaphors of Memory” de Douwe Draaisma, pot explica parțial așteptările noastre exagerate față de memorie. Să aștepți performanțe de cip de siliciu de la organisme pe bază de carbon care au evoluat să valorizeze adaptarea mai mult decât adevărul ar fi o prostie.
Dar cu siguranță e mai mult decât o metaforă la mijloc. Toate aspectele vieții noastre sunt din ce în ce mai mult înregistrate și transformate în date, un proces care cere obiectivitate, precizie și consecvență. Faptele înregistrate determină cine trebuie recompensat, pedepsit sau reglementat. Natura limitată și schimbătoare a memoriei umane reprezintă o provocare pentru acest regim digital.
Memoria umană este și tot mai solicitată de volumul copleșitor și în continuă creștere de informație care ne asaltează. Frustrarea noastră față de limitele memoriei reflectă nepotrivirea profundă dintre natura umană și sistemele impersonale de date în care trăim.
Greene și Murphy ne îndeamnă să ne relaxăm. Să fim mai umili în raport cu memoria noastră și mai realiști și iertători când vine vorba despre memoria celorlalți. Să nu judecăm erorile și inconsecvențele prietenilor și să nu fim prea siguri pe propriile amintiri. Și să ne amintim că, deși memoria este imperfectă, ea este imperfectă în moduri benefice.
O persoană a cărei memorie ar păstra întotdeauna o evidență exactă a vieții ar fi profund afectată, susțin Greene și Murphy. O astfel de persoană „ar avea dificultăți în a face planuri, în a învăța din trecut sau în a răspunde flexibil la evenimente neașteptate”.
Plină de astfel de perspective, cartea oferă o prezentare informativă a slăbiciunilor memoriei umane care pot fi, de fapt, puncte forte deghizate.
Traducere după Our memories are unreliable, limited and suggestible de Nick Haslam, profesor de psihologie, Universitatea Melbourne.
