Un prieten mi-a făcut recent cadou această carte, o ediție superbă, în format mic, în limba engleză, „The Prince” de Nicolò Machiavelli, Penguin Random House, UK, 2014, în traducerea lui Tim Parks. Nu era în plan, dar este o lectură de multe ori amânată, așa că am profitat de împrejurare și am hotărât că acum este momentul 😀 Cred că, spre deosebire de alte cărți pe care le citesc fără „urme” (nu le menționez pe site), această carte merită un articol.
„Principele” o carte faimoasă, publicată acum mai mult de 500 de ani (concepută în 1513 și publicată în 1531) și care în mod cert va fi citită pentru cel puțin încă 500 de ani. Este cu certitudine una dintre cărțile căreia i se aplică „efectul Lindy”: cu cât un lucru a supraviețuit mai mult timp, cu atât este mai mare speranța sa de viață. Sigur, nu este universal valabil, dar pentru cărți este un foarte bun indicator al capacității de „supraviețuire”. Am aflat, printre altele, că Machiavelli nu a spus niciodată ceea ce reprezintă cel mai cunoscut citat „al său”: „Scopul scuză mijloacele” 😀
Lectura este una alertă, dat fiind stilul direct și percutant al autorului. Cartea abundă în soluții și explicații: trebuie făcut „X” ca să se ajungă la „Y” și să se evite „z”. În niciun caz nu seamănă cu tratele moderne de filozofie politică, aride, greu de citit și care de multe te lasă fără cine știe ce învățături practice. Machiavelli tocmai asta oferă, indiferent dacă-l credem sau nu, soluții practice, arătând cum să fie materializate și de ce sunt eficiente. Cartea începe, de pildă, prin a explica ce metode sunt utile pentru a păstra un teritoriu nou cucerit și cum să descurajezi populația cucerită să se revolte.
Prima traducere în română după originalul italian a fost făcută în 1943 de Nina Facon (semna cu pseudonimul „Sorin Ionescu”). Și Eminescu, printre alți scriitori români, a fost interesat de Machiavelli, traducând două capitole din Principele între 1877 și 1883.
Machiavelli s-a născut pe 3 mai 1469 în Florența. În 1498 devine secretar, răspunzând de problemele războiului și afacerile interne în Republica Florentină. Între 1499 și 1512 îndeplinește diverse misiuni politico-militare. În 1511 asistă la Conciliul de la Pisa al episcopilor francezi îndreptat împotriva Papei Iuliu al II-lea. În 1512 este îndepărtat din funcția de secretar, iar în 1513 este exilat pentru un an, retrăgându-se în Val di Pesa. Moare pe 22 iunie 1527.
Principele este un tratat politic concis, care analizează modul în care un conducător își poate dobândi, consolida și păstra puterea într-un stat. Structurată în 26 de capitole, lucrarea se concentrează pe diverse tipuri de principate, mijloacele prin care acestea pot fi obținute, precum și comportamentul strategic pe care trebuie să-l adopte un lider eficient.
Capitolele inițiale clasifică formele de guvernare și prezintă metodele prin care se cucerește și se păstrează un principat. Machiavelli distinge între conducătorii care au ajuns la putere prin propriile calități și cei care s-au sprijinit pe hazard sau pe forțe externe. Capitolul despre armatele proprii versus mercenare este central: Machiavelli insistă că un prinț nu trebuie să se bazeze pe trupe străine, ci pe propriile forțe.
Ulterior, autorul argumentează că armata este fundamentul statului, iar un prinț trebuie să aibă cunoștințe solide de artă militară.
Machiavelli tratează comportamentul politic și moralitatea unui conducător. Aici se găsesc cele mai faimoase idei ale lui Machiavelli: că este mai sigur să fii temut decât iubit; că aparența virtuții e adesea mai folositoare decât virtutea însăși; și că scopul politic (păstrarea statului) poate justifica mijloacele folosite. Machiavelli adoptă o viziune realistă, chiar cinică, asupra naturii umane și a guvernării.
În esență, „Principele” este un ghid de strategie politică pentru conducători, în care puterea este analizată în termeni pragmatici, dezbrăcată de idealuri morale tradiționale, ancorată în realitățile istorice și politice ale timpului.
Mai jos veți găsi cele mai interesante aspecte ale cărții. Nu sunt texte mot à mot, ci, de regulă, reformulări, pentru a păstra esența și proporțiile textului.
Dedicație: către Lorenzo de Medici Magnificul
1. Pentru a cunoaște bine firea popoarelor trebuie să fii tu însuți principe, iar pentru a cunoaște bine firea principilor, trebuie să fii om din popor.
Capitolul II:
2. În monarhiile ereditare și obișnuite cu familia principelui lor, greutățile întâmpinate în păstrarea puterii sunt mult mai reduse decât în principatele noi, căci e suficient să nu te îndepărtezi de felul de guvernare al strămoșilor și să nu te grăbești de rezolvarea faptelor neprevăzute.
Capitolul III:
3. Evenimentele care produc schimbări apar dintr-o situație naturală specifică principatelor noi: oamenii își schimbă bucuros stăpânii, crezând că își îmbunătățesc soarta, ceea ce-i determină să ridice armele împotriva conducătorului.
4. Atunci când cineva ajunge principe, este nevoit să le facă rău celor peste care domnește, atât prin trupele sale, cât și prin abuzuri ce însoțesc orice cucerire. Îi va avea dușmani pe cei cuceriți, dar nu-i va putea păstra ca prieteni nici pe cei care l-au ajutat, pentru că nu-i poate răsplăti așa cum s-au așteptat. Față de ultimii nici nu te poți răzbuna pentru că le ești dator.
5. Ce poate face un principe pentru a-și păstra o cucerire nouă? E ușor, mai ales dacă cei cuceriți nu sunt obișnuiți să trăiască în libertate. Este necesar să dispară neamul principelui care-i conducea anterior. Este suficient să fie păstrat condițiile vechi de viață, moravurile să fie asemănătoare, pentru ca oamenii să trăiască în liniște. Să nu schimbe legile și dările.
6. Este dificil atunci când ținutul cucerit e deosebit ca limbă, moravuri și orânduire.
Atunci ai nevoie de noroc și pricepere. O metodă eficientă este ca principele să se mute în teritoriul ocupat, cum au făcut turcii cu Grecia. Așa, află rapid de dezordini, cei care-l reprezintă nu pot jefui, localnicii nemulțumiri au cui se adresa.
Altă metodă și mai bună este să creeze colonii, întreținute cu bani puțini ori care să se autoîntrețină, care să facă legătura cu statul propriu. Dacă nu, se poate așeza o armată de cavalerie și infanterie în noul teritoriu. Coloniștii vor lua casele și ogoarele necesare, dar restul populației nu va suferi. Cei rămași fără case și pământuri nu-ți vor putea face rău, căci vor rămâne săraci și risipiți. În plus, cei neafectați se vor feri de nesupunere, să nu rămână și ei fără ce au.
Oamenii trebuie tratați bine sau fă fie nimiciți. Răul pe care-l faci cuiva trebuie să fie de așa natură încât să nu te temi de răzbunare.
Dacă așezi trupele, va trebui să cheltuiești mult, date fiind costurile. Cei care trebuie să întrețină trupele vor fi neprietenoși și îți pot fac rău, că dispun de bunurile lor.
Odată cei ai cucerit un nou teritoriu, trebuie să devii un apărător ale popoarelor învecinate mai puțin puternice și să micșorezi autoritatea celor mari din teritoriul ocupat. Dacă un străin puternic va fi introdus în teritoriul ocupat de tine, cei cuceriți, din invidie, se vor alătura noului venit, care nu are nevoie de nicio bunăvoință pentru a-i câștiga de partea lui pe localnici.
7. Principele nu trebuie să țină seama doar de problemele curente, ci și de cele viitoare. Romanii, de exemplu, au purtat războaie cu Filip și Antioh în Grecia, pentru a evita conflictul cu ei în Italia. Nu întotdeauna timpul rezolvă lucrurile, căci uneori aduce cu sine binele după rău, dar și răul după bine.
8. Dorința de cucerire este firească și obișnuită, iar cei care reușesc sunt lăudați (sau măcar nu sunt criticați); sunt dezaprobați când nu reușesc, dar vor totuși să-și ducă planul la capăt.
9. O regulă generală care rareori greșește: acela care este responsabil de puterea altuia, fie prin acțiuni abile, fie prin forță, cade el însuși.
Capitolul IV:
10. Ar părea că ar fi fost logic ca după moartea rapidă a lui Alexandru cel Mare după ocuparea regatului lui Darius, populația să se fi revoltat, dar n-au făcut-o. De ce?
11. Există două tipuri de guvernare, cel ca Turcia, condusă de un singur om, sultanul, care trimite cum dorește guvernatori în diverse zone ale imperiului și cel din Franța, unde regele este înconjurat de seriori de tradiție veche, recunoscuți și iubiți de supușii lor, care au privilegii pe care nici regele nu le poate lua fără riscuri.
E greu să cucerești Turcia, dar odată ocupată e ușor s-o stăpânești; e mai ușor să cucerești Franța, dar va fi dificil să o ții sub stăpânire. În Turcia nu mai e nimeni care să poată atrage poporul la răscoală; singurii care mai contează sunt cei din neamul principelui. În Franța, în schimb, e mai ușor să intri, poate să atragi un nobil de partea ta, dar vor fi probleme pe termen lung, chiar dacă îl omori pe rege și neamul lui.
12. Statul persan al lui Darius al III-lea Codomanul (338-330 IHr) era celui al marelui sultan.
Capitolul V:
13. Țările cucerite, obișnuite să se conducă după propriile legi și să trăiască în libertate, pot fi stăpânite, teoretic, în 3 feluri: nimicindu-le, principele se mută acolo sau acele țări vor plăti un tribut, dar formează un guvern și se conduc mai departe după legile lor, fiind mai ușor să guvernezi prin localnici, care știu că își pot pătra poziția din guvern doar prin bunăvoința principelui.
14. Spartanii au ocupat Atena și Teba, au creat o guvernare cu câteva persoane, dar au pierdut cetățile. Romanii au păstrat Capua, Cartagina și Numantia distrugându-le, iar după ce au încercat metoda spartană cu Grecia și au eșuat, au distrus mai multe orașe pentru a o păstra.
15. Nu există alt mod de a stăpâni în siguranță o țară cucerită decât de a o distruge. Altfel, răscoalele își vor găsi mereu justificarea în ideea libertății și în tradițiile ei. Dacă nu-i dezbini și împrăștia pe locuitori, nu vor uita de libertate și instituțiile lor și vor recurge la ele mereu.
16. Când cetățile/ provinciile sunt obișnuite să trăiască sub un principe, care s-a stins cu tot neamul lui, locuitorii sunt și obișnuiți să asculte, dar nici nu vor alt principe, așa că sunt mai ușor de cucerit, iar revoltele sunt mai puțin probabile.
Capitolul VI:
17. Omul prudent trebuie să calce pe urmele oamenilor mari și să-i imite doar pe cei desăvârșiți, chiar dacă nu le poate urma întocmai drumul și nu-i poate egala, pentru că va dovedi că le seamănă totuși prin ceva.
18. Toți profeții care s-au servit de arme au învins, iar cei care au fost lipsiți de arme au fost nimiciți.
19. Popoarele sunt schimbătoare; e ușor să le convingi de ceva, e greu să le păstrezi convingerea. Prin urmare e bine care lucrurile să fie astfel pregătite, încât atunci când un popor nu mai crede în ceva, să-l poți face să creadă cu forța.
Capitolul VII:
20. Principele care crede că are nevoie să-și asigure noul principat împotriva dușmanilor, trebuie:
- să-și câștige prieteni
- să învingă fie prin forță, fie prin înșelăciune
- să se facă iubit și temut de popor, urmat și respectat de soldați
- să știe să-i distrugă pe cei care ar putea sau ar trebui să-i fcă rău
- să înnoiască vechile orânduiri
- să fie sever și recunoscător și generos
- să înlăture o armată necredincioasă și să creeze una nouă
- să păstreze prietenia regilor și principilor.
21. Oamenii își fac rău unul altuia fie din frică, fie din ură.
22. Oamenii mari nu uită insultele din trecut dacă le acorzi o favoare în prezent.
Capitolul VIII:
23. Cruzimea este bine întrebuințată atunci când e comisă o singură dată pentru a-ți asigura puterea.
24. Principele care se pregătește să ocupe un stat trebuie să știe dinainte toate cruzimile ce urmează a fi înfăptuite și să le pună în practică rapid, pentru a asigura încrederea supușilor.
Capitolul IX:
25. Când un cetățean ajunge principe prin bunăvoința cetățenilor - un principat civil deci - se poate fie prin sprijinul populației, fie cu ajutorul celor puternici.
26. Populația nu dorește nici să fie condusă, nici asuprită de cei puternici, care exact asta vor însă. Trei efecte sunt posibile: principatul, libertatea sau haosul.
27. Un principe nu poate fi în siguranță împotriva unui popor ostil, pentru că este prea numeros; se poate apăra însă de cei puternici, care sunt mai puțini.
28. Cel care vine principe prin favoarea poporului îi va fi ușor să și-l păstreze prieten, pentru că nu i se cere nimic altceva decât să nu fie asuprit.
29. Firea omului e în așa fel încât va fi mai devodat celui care-i face bine, dar despre care credea că-i va face rău, decât celui care-i face binele așteptat.
30. Un principe nu se poate conduce după ce vede la pace.
Atunci cetățenii au nevoie de stat, aleargă, promit și arată că vor să-și dea viața pentru stat - căci moartea este departe. La restriște însă, puțini vor sări în ajutor.
Capitolul X:
31. Se pot susține singuri cei care fie dispun de oameni mulți, fie de bani, și-și construiesc o armată bună, capabilă să lupte împotriva oricui. Nu e ușor să-l ataci pe cel care are armată bună și nici nu e urât de popor.
32. Natura omului e astfel că se simte obligat de celălalt atât prin prin binele pe care i-l face, cât și prin cel pe care-l primește.
Capitolul XII
33. Temeliile cele mai bune pentru state sunt legile și armatele bune. Nu pot exista legi bune unde nu există armate bune și e nevoie ca unde sunt armate bune să fie și legi bune.
34. Armatele sunt sau ale principelui, sau mercenare, sau de sprijin, sau mixte. Cele mercenare și aliate sunt nefolositoare și primejdioase, lașe în fața dușmanilor, dornice să fie în solda ta câtă vreme nu sunt războaie de dus.
35. Principele trebuie să se așeze în fruntea trupelor.
Capitolul XIII
36. Nici armatele auxiliare nu sunt folositoare; dacă pierzi, rămâi învins, dacă învingi, rămâi prizonierul lor.
37. Dacă am căuta cauza primă a prăbușirii Imperiului Roman, am găsi-o în faptul că goții au fost angajați ca mercenari.
Capitolul XIV
38. Un principe nu trebuie să aibă altă preocupare decât aceea a războiului şi a organizării şi disciplinei cerute de aceasta.
39. Principele trebuie să citească istoria şi să reflecteze asupra faptelor oamenilor de seamă pentru a-şi da seama cum au procedat în războaie, pentru a înțelege cauzele victoriilor şi înfrângerilor; trebuie să urmeze exemplul câtorva oameni iluştri din trecut, care năzuiau să imite pe câte un erou mult lăudat şi glorios.
Capitolul XV
40. Principele care vrea să-şi păstreze puterea trebuie să înveţe neapărat să poată fi uneori lipsit de bunătate şi să se poată folosi de această însuşire, în funcţie de nevoi.
41. Atât de mare este deosebirea între felul în care trăiesc oamenii și modul în care ar trebui, încât cel care înlătură ceea ce este pentru ceea ce ar trebui să fie, mai degrabă își pregătește propria pieire decât învață mijlocul de a se păstra mai departe; cel care pretinde se comporte peste tot ca un om de o desăvârștită bunătate, trebuie să accepte să piară între atâția care nu sunt buni.
Capitolul XVI
42. Un principe nu poate fi darnic, pentru că dărnicia presupune luxul, cheltuială multă, împovărarea populației prin taxe, ceea ce va duce la ura acesteia. Pe de altă parte, lucruri mari au înfăptuit cei zgârciți.
43. Dacă ești pe cale să dobândești un principat, este recomandat să fii considerat darnic.
44. Disprețul și ura sunt cele mai importane lucruri de care trebuie să se ferească un principe. Dărnicia duce la ambele.
Capitolul XVII
45. Este bine să fii și temut, și iubit. Dar dacă nu se poate ambele, e mai sigur să fii temut decât iubit.
46. Oamenii sunt nerecunoscători, schimbători, prefăcuți și ascunși, fug din fața primejdiei și sunt lacomi de câștig; dacă le faci bine, sunt cu tine, cât timp primejdia e departe, dar când se apropie, se întorc împotriva ta.
47. Iubirea se poate rupe când apare în joc propriul interes. Teama, în schimb, se păstrează prin frica de pedeapsă.
48. Principele trebuie să se facă temut în așa fel încât să nu fie urât, adică să se abțină să pună mâna pe averea cetățenilor și a supușilor, precum și pe femeile lor. Oamenii uită mai repede moarte propriului tată decât pierderea averii.
49. Când își conduce trupele, un principe e mai bine să fie considerat crud, fără milă, pentru că altfel armata nu va fi unită și dispusă la acte de vitejie.
50. Așadar, vorbim despre iubire și temere, un principe trebuie să se bazeze pe ce e al lui, nu al altora.
Capitolul XVIII
51. Faptele de seamă au fost săvârșite de principii care au ținut prea puțin la cuvântul dat și au știut prin viclenie să amețească mintea oamenilor.
52. E nevoie ca un principe să știe să fie și om (să lupte bazându-se pe legi), și animal (să se bazeze pe forță).
53. Un principe trebuie să fie și leu (care nu se apără de curse, dar îi sperie pe lupi), și vulpe (spre a recunoaște cursele, dar nu se apără de lupi). Cei care sunt doar asemenea leilor, nu sunt buni la politică.
54. Un principe nu trebuie să-și țină cuvântul nici atunci când acesta se întoarce împotriva lui, nici când motivele care l-au făcut să și-l dea au dispărut.
55. Cel care înșală, va găsi mereu pe cineva care să se lase înșelat.
56. Faptul de a părea milos, statornic, omenos, cinstit și credincios este de ajutor. Dar principele trebuie să fie gata să se comporte pe dos atunci când situația impune.
57. Fiecare vede ceea ce pare celălalt și puțini văd exact cine este celălalt.
58. Principele trebui să facă astfel încât să-și păstreze statul. Mijloacele folosite vor fi văzute drept onorabile și lăudate, căci oamenii de rând sunt atrași de ceea ce pare și de succes. În lume există doar oameni de rând.
59. Original italiană: „Nelle azioni di tutti li uomini, e massime de' principi, dove non è iudizio a quale si ricorra, si guarda al fine. E così facci il Principe per vincere e mantenere lo Stato; e’ mezzi saranno sempre iudicati onorevoli e da ciascuno laudati.”
În engleză: „When they are weighing up what someone has achieved - and this is particularly true with rulers, who cand be held to account - people look at the end result. Situațiao if a leader does what it takes to win power and keep it, his method will always be reckoned honourable and widely praised”.
„Când oamenii evaluează ceea ce a înfăptuit cineva – și acest lucru este valabil mai ales în cazul conducătorilor, care nu pot fi trași la răspundere – ei privesc rezultatul final. Așadar, dacă un lider face tot ce este necesar pentru a obține puterea și a o păstra, metoda sa va fi întotdeauna considerată onorabilă și larg apreciată.”
Aceasta este fraza care a dus la maxima mult citată - „Scopul scuză mijloacele”, pe care însă Machiavelli nu a scris-o niciodată!
Capitolul XIX
60. Principele va fi disprețuit dacă va fi schimbător, ușuratic, moale, laș și nehotărât.
61. Principele trebuie să mențină o faimă atât de mare, încât nimeni să nu se gândească să-l amăgească sau să-l tragă pe sfoară.
62. Un principe trebuie să se teamă de situația din interior, din pricina supușilor, și de cea din exterior, din cauza puterilor străine. Situația internă va fi mereu sigură dacă cea externă va fi sigură.
63. Una dintre metodele cele mai sigure pe care le are principele pentru a se feri de conspirații este să nu fie urât de popor, căci conspiratorii vor mulțumi poporul prin moartea conducătorului, dar dacă principele este iubit, poporul va fi jignit de orice uneltire.
64. Când află de intențiile unui nemulțumit, principele trebuie să-i dea motiv să fie mulțumit, că acesta va trăda planurile de uneltire împotriva principelui.
Capitolul XXI
65. Un principe este prețuit când este prieten adevărat sau dușmat adevărat, adică atunci când se declară ferm de partea unuia sau împotriva altuia. Această alegere este mai utilă decât a sta departea - care înseamnă că cel care câștigă va încerca să te cucerească, iar cel care pierde se va bucura de nenorocirea ta.
66. Un principe trebuie să se ferească să pornească la drum cu un altul mai puternic, cu excepția situației în care situația chiar o impune; că astfel, dacă vor fi victorioși, va fi captivul celui mai puternic.
67. Principele trebuie să arate că apreciază virtuțile și să-i onoreze pe cei talentați în arte.
68. Principele trebuie să organizeze pentru popor serbări și spectacole.
Capitolul XXII
69. Cea dintâi opinie pe care ne-o facem despre inteligența unui om pornește de la oamenii cu care se înconjoară.
70. Pentru ca un principe să-și cunoască miniștrii, există o metodă sigură: dacă se gândește mai mult la el decât la tine - nu te vei putea baza pe el.
Capitolul XXIII
71. Nu există altă cale de a te feri de lingușiri decât să-i faci pe cei de lângă tine să creadă că adevărul rostit de ei nu are de ce să te supere.
Dar, dacă oricine va putea să-ți spună adevărul, atunci se vor reduce atât respectul, cât și prețuirea pentru tine.
72. Așadar, este necesară o a treia cale: sfetnici înțelepți, care să ai dreptul doar ei să spună adevărul, dar doar cu privire la ce sunt întrebați. Sfetnicii trebuie tratați ca atare să înțeleagă că cu cât va vorbi mai liber, cu atât va fi mai bine văzut.
73. Sfaturile bune, de la oricine ar veni, trebuie să fie urmarea înțelepciunii conducătorului, nu înțelepciunea acestuia să provină din sfaturile celor pe care-i conduce.
Capitolul XXIV
74. Doar mijloacele de apărare ce depind de tine și propria energie sunt bune, sigure și de lungă durată.
75. Poate că este adevărat că soarta este stăpână peste jumătate din ceea ce facem, dar de cealaltă jumătate suntem noi responsabili.
Capitolul XXV
76. Oamenii procedează în diverse feluri pentru a-și atinge scopul propus: gloria și bogăția.
77. Nimeni nu se poate îndepărta de la comportamentul pe care firea lui i-l impune.
78. E mai bine să fii violent decât precaut, căci soarta e ca femeia: dacă vrei s-o stăpânești, trebuie s-o bați și s-o contrazici.
