Cartea „Zorii tuturor lucrurilor. O nouă istorie a omenirii” este o lucrare amplă de antropologie și istorie scrisă de David Graeber și David Wengrow, care propune o reinterpretare radicală a originilor societăților umane. Cartea contestă narațiunea clasică potrivit căreia evoluția umană ar fi urmat un traseu liniar — de la comunități egalitare de vânători-culegători la agricultură, apoi inevitabil la ierarhii și state centralizate — susținând că trecutul a fost mult mai divers și experimental.
Bazându-se pe descoperiri arheologice recente și pe comparații antropologice, autorii arată că oamenii preistorici au testat forme variate de organizare socială, alternând între modele egalitare și structuri complexe fără a urma o direcție unică sau inevitabilă. În această perspectivă, apariția inegalității nu este un rezultat natural al „progresului”, ci o alegere istorică contingentă, diferită de la o regiune la alta.
Cartea nu oferă doar o nouă interpretare a trecutului, ci și un argument intelectual despre prezent: dacă societățile umane au fost dintotdeauna capabile de flexibilitate și imaginație politică, atunci și formele actuale de organizare socială pot fi reconsiderate. Tocmai această combinație între sinteză istorică și reflecție asupra libertății umane a făcut volumul unul dintre cele mai discutate titluri de non-fiction din ultimii ani.
În acest articol prezint cele mai relevante idei în special din ultimul capitol al cărții, care surprinde oarecum esența cărții, dar în niciun caz nu înlocuiește lectura integrală a acesteia.
Cea mai importantă idee a cărții, din perspectiva mea, este cea prezentată mai jos la punctul 11, referitoare la ceea ce numesc autorii „libertățile fundamentale”. Și analizându-le un pic, pare, într-adevăr, că omul a pierdut, cel mai probabil definitiv, aceste libertăți, luptând astăzi pentru libertăți mai firave, pe care le consideră tot „fundamentale”, fără să știe că acest nou set de libertăți este unul de avarie, unul posibil în lumea nouă, în care libertățile literalmente fundamentale sunt dispărute și chiar de... neimaginat.
Cartea este extraordinară măcar din următorul punct de vedere și anume pentru că arată că lumea ar putea fi și altfel decât este astăzi. Arată asta prin descrierea pe cât de în detaliu posibil a unor societăți umane care au fost „altfel”.
O altă parte interesantă a cărții este cea în care este vorba în principal despre huroni (Wendat) și în care se arată că unele societăți amerindiene aveau o concepție diferită despre responsabilitate: responsabilitatea era colectivă, nu strict individuală. Dacă cineva comitea o fărădelege (omor, insultă gravă, încălcarea unei norme), sancțiunea nu cădea doar asupra individului, ci asupra liniei de rudenie / clanului / neamului din care făcea parte. Clanul trebuia să repare situația prin compensații, daruri sau alte forme de reconciliere. În aceste societăți, persoana nu era văzută ca unitate izolată, ci ca parte a unui ansamblu de relații. Ideea era că individul există prin rețeaua de rudenie, conflictul e între grupuri, nu doar între persoane, iar pacea se restabilește prin echilibru social, nu prin pedeapsă individuală. De aceea, accentul era pus pe repararea relațiilor mai mult decât pe pedepsirea vinovatului.
1. Cartea începe cu următoarea formulare:
„Specia noastră, Homo sapiens, există de cel puțin 200.000 de ani, dar nu avem aproape nicio idee despre ce s-a întâmplat în cea mai mare parte a acestei perioade”.
2. Astăzi, versiunea populară [a narațiunii privind evoluția speciei] este de obicei o variantă actualizată a Discursului asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni, scris de Jean-Jacques Rousseau în 1754. Povestea sună cam aşa: odată ca niciodată, noi eram vânători-culegători şi trăiam într-o stare prelungită de inocenţă copilărească, în cete mici. Aceste cete erau egalitare; puteau fi aşa tocmai pentru că erau atât de mici. Abia după „revoluţia agricolă” şi mai ales după apariţia oraşelor a luat sfârşit această epocă fericită, făcând loc „civilizaţiei” şi „statului”– ceea ce a însemnat de asemenea apariţia literaturii scrise, a ştiinţei şi a filosofiei, dar în acelaşi timp a aproape tot ceea ce este rău în viaţa omului: patriarhat, armate permanente, execuţii în masă şi birocraţi enervanţi care pretind să ne petrecem o mare parte din viaţă completând formulare.
3. „Leviatanul” lui Hobbes, publicat în 1651, este din multe puncte de vedere textul fondator al teoriei politice moderne. Potrivit acestuia, oamenii fiind egoişti prin natura lor, viaţa într-o stare naturală originară nu a fost nicidecum inocentă, ci trebuie să fi fost „singuratică, sărmană, josnică, sălbatică şi scurtă”**– practic, o stare de război, al tuturor împotriva tuturor.
4. Obiecţiile noastre pot fi clasificate în trei mari categorii. Ca explicaţii ale evoluţiei generale a istoriei omenirii, ele:
1. pur şi simplu nu sunt adevărate;
2. au implicaţii politice teribile;
3. fac trecutul inutil de plictisitor.
5. Această carte încearcă să schiţeze altă poveste, mai plină de speranţă şi mai interesantă, una care, în acelaşi timp, ţine seama mai bine de ceea ce ne-au învăţat ultimele decenii de cercetare. În parte, este vorba despre punerea cap la cap a dovezilor acumulate în arheologie, în antropologie şi în discipline înrudite, dovezi ce zugrăvesc un tablou complet nou al modului în care s-au dezvoltat societăţile umane în ultimii aproximativ 30.000 de ani. Aproape toate aceste cercetări se abat de la naraţiunea tradiţională, dar prea des cele mai remarcabile descoperiri rămân limitate la activitatea specialiştilor sau trebuie să le discernem citind printre rândurile publicaţiilor ştiinţifice.
Cap. 12. Concluzie
6. Narațiunea mai optimistă și mai roz – potrivit căreia progresul civilizației occidentale îi face inevitabil pe toți mai fericiți, mai bogați și mai protejați – are cel puțin un dezavantaj evident. Nu explică de ce această civilizație nu s-a răspândit pur și simplu de la sine, adică de ce puterile europene au fost nevoite să petreacă ultimii circa 500 de ani amenințând oameni cu arma la tâmplă pentru a-i forța s-o adopte. (În plus, dacă a fi „sălbatic” era o situație atât de groaznică, de ce atât de mulți dintre aceiași occidentali, având posibilitatea de a alege în cunoștință de cauză, au fost așa de dornici s-o îmbrățișeze cu prima ocazie, abandonând civilizația?) În zilele de glorie ale imperialismului european din secolul al XIX-lea, toată lumea părea mai conștientă de asta.
7. Teoria socială, așa cum o cunoaștem astăzi, a apărut în mare parte în rândurile unor astfel de gânditori reacționari, care – privind în urmă la consecințele haotice ale Revoluției Franceze – erau preocupați nu atât de dezastrele care loveau popoarele de peste mări și țări, cât de sărăcia și tulburările sociale crescânde din țară. Drept urmare, științele sociale au fost concepute și organizate în jurul a două întrebări esențiale: (1) ce a mers prost cu proiectul Iluminismului, cu unitatea progresului științific și moral și cu schemele vizând îmbunătățirea societății umane? Și: (2) de ce încercările bine intenționate de a rezolva problemele societății ajung atât de des să înrăutățească și mai mult situația?
8. Științele sociale au fost în mare parte un studiu al modurilor în care ființele umane nu sunt libere: felul în care acțiunile și convingerile noastre se poate spune că sunt determinate de forțe aflate în afara controlului nostru.
9. Conceptul de proprietate privată apare pentru prima dată, am argumentat noi, în contexte sacre, la fel ca și atribuțiile polițienești și puterile de comandă, împreună cu (mai târziu) o întreagă panoplie de proceduri democratice formale, precum alegerile și tragerea la sorți, care au fost în cele din urmă implementate pentru a limita astfel de puteri.
10. Dacă ceva a mers teribil de prost în istoria omenirii – și, având în vedere situația actuală a lumii, este greu de negat că așa s-a întâmplat –, atunci poate că a început să meargă prost tocmai atunci când oamenii au început să piardă acea libertate de a-și imagina și a pune în practică alte forme de existență socială, într-o asemenea măsură, încât unii consideră acum că acest tip special de libertate nici nu prea a existat sau abia dacă a fost exercitată în cea mai mare parte a istoriei omenirii.
11. Formele elementare ale libertății sociale pe care ar putea fi puse efectiv în practică:
(1) libertatea de a pleca sau de a te muta din locul în care trăiești;
(2) libertatea de a ignora sau a nesocoti ordinele altora;
(3) libertatea de a modela realități sociale complet noi sau de a oscila între realități sociale diferite.
12. Ceva s-a schimbat într-adevăr în societățile umane – și foarte profund. Cele trei libertăți fundamentale s-au diminuat treptat, până în punctul în care astăzi majoritatea oamenilor nu mai pot înțelege cum ar fi să trăiască într-o ordine socială bazată pe ele.
13. Majoritatea celor care scriu despre istorie în ansamblu par să fi decis că suntem, ca specie, complet și definitiv blocați și că nu există cu adevărat nicio scăpare din cuștile instituționale pe care ni le-am creat singuri.
14. Perioadele de violență intensă între grupuri alternează cu perioade de pace, care durează deseori secole și în care nu există aproape deloc dovezi ale vreunui conflict distructiv de orice fel. Războiul nu a devenit o constantă a vieții umane după adoptarea agriculturii; de fapt, au existat perioade lungi în care acesta pare să fi fost abolit cu succes. Totuși, el a tins cu încăpățânare să reapară, chiar și după multe generații. În acest punct, capătă contur altă întrebare nouă. A existat oare vreo legătură între războiul extern și pierderea internă a libertăților ce a deschis calea mai întâi către niște sisteme de ierarhizare și apoi, mai târziu, către sisteme de dominație la scară largă, precum cele despre care am discutat în ultimele capitole ale acestei cărți: primele regate și imperii dinastice, precum cel ale mayașilor, cel al dinastiei Shang sau cel al incașilor?
15. În dreptul roman, conceptul de libertate naturală se bazează în esență pe puterea individului (înțelegând prin aceasta a bărbatului cap de familie) de a dispune de bunurile sale așa cum crede de cuviință. În dreptul roman, proprietatea nici nu este propriu-zis un drept, întrucât drepturile se negociază cu alții și implică obligații reciproce; este pur și simplu putere – realitatea brutală că cineva care deține un lucru poate face cu el orice dorește, în afară de ceea ce este limitat „de forță sau de lege”.
16. În Europa secolului al XVII-lea, tortura publică genera îngrozitoare spectacole ale durerii și suferinței, imposibil de uitat, pentru a transmite mesajul că un sistem în care soții își pot brutaliza soțiile și părinții își bat copiii este, până la urmă, o formă de dragoste. Tortura în societatea wendat, în aceeași perioadă istorică, genera îngrozitoare spectacole ale durerii și suferinței, imposibil de uitat, pentru a arăta limpede că nicio formă de pedeapsă fizică nu ar trebui vreodată tolerată în cadrul unei comunități sau al unei gospodării. În cazul indienilor wendat, violența și îngrijirea trebuiau să fie complet separate. Privite din această perspectivă, trăsăturile distinctive ale torturării prizonierilor de către indienii wendat devin clare.
17. Dacă există o poveste anume pe care ar trebui s-o spunem, o mare întrebare pe care ar trebui s-o punem istoriei omenirii (în loc de „Care sunt originile inegalității sociale?”), tocmai aceasta este: cum am ajuns să ne blocăm într-o singură formă de realitate socială și cum au ajuns să fie normalizate în cadrul acesteia relațiile bazate finalmente pe violență și dominare?
18. În societățile amazoniene, nu numai orfanii, ci și văduvele, nebunii, handicapații sau persoanele diforme – dacă nu aveau pe nimeni altcineva care să aibă grijă de ei – puteau să se refugieze în casa căpeteniei, unde mâncau laolaltă cu ceilalți. Acestora li se adăugau ocazional și prizonieri de război, în special copiii capturați în expedițiile de jaf. Printre membrii grupurilor safwa sau lushai, fugarii, datornicii, criminalii sau alte persoane care aveau nevoie de protecție dețineau același statut ca și cei ce se predau în luptă. Toți deveneau membri ai suitei șefului, iar bărbații mai tineri își asumau adesea rolul de polițiști. Câtă putere avea de fapt șeful asupra slujitorilor săi [...] varia în funcție de cât de ușor le era subalternilor să fugă și să se refugieze în altă parte ori să mențină cel puțin unele legături cu rude, clanuri sau persoane din afară dispuse să le ia apărarea. Și măsura în care se putea conta pe astfel de slugi pentru a impune voința șefului varia; dar potențialul era important.
19. Teoreticienii sociali au tendința să scrie despre trecut ca și cum tot ce s-a întâmplat ar fi putut fi prezis dinainte. Această abordare este oarecum incorectă, deoarece suntem cu toții conștienți că, atunci când încercăm să prezicem viitorul, ne înșelăm aproape invariabil – și acest lucru este la fel de valabil și în cazul teoreticienilor sociali. Cu toate acestea, este greu de rezistat tentației de a scrie și de a gândi ca și cum starea actuală a lumii, la începutul secolului XXI, ar fi rezultatul inevitabil al ultimilor 10.000 de ani de istorie, pe când în realitate, desigur, nu prea avem idee cum va fi lumea nici măcar în 2075, ca să nu mai vorbim de 2150.
20. În 2020 oamenii de știință nu se întâlnesc (așa cum ar fi sperat cititorii de literatură SF de la mijlocul secolului XX) cu civilizații extraterestre în sisteme stelare îndepărtate, dar întâlnesc chiar sub picioarele lor forme radical diferite de societate, unele uitate și redescoperite recent, altele mai familiare, dar înțelese acum în moduri complet noi.
