Reprezentare 3D a zonei Vrancea, scoțând în evidență blocul litosferic scufundat în manta și cutremurele ce au loc în cadrul acestuia. Credit: mobee.infp.ro

România este o ţară cu potenţial seismic ridicat, cutremurele din secolul al XX-lea ducând la mii de victime. Practic în orice moment se poate produce un cutremur cu magnitudine mai mare de 7 în Zona Seismică Vrancea, la adâncimi între 60 şi 180 km. Pregătirea pentru un astfel de cutremur ar trebui să fie o prioritate pentru autorităţile statului. Iar Zona Vrancea nu este singura în care pot avea loc cutremure cu potenţial distructiv, după cum veţi putea vedea în continuare.

Cutremurul este rezultatul unei eliberări bruşte de energie în scoarţa Pământului, energie creată de mişcări ale plăcilor tectonice, vulcani în activitate, alunecări de teren, explozii nucleare controlate ori nu. La aceste cauze se poate adăuga impactul cu corpuri cosmice, cum ar fi: meteoriţi, comete sau chiar asteroizi. Energia astfel produsă se transmite prin sol prin intermediul undelor seismice.

Comentarii -

 

Atunci când admirăm albastrul cerului, privind către Soare, sistemul solar pare o structură cristalină, dar realitatea este mult mai... aglomerată. NASA, care contorizează numărul asteroizilor, a identificat până astăzi aproape 800 de mii de asteroizi (795.893). Dar numărul real este mult mai mare... După cum puteţi vedea în imaginea de mai sus şi în videoclipul de mai jos, Terra se află într-o zonă înţesată cu asteroizi.

Comentarii -


Clic dreapta - View image (pentru o rezoluţie superioară)

Dacă aţi citit cele două părţi anterioare ale articolului (1, 2) probabil înţelegeţi altfel această imagine, cunoscută sub denumirea de "Coloanele creaţiei", şi nu este, ca pentru mulţi, doar un plăcut amestec de culori pe ecran.
Aceste coloane de gaz pe care le puteţi vedea în imaginea NASA din 2014 se află în centrul Nebuloasei Vulturul (o nebuloasă este un uriaș nor de gaz interstelar și silicați în formă de praf interstelar), care este situată într-unul dintre braţele Căii Lactee, la circa 7 mii de ani-lumină de noi. În Nebuloasa Vulturul au loc procese de formare de stele noi, acesta fiind şi motivul pentru care imaginea a primit denumirea de "Coloanele creaţiei" (eng. The Pillars of Creation).
Fotografia a fost creată pe baza a trei imagini originale: una pe baza luminii emise de oxigen (albastrul din imagine), una pe baza luminii emise de hidrogen (verde) şi una pe baza luminii emise de sulf (roşu).

 

După cele două articole anterioare, în care am vorbit despre 1. crearea și evoluția galaxiilor și 2. crearea și evoluția marilor structuri ale universului (roiuri și super-roiuri de galaxii, filamente și viduri cosmice),  iată, pe scurt, istoria evoluția universului, în care condensăm tot materialul prezentat anterior, într-o abordare integrată.

Inițial, distribuția materiei (luminoase și întunecate) era aproape perfect omogenă. Acest ”aproape” este cheia. Din loc în loc erau aglomerări de materiei (de ambele tipuri), așadar zone cu densitate un pic mai mare decât media.

Comentarii -


Structura la scară mare a universului. Filamente şi viduri cosmice

Ce face ca galaxiile, roiurile de galaxii, super-roiurile, vidurile cosmice (spații vaste din univers, dintre filamentele cosmice, care conțin foarte puține ori nicio galaxie) ori filamentele cosmice (cele mai mari structuri cosmice) să arate în modul în care arată?

Dacă galaxiile par să se formeze, în esență, prin asamblarea unor componente mai mici prin intermediul gravitației, așa cum am văzut în primul articol al seriei [Formarea și evoluția galaxiilor] cum stau lucrurile în privința roiurilor de galaxii ori a structurilor mai mari? Cum putem explica hărțile la scară mare care ne arată galaxiile distribuite în cadrul unor superstructuri întinse pe milioane de ani-lumină?

Comentarii -


Obiectul lui Hoag - galaxie atipică ce este cunoscută şi sub numele de galaxie inelară

Abia în 1923, ca urmare a entuziasmului neobosit al faimosului astronom Edwin Powell Hubble, am aflat că galaxia noastră nu constituie întregul univers. În fapt abia în 1925 descoperirea unei alte galaxii a devenit publică. În 1920 a avut loc ceea ce a rămas în istorie drept „Marea dezbatere”, care a avut ca subiect dimensiunea universului și dacă galaxia noastră este singura galaxie sau nu. Dezbaterea, între Harlow Shapley și Heber D. Curtis, nu a lămurit însă lucrurile.

Astăzi știm că sunt miliarde și miliarde de galaxii şi univers. Dar cum s-ar format acestea? Sunt galaxiile relaționate unele cu altele în univers? Iată în continuarea povestea formării galaxiilor și a structurii fundamentale a universului.

Comentarii -

Ce sunt razele X? Razele X sunt un tip de radiaţie electromagnetică. Atunci când sunt excitaţi, atomii emit pachete de energie denumite fotoni. Fotonii compun orice formă de undă electromagnetică. Razele X reprezintă fotoni cu energie mare care sunt emişi de către electroni în afara nucleului atomic. Razele X, denumită iniţial raze Röntgen, au fost descoperite în anul 1895 de către fizicianul german Wilhelm Röntgen şi au fost utilizate pentru descoperirea structurii dublu-elicoidale a ADN-ului.

Imaginea din acest articol, care arată universul captat în raze X. Aceasta a fost realizată de un instrument al NASA aflat la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale (SSI), numit NICER (Neutron Star Interior Composition Explorer).

Comentarii -

Odată cu dezvoltarea programelor spaţiale, călătoria pe Lună (1969), plasarea de telescoape pe orbita Pământului, trimiterea de sonde spaţiale pentru explorarea sistemului solar şi plasarea de roboţi pe alte planete, asteroizi şi comete - toate împreună au dus la progrese uriaşe în ce priveşte înţelegerea universului. Iată trei imagini care au marcat evoluţia cunoaşterii sistemului nostru solar şi care au reprezentat momente de referinţă în explorarea cosmosului de către om.

Comentarii -


Vedere panoramică a Căii Lactee

Probabil că într-o lume a viitorului adresa nu va mai conţine doar ţara, localitatea şi date privind locuinţa, ci şi planeta, sistemul solar, zona din galaxie (pentru o mai rapidă livrare...), galaxia, super-roiul de galaxii etc. La final, simplu, "univers". Câţi sunt pregătiţi să scrie adresa completă azi? Să ne pregătind pentru viitor, învăţând locul nostru în univers :)

Comentarii -


Vulcanul Popocatépetl (2012)

Vulcanii au capacitatea de a transforma suprafaţa terestră. În 1963, de exemplu, pescarii din Islanda au putut, practic, fi martorii naşterii unei noi insule în apropierea coastei insulei, denumite Surtsey, ca urmare a activităţii vulcanice. În esenţă, activitatea vulcanică constă în migrarea magmei din interiorul Pământului către suprafaţa crustei terestre. Cauzele formării şi mişcării magmei către suprafaţă sunt: procesele tectonice, căldura internă a Terrei şi mineralele radioactive din interiorul Pământului.

Comentarii -

Energia întunecată şi gravitaţia
Cosmologii cred că expansiunea universului este reglată atât de forţa gravitaţională, cât şi de misterioasa energie întunecată, care acţionează în sens contrar celei gravitaţionale. În imaginea de mai sus (credit: NASA) energia întunecată este reprezentată de grila mov de deasupra, iar gravitaţia de grila verde de jos. Gravitaţia este generată de toată materia din univers, dar efectele sale sunt localizate, dat fiind faptul că scade rapid odată cu distanţa.

Sunt nenumărate concepţii greşite despre univers. Uneori ce credem că ştim este doar o ipoteză, imposibil de demonstrat. Ştiinţa are limitele sale evidente, chiar dacă ultimii 200 de ani au reprezentat o adevărată revoluţie, cu descoperiri incredibile. Iată o listă de afirmaţii scurte, dar esenţiale, despre universul nostru.

Comentarii -


Evoluţia Universului

Ceva extraordinar s-a întâmplat acum 13,8 miliarde de ani. Universul a apărut dintr-un punct de energie infinit de mic, denumit Big Bang. Știm că acest eveniment s-a întâmplat, întrucât Universul se extinde constant și galaxiile se îndepărtează de noi. Cu cât privim mai mult în trecut, cu atât Universul este mai mic - așa știm că trebuie să fi fost odată infinit de mic și că trebuie să fi fost un început.

Comentarii -

 
Saggitarius A* (reprezentare artist)

Dacă ați auzit doar un singur lucru despre găurile negre, acela este probabil că, din interiorul orizontului evenimentelor găurii negre, nimic, nici măcar lumina nu poate scăpa. În acest moment este firesc să ne întrebăm: dacă nimic nu poate scăpa dintr-o gaură neagră, cum ar putea să observăm una vreodată? Cum știm că există o gaură neagră? (video inclus)

Comentarii -

Nu, nu vom vorbi despre Lună (despre care am vorbit pe larg în acest articol), ci despre alţi sateliţi naturali ai planetelor din sistemul nostru solar: Io, Europa, Callisto şi Ganymede, sateliţii planetei Jupiter, precum şi despre Titan, Enceladus, Epitemtheus, Janus  şi Hyperion, sateliţi ai planetei Saturn.

Comentarii -

Am început anul 2016 cu erupţii. Atât în Chile, cât şi în Indonezia au erupt vulcani după mai mult de 10 ani de "hibernare". Asta după ce în aprilie 2015 vulcanul Calbuco, din Chile, a erupt după mai mult de 40 de ani de "linişte", experţii din domeniu emiţând avertizări cu mai puţin de 2 ore înainte de erupţie. Într-o eră a monitorizării globale prin intermediul sateliţilor şi a reţelelor extinse de monitorizare la sol, de ce nu putem încă prezice în mod riguros erupţiile vulcanilor?

Comentarii -


Delphi, Grecia

În ultima decadă a avut loc o revoluţie tăcută în arheologie, în urma căreia arheologii deţin capabilităţi de a vedea prin pământ fără a săpa. Progresele din geofizică, chimia solului şi cu privire la teledetecţie facilitează descoperirea mai rapidă a siturilor străvechi. În acest articol vom vorbi despre şase instrumente utilizate în arheologie pentru identificarea acestor situri.

Comentarii -


Păduche de lemn (Armadillium sp.)

Ținută sub tăcere de mai mulţi ani, descoperirea accidentală a unor specialişti români ce realizau studii geodezice în anul 1986 pentru amplasarea unei termocentrale în apropierea Mării Negre, la Mangalia, Peştera Movile avea să fie considerată una dintre cele mai mari descoperiri ale secolului ce revoluţiona complet teoriile asupra apariţiei vieţii pe pământ.

Comentarii -

Deşi atunci când suntem aşezaţi confortabil în fotoliul preferat lumea pare stabilă, iar Pământul cu atât mai mult, în realitatea Planeta Albastră se deplasează cu viteze uimitoare prin spaţiul cosmic. Terra are de parcurs o distanţă orbitală (în jurul Soarelui) de circa 940 de milioane de kilometri între ziua ta de naştere de anul ăsta şi cea de anul viitor.

Comentarii -


Reprezentare artistică a unei stele neutronice, Swift J1749-2807. În dreapta - steaua-companion.

Stelele neutronice sunt probabil cele mai exotice obiecte din Univers. Acestea sunt "excesive" aproape în toate aspectele: gravitaţie, tăria câmpului magnetic, densitate şi temperatură. Aţi putea spune că găurile negre sunt mai dense şi într-un anumit sens ar fi adevărat, dar, în fapt, noi nu putem determina structura interioară a unei găuri negre, care este definitiv ascunsă dincolo de orizontul evenimentelor.

Comentarii -


Astronauţii de pe Staţia Spaţială Internaţională au privilegiul de a observa Pământul de la sute de kilometri înălţime (între 330 şi 435 km). De acolo, diverse fenomene cu care suntem obişnuiţi par diferite. Iată câteva exemple: furtunile şi fulgerele ce le însoţesc, răsăritul şi apusul, mişcarea stelelor şi a galaxiei noastre, ploaia de meteori sau aurora polară. În plus, astronauţii de pe SSI, atunci când închid ochii, văd flashuri de lumină, cel mai probabil provocate de raze cosmice care interacţionează cu diverse părţi ale corpului implicate în actul vederii.

Comentarii -

Probabil că toţi cititorii acestui site ştiu că apa mărilor şi a oceanelor este sărată. În schimb apa râurilor şi a fluviilor nu este. Unele lacuri au apă dulce, altele apă sărată. Dar de ce este aşa? Ce generează aceste diferenţe? De unde toată sarea aceasta şi de ce ajunge doar în anumite ape?

Comentarii -

LunaO zi pe Luna este de aproximativ 29 1/2 zile terestre. Această perioadă de rotaţie coincide cu perioada de revoluţie în jurul Pământului astfel încât de pe Pământ vom vedea doar aproximativ 59% din suprafaţa Lunii. În momentul în care Luna s-a format viteza sa de rotaţie şi orbita ei au fost foarte diferite faţă de cum sunt acestea în prezent.

Comentarii -

În primăvara anului 2010 spărgătorul de gheaţă Polarstern (n.t. în traducere Steaua Polară) s-a întors din apele Pacificului de Sud cu o comoară ştiinţifică - sedimente oceanice provenite dintr-o parte aproape neexplorată anterior din Marea Polară de Sud. Ceea ce pentru un nespecialist arată ca un eşantion de noroi care poate trece neobservat, pentru cercetătorii istoriei geologice reprezintă o arhivă valoroasă din care se poate reconstitui istoria climatică din zonele polare după mai mulţi ani de analize amănunţite.

Comentarii -

HimalayaLanţul muntos Himalaya se întinde pe o distanţă de 2.900 km între India, Pakistan, China şi Nepal şi el este cel mai înalt lanţ muntos de pe planetă. În afară de Muntele Everest, care are o înălţime de 8.848 metri, acest lanţ muntos mai conţine, de asemenea, mai multe vârfuri care depăşesc 8.000 de metri înălţime.

Comentarii -

Planeta JupiterMarea Pată Roşie a planetei Jupiter reprezintă unul dintre cele mai misterioase locuri din sistemul solar. În conformitate cu ceea ce oamenii de ştiinţă au înţeles despre dinamica fluidelor, această furtună uriaşă, care este destul de mare pentru a putea înghiţi două sau trei planete ca Pământul, ar fi trebuit să dispară cu secole în urmă.

Comentarii -

Fluturele MonarchPe măsură ce învăţăm tot mai multe despre ecosisteme devine tot mai evident că noi nu vom salva Pământul până când nu recunoaştem că planeta noastră este o maşină uriaşă, incredibil de complexă, care poate fi programată. Şi în urma unui studiu intens ea poate fi, de asemenea, reprogramată.

Comentarii -

Subcategorii

Spaţiul, acest infinit, această aglomerare de stele şi planete în continuă expansiune, a constituit atracţia oamenilor încă din cele mai vechi timpuri. Grecii şi chiar egiptenii l-au studiat şi observând că stelele sunt poziţionate într-un anumit fel, unele formând anumite figuri, le-au dat câte un nume fiecăreia. Aceste grupări sunt numite constelaţii. Ele se află la mii de milioane de kilometri de Terra şi deoarece distanţa lor nu se poate măsura în metri se foloseşte anul-lumină. Această unitate reprezintă distanţa parcursă de lumină într-un an de zile. Constelaţiile au fost studiate încă din antichitate, însă explozia de descoperiri s-a produs după inventarea telescopului de către sir Isaac Newton în 1670. În secolul al XX-lea spaţiul şi cercetarea lui a fost efectuată prin intermediul călătoriilor în spaţiu, dar şi prin cel al radiotelescoapelor şi cel al telescoapelor gigant amplasate pe crestele înalte ale munţilor (Telescopul Keck 1, Very Large Telescope, Very Large Array etc.). Totodată, spaţiul este cercetat cu ajutorul telescoapelor spaţiale (Hubble) sau al sondelor care au vizitat planetele sistemului solar, unele dintre ele depăşind chiar limitele acestuia (Voyager 1, 2).

 

Telescop spatial