Un portret (graffiti) al lui Kant pe un zid din Kaliningrad (fost Königsberg - unde a trăit filozoful)
„Critica rațiunii pure”, publicată de Immanuel Kant în 1781, când avea 57 de ani, este o carte intimidantă. Multe pagini (circa 600), un jargon impenetrabil, un text întortocheat și dificil, și asta și din vina autorului, care a scris-o cumva în grabă (după care a revenit cu ediția a doua). O carte aproape inaccesibilă pentru o minte neantrenată și pentru cineva lipsit de o voință de fier. E un exercițiu de voință și tenacitate să citești această carte.
Pe de altă parte, Critica rațiunii pure este o operă fundamentală a filozofiei și un exemplu de profunzime a gândirii umane la limita sa de sus. Dacă ai citit CRP poți muri liniștit, fiindcă ai făcut ceva ce puțini oameni au făcut 😃.
Puțini îndrăznesc să încerce să facă un rezumat al nucleului gândirii lui Kant în câteva pagini și într-un limbaj relativ simplu. Este exact ceea ce încerc în acest articol. Nu e prima încercare de acest fel. Acum câteva luni am scris un articol despre „Ființă și timp” a lui Martin Heidegger, o carte, de asemenea, cunoscută pentru cât e de „rece” cu cititorul.
Cartea este aridă și greu de citit, dar lucrurile ar fi stat altfel dacă am fi avut posibilitatea să bem o bere cu bătrânul Kant și să-l lăsăm să ne povestească, după a treia bere, când și-ar fi pierdut rigiditatea inițială, cam ce a vrut să ne transmită cu acest tom voluminos. Deși n-am avut plăcerea să beau bere cu Kant, dar aș fi făcut-o, sunt convins că mi-ar fi spus despre critica rațiunii pure cam ce o să spun eu mai jos 😃. Pentru că l-aș fi rugat să lase detaliile de-o parte și să-mi spună care-i nucleul cărții. Iată despre ce este vorba...
În esență, în Critica rațiunii pure Kant spune următoarele: produsele minții umane sunt rezultatul datelor pe care le primim de la simțuri, modelate după „forme” înnăscute care există la nivelul minții, denumite concepte și categorii.
Lumea exterioară (creierului) furnizează informații, dar mintea umană ordonează și dă forma percepută conștient a obiectelor / fenomenelor care generează acele informații. Ce este în afara acestora, a conceptelor / categoriilor, nu poate fi gândit.
Și mai spune Kant că noi nu avem acces la realitatea ultimă, la cum arată lucrurile în-sine, pentru că simțurile noastre și conceptele / categoriile mentale creează în mod misterios ceva complet nou, diferit de lucrurile în-sine, denumit „reprezentare”. Lucrurile-în-sine nu sunt în spațiu sau timp (spațiul și timpul, spune Kant, sunt concepte mentale, fac parte din aparatul nostru perceptiv, nu sunt realități externe); despre lucrul-în-sine nu se poate ști, în fapt, nimic.
Cam asta este, foarte pe scurt, toată ideea. Dacă ați înțeles ce am spus mai sus, puteți părăsi site-ul cu fruntea sus. Dacă mai aveți răbdare, mai detaliem un pic, ca să vedeți de ce cartea lui Kant nu a avut doar o singură pagină 😃.
În plus, o să vin cu câteva completări la ideile lui Kant, clar marcate printr-o altă culoare pentru a evita confuzia, prin care încerc să arăt unde duc anumite idei, completate cu actuala cunoaștere despre univers și om.
Cum a început totul
Kant a scris CRP atât de bătrân pentru că nu avusese marea idee mai devreme. L-a trezit din „somnul dogmatic” un filozof englez excepțional de profund, David Hume, dar de care n-a auzit multă lume astăzi, pentru că prioritățile omului modern sunt altele (Netflix, paintball șamd).
În 1739 David Hume publică o carte numită „Tratat asupra naturii umane”. În această carte, pe lângă alte lucruri, spune și ceva uimitor și contraintuitiv: conceptul de cauză cu care suntem atât de obișnuiți (o bilă de biliard trimisă către o altă bilă o va face pe-a doua să se miște; cauză și efect!) este o ficțiune. Tot ce observăm în natură este un lucru urmat de un altul, dar nicio conexiune între ele. Conexiunea este presupună de noi, pe baza experienței, ajungând astfel să credem că există o lege a naturii a cauzei și efectului. Această observație a lui Hume i-a schimbat cursul vieții lui Kant și a schimbat cursul filozofiei. Kant, după cum ați înțeles deja, și-a propus să rezolve o problema identificată de Hume.
În mod natural, observă Kant, gândirea umană pare să nu aibă limite. Se „mișcă” ușor de la lucruri constatate de simțuri, cum ar fi un scaun sau o carte, la subiecte care sunt în afara experienței umane, precum ierarhia cerească, Dumnezeu, îngerii sau viața de după moarte. Trecerea asta ușoară de la cele lumești la cele închipuite nu i s-a părut chiar în regulă.
Ca urmare, Kant și-a propus nici mai mult, nici mai puțin decât să stabilească odată pentru totdeauna structura rațiunii umane, să explice relația acesteia cu lucrurile din lume și să arate limitele în care rațiunea poate funcționa în mod legitim. Ce poate fi mai simplu? 😃
Și Kant stabilește în mod precis cum funcționează rațiunea. Structura acesteia o prezentăm aici, urmând să detaliem conceptele mai jos: „Eu” - spațiu și timp - categorii - concepte empirice - intuiții sensibile.
Obiectele nu există până nu sunt înțelese de o minte cu rațiune
Presupunerea comună în vremea lui Kant (și probabil și pentru cei mai mulți dintre noi cei de astăzi) este că obiectele din natură (un scaun, de exemplu) există independent de cum le recepționăm noi. Obiectele, așa cum sunt ele și așa cum sunt recepționate de noi atunci când le analizăm, au o existență independentă de noi, nu-i așa?
Dar Kant se întreabă dacă nu cumva lucrurile stau invers: dacă nu cumva obiectele experienței noastre (așa cum le recepționăm noi) sunt, cel puțin în parte, rezultatul construcției minții. Cu alte cuvinte, dacă nu cumva mintea determină ceea ce sunt obiectele pentru noi, aplicând regulile ei, pornind de la structura acesteia. Această idee simplă este denumită în lumea filozofilor „revoluția copernicană a lui Kant”, asemuind abordarea lui Kant cu propunerea lui Copernic de a situa Soarele în centrul sistemului solar.
Știu, nu credeți că obiectele nu există independent de noi. Dar nu vă grăbiți să credeți că era nebun. El are o explicație. Complicată, dar inteligentă. De fapt, e clar că are dreptate! O să observați asta pas cu pas, pe măsură ce-i deslușim gândirea.
Kant crede că obiectele experiențelor noastre (obținute prin simțuri) sunt rezultatul construcției rațiunii, în urma primirii unor date de la simțuri. O minte rațională are o anumită structură, anumite capacități de cunoaștere, iar ceea ce este posibil de cunoscut de această minte trebuie să se încadreze între anumite limite.
Obiectele din lume sunt, așadar, structurate de mintea umană; ne apar așa cum dictează regulile minții, nu așa cum sunt ele în realitate. Un exemplu simplu, la îndemână, este modul în care vedem culorile: ele nu există în natură, ci sunt în mod exclusiv create de creier, pornind de la niște semnale electrice primite de la ochi.
Asta înseamnă că există anumite principii după care mintea structurează realitatea. Aceste principii sunt a priori, căci ele nu se bazează pe nicio experiență. Un astfel de principiu este exemplificat, descoperă Kant, de judecăți de tipul „orice efect are o cauză”.
Judecățile a priori, a posteriori, analitice și sintetice
Cu alte cuvinte decât cele de mai sus, rostul CRP a fost acela de a arăta că, în fapt, cunoștințele omului sunt în parte a priori (există în minte pur și simplu, fără a fi nevoie să le obținem din experiența de zi cu zi) și în parte empirice (obținute din experiență).
Kant folosește câteva concepte cheie pentru a-și explica evoluția gândirii și modul în care și-a conceput teoria sa asupra rațiunii. Trebuie introduse pe scurt aceste concepte:
• Judecata a priori - este o judecată despre știm că este adevărată, fără a fi nevoie să apelăm la experiență, fără a fi nevoie de o demonstrație experimentală. 2 plus 2 este egal cu 4 - este un exemplu.
• Judecata a posteriori - este o judecată al cărei grad de adevăr e stabilit în urma apelului la experiență. „Hagi a marcat 33 de goluri la națională” - e un exemplu.
• Judecata analitică - este cea care contrazisă duce la o contradicției. „Corpurile ocupă spațiu” - este un exemplu. Atunci când spui / gândești „corp” în mod implicit spui / gândești „spațiu”.
• Judecata sintetică - este cea care nu doar explică sau analizează conceptul, ci aduce ceva nou. „Orice efect are o cauză” este un exemplu.
Să combinăm aceste judecăți:
• Judecata analitică a priori - „Corpurile ocupă spațiu”.
• Judecata analitică a posteriori - nu am identificat o astfel de judecată.
• Judecata sintetică a posteriori - „Apa fierbe la 100 C”.
• Judecata sintetică a priori. Aceasta este o clasă de judecăți foarte problematică, pentru că dacă există astfel de judecăți, înseamnă că există judecăți care nu au nevoie de experiență pentru a fi adevărate. Cum este posibilă o astfel de judecată? Într-un fel, aceasta este principala temă a CRP.
Spațiul și timpul
Gândiți-vă ce înseamnă spațiul. Este cadrul fundamental pentru toate lucrurile din lume. Dar are o ciudățenie: nu poate fi eliminat din gândire. Cu lucrurile se poate, căci ne putem imagina un spațiu care să nu aibă nimic în el, dar spațiul nu poate eliminat din gândire.
Comentariu:
Kant, din punct de vedere al cunoștințelor științifice, era în era Newton. Nu avea idee despre atomi (ideea exista, dar nu erau confirmați experimental, iar fizicienii nu-i incluseseră în cunoașterea științifică standard), materia întunecată sau energia întunecată (bine... nici noi nu știm ce sunt, dar știm că e ceva în spațiu mai mult decât materia obișnuită), găuri negre șamd.
Kant își imagina, prin urmare, că lucrurile din spațiu pot fi pur și simplu înlăturate, în urmă rămânând un spațiu gol, pur, fără nimic în el.
Astăzi suntem de altă opinie. Astăzi credem că spațiul conține câmpuri cuantice, care vibrează, iar aceste vibrații sunt, în fapt, particulele elementare care formează materia. Aceste câmpuri cuantice sunt prezente în fiecare punct din spațiu și nu pot fi eliminate nicicum.
Credem că spațiul este o proprietate a gravitației, este o manifestare a câmpului gravitațional generat de masă și energie. Nici azi nu înțelegem foarte bine ce este spațiul, dar știm că este un „lucru” mult mai complicat decât părea pe vremea lui Kant.
Mai face parte din cunoașterea curentă că spațiul este ceea ce constituie universul nostru, dar cum universul are un început, este de presupus că spațiul a început odată cu universul și se va sfârși tot odată cu acesta.
Pe de altă parte, ceea ce spune Kant rămâne valabil: nu ne putem imagina lipsa spațiului, orice am face. Lipsa spațiului înseamnă „nimic”, iar ceva ce nu există prin definiție nu poate fi reprezentat.
Dar spațiul (ca și timpul, în fapt) mai are o ciudățenie: nu poate fi reprezentat. Îți poți imagina un spațiu fără materie în el, dar nu-ți poți reprezenta spațiul ca obiect. Pe de-o parte nu-ți poți reprezenta spațiul în întregul său (căci „infinitul” este o limită biologică a minții umane), dar pe de alta nici nu-ți poți reprezenta spațiul ca obiect. Nu poți privi la ceva și spune: „A, uite, ăsta e spațiu! Dar ăsta nu e spațiu!”. Deci spațiul are această proprietate bizară că este peste tot, dar nu generează o reprezentare în mintea noastră, așa cum orice alt obiect, oricât de mic sau de mare o face.
Să ne întoarcem acum la CRP. Kant trage concluzia că de vreme ce nu putem elimina spațiul din minte, iar spațiul nu este ceva empiric (nu este reprezentat de minte în urma interacțiunii cu un obiect numit „spațiu”), atunci spațiul trebuie să fie „pur” și „a priori”. „Pur”, adică, în înțelesul lui Kant, ceva care nu are legătură cu nimic empiric, cu nimic recepționat prin simțuri. „A priori”, adică ceva care nu decurge din experiență, ceva care există la nivelul rațiunii, dar care nu are ca sursă simțurile.
Mai departe Kant ne spune că spațiul nu există în afara noastră, ci el reprezintă „o formă a minții”, adică spațiul este ceva, parte a minții umane, care se aplică obiectelor din lume. Obiectele reprezentării sunt „în spațiu” pentru că în mod automat tot ce este perceput de mintea umană se va găsi în spațiu; spațiul fiind, din nou, o proprietate a minții, nu ceva exterior, cum credem cei mai mulți.
Spațiul este, așadar, contribuția minții la modul în care noi ne reprezentăm lucrurile. Să ne imaginăm un măr. Acesta este un obiect pe care-l recepționăm prin intermediul simțurilor noastre: are o culoare, o dimensiune, o temperatură șamd. Dar mărul nu arată așa în realitate, iar aici Kant are fără dubii dreptate. Culoarea, dimensiunea, temperatura - sunt rezultatul datelor obținute de simțuri și al „procesării” la nivelul creierului. Mintea umană îi „dă” spațiu mărului. Dar unde este mărul în „realitate”, dacă spațiul este creat de mintea umană și nu există în afara minții? Nu știm, spune Kant, pentru că mărul-în-sine, în afara reprezentării din mintea noastră, este un mare mister, despre care nu putem spune nimic. Cum arată un lucru-în-sine, adică un „noumen”, după cum îl numește Kant, nu avem cum ști vreodată. Ceea ce noi cunoaștem este doar „reprezentarea” de la nivelul minții noastre, care este rezultatul interacțiunii datelor simțurilor noastre, interpretate de „formele” minții noastre.
Kant are o intuiție formidabilă. Ceea ce am spus mai sus despre „lucrul-în-sine” și „reprezentare”, deși poate fi combătut în parte (și o vom face mai jos), este adevărat. Omul nu are cum ști cum arată obiectele din lume, altfel decât ni le prezintă mintea, iar mintea o face în mod cert în urma unui proces de recepționare a unor date prin intermediul simțurilor. Acest proces este selectiv (recepționăm doar o parte din datele disponibile) și interpretativ (mintea umană interpretează ceea ce ajunge la ea de la simțuri). De pildă, așa cum spuneam și mai sus, culoarea, temperatura, forma lucrurilor - sunt produse ale minții noastre, nu proprietăți ale obiectelor. Un măr nu este roșu sau rece, căci roșu sau rece nu înseamnă nimic în afara limbajului și experienței umane.
Timpul primește un tratament similar. În concluzie, spațiul și timpul sunt „intuiții” pure, forme ale sensibilității pure. „Intuiție” nu înseamnă la Kant ce înseamnă în dicționarul limbii române, ci se referă la cum se prezintă anumite lucruri minții (termenul german pentru ce numim „intuiție” este „anschauung”, care înseamnă „vedere” sau „privire”). Dacă te uiți la un stilou, ai o reprezentare a stiloului. Dar când vine vorba de spațiu și timp, „intuiția” este pură, pentru că nu are la bază un obiect extern, ci această reprezentare ține de mintea însăși. „Sensibilitatea” este tot parte din jargonul lui Kant; este o abilitate pasivă a minții de a recepționa date de la simțuri (impressions).
„Sensibilitatea” vine la pachet cu un alt concept important în filozofia lui Kant, „înțelegerea”. Dacă „sensibilitatea” este abilitatea de primi date de la simțuri (cald, rece, roșu, tare etc.), „înțelegerea” este capacitatea de a construi o reprezentare a obiectelor folosind conceptele. În ce privește „conceptele”, un alt termen cheie în filozofia Kantiană, acestea sunt un fel de reguli după care funcționează mintea. De exemplu, vedem o cauză în tot ce se întâmplă în baza unui concept. Avem un concept al divinității, pe care-l umplem în diverse moduri șamd. Conceptul nu este o reprezentare, ci o abilitate de a „sparge” realitatea în clase de lucruri. Vorbind despre șerpi, de exemplu, pe lângă conceptul „șarpe”, avem și conceptul pentru „șarpe cu clopoței” și pentru alte specii.
Sensibilitatea și înțelegerea lucrează împreună. De asemenea, intuițiile și conceptele. Doar așa poate apărea cunoașterea la nivelul minții umane.
Omul, mai spune Kant, are reprezentări „pure”, care au la bază „intuiții” pure (și sunt doar două: spațiul și timpul) sau „concepte” pure, a priori, care țin de natura minții (cauza, sufletul, conceptul de „drept”) sau reprezentări „empirice”, care au la bază intuiții empirice (galben, cald, tare etc.) sau concepte empirice (plăcinta, apa, soarele șamd).
Acele concepte care nu derivă din experiență, dar care se aplică lucrurilor din lume sunt numite de Kant „categorii”. Exemple de categorii pure: substanța, cauzalitatea; exemple de categorii empirice: culorile, temperatura obiectelor, consistența obiectelor etc.
Cred că putem face un rezumat al capacităților minții umane, așa cum l-ar fi făcut și Kant la bere:)
Mintea umană dispune de:
1. sensibilitate: prin care se primesc intuiții (de două feluri, pure și empirice)
2. înțelegere: prin care se „dă formă” obiectelor lumii prin concepte (pure și empirice)
3. rațiune: prin care ne străduim să gândim ce nu poate fi perceput: ideea de Dumnezeu, suflet, lume în sine. Nu există intuiții pentru aceste concepte a priori.
Comentariu:
Acum este timpul pentru câteva comentarii.
1. Unul dintre conceptele greu acceptabile de către filozofi și oamenii de știință este cel al „noumenului”, „lucrului-în-sine” kantian.
Sunt multe critici aduse acestui concept. Fizicienii, de exemplu, sunt convinși că ei studiază natura în detaliu, nu reprezentări ale acesteia.
Părerea mea este că ideea lui Kant este nezdruncinat, deși cu unele nuanțe. În mod cert omul nu are acces la „realitatea ultimă”. Iar explicația nu este deloc complicată. Să ne gândim cum acumulăm noi cunoaștere despre lume, inclusiv despre propriul organism. Care sunt tipurile de date pe care le folosim? Să le luăm pe rând, pentru a observa ce recepționăm noi și care este legătura cu „realitatea”.
În primul rând obținem date despre obiectele din lume prin intermediul văzului. Ce înseamnă asta? Că un segment îngust de frecvențe ale luminii din spectrul electromagnetic este transferat prin intermediul ochiului uman, sub formă de semnale electrice, și perceput de creier sub formă de culori. Dar nimic nu are culoare în realitate. Culoarea este pur și simplu un concept uman care are la bază o percepție umană. Roșul unui măr este o experiență pur umană. Cum arată mărul „în realitate”? Nici nu știm cum să interpretăm această întrebare. De ce? Pentru că mărul arată într-un fel sau altul, în funcție de modul în care-l observăm / măsurăm. Mărul poate fi observat și în infraroșu, și arată altfel. Îi putem capta și emisii electromagnetice din alte segmente ale spectrului electromagnetic decât cele două deja enunțate (vizibil și infraroșu) și atunci mărul va arăta cu totul altfel. „Roșu” este modul uman de a percepe mărul, nu o reflectare fidelă a modului în care este mărul. Ideea importantă este următoare: mărul nu este în niciun fel, până nu stabilim metoda de observare.
Să vorbim acum despre simțul tactil. Cum este mărul? Rotund, să spunem. Dar ce înseamnă rotund? E un alt concept omenesc.
Capacitatea de a simți căldura - care este diferită de simțul tactic. Putem simți căldura atât prin atingere, dar și de la distanță (gândiți-vă la dogoarea unei sobe, de exemplu). Există căldură în natură? Nu, în natură există diferite fenomene, precum radiație electromagnetică de anumită frecvență sau mișcarea particulelor de gaz din atmosferă care sunt resimțite la nivelul pielii drept căldură. În fapt, această capacitate de a simți căldura este una care are un rol important în supraviețuire.
Să vorbim acum despre miros. Au obiectele miros? Nu. Acestea, unele, care suferă diferite transformări, emit anumite molecule. Aceste molecule ajung la nasul nostru, care transferă informația către creier și prin intermediul căruia percepem noi mirosuri. Dar lucrurile nu au miros „în-sine”.
Auzul. Există sunet în natură? Categoric nu, căci sunetul este expresia interpretării urechii noastre a unor vibrații ale maselor de aer din proximitatea noastră. Nu ai aer, nu ai sunet. Nu ai o ureche, din nou, nu ai sunet. Produce un obiect care se prăbușește pe podea un sunet? Nu „în-sine”, căci sunetul este un concept uman. Ce putem spune despre obiectul căzut este că la cădere se produc vibrații ale aerului, împins de obiectul care lovește podeaua.
Ca să rezumăm: toate informații obținute de organele de simț umane sunt transformate în produse pur umane. Nu există culori, mirosuri, temperaturi ale obiectelor în natură. Acestea sunt reprezentări mentale, nu reflectări fidele ale naturii.
Când vorbim despre obiecte aflate de la distanțe mari, adică alte obiecte cosmice, omul are practic un singur mod de observare: lumina emisă de acele corpuri. Un alt instrument, recent, este detectorul de unde gravitaționale. Dar lumina nu spune nimic despre obiectele în sine, ci doar cum interacționează acele obiecte cu lumina, ce frecvențe se absorb și ce frecvențe se reflectă.
Acesta este motivul pentru care ideea lui Kant cu privire la „lucrul-în-sine” stă în picioare, chiar dacă cu unele nuanțe, luând în calcul acumularea de cunoaștere științifică din era lui Kant și până azi.
2. Spațiul și timpul - o critică
E timpul pentru o analiză critică a celor spuse de Kant...
Kant spune, așadar, că nu există spațiu și timp în natură, ci că sunt concepte pur umane, care fac posibilă observarea obiectelor din lume. Observația lui Kant este profundă și subtilă, pentru că, așa cum spuneam mai sus, spațiul și timpul sunt „lucruri” ciudate. Au dimensiuni pe care nu le înțelegem și nu pot fi reprezentate mental. Nu știm să ne reprezentăm spațiul și timpul așa cum ne reprezentăm un creion ori un râu.
Dar cred că argumentația lui Kant este totuși neconvingătoare. Spațiul și mișcarea (care indică trecerea timpului) există în natură, nu sunt doar concepte mentale. Ne mișcăm prin spațiu atunci când ne ridicăm din fața computerului și ne deplasăm (și trece timp) atunci când ne apropiem de frigider.
Cred că este o idee rezonabilă să spunem că spațiul și mișcarea au existat și înainte să apară omul. Dar senzația de roșu sau de căldură, specifice omului, s-ar putea să nu fi existat, fiind experiențe pur umane.
Pe de altă parte, în ce se deplasează lucrurile, dacă nu în spațiu? Lumina se lovește de lucruri, apoi, în parte, ajunge la ochiul uman. În ce se deplasează lumina? Chiar dacă nu știm nimic despre natura ultimă a lumii, cum ar fi natura luminii, trebui să acceptăm că există un „ceva” în care lucrurile se mișcă și acest „ceva” este numit spațiu.
Berea se încheie...
Sigur, nu e chiar simplu să-l asculți pe Kant vorbind despre CRP 😃. Dar a meritat ascultarea, căci Kant chiar a fost unul dintre cei mai mari gânditori ai omenirii. Probabil că doar Platon și Aristotel au fost mai fecunzi și mai influenți asupra gândirii umane.
La final, ți-aș spune că gândirea lui Kant, un pic șlefuită cu ajutorul cunoașterii moderne, este utilă oricărui om pentru înțelegerea lumii.
Kant ne vorbește despre ce poate gândi (și nu poate gândi) mintea umană, despre cum „inventează” mintea umană realitatea, fără a o reflecta cu fidelitate, despre cum suntem condamnați la a observa lumea prin filtrele și formele impuse de simțurile și mintea umană.
Și ar mai fi util de știut că, tânăr, a fost mai preocupat de știință decât de filozofie. A scris despre teoria cutremurelor, un tratat despre vânt și chiar despre „teoria cerului”, avansând ipoteze despre originea sistemului solar.
Au trecut astăzi, la data publicării acestui articol, 79.712 zile de când Kant nu mai este printre noi. Încă nu a apărut un gânditor care să-l egaleze. Și este nevoie de cineva care să ordoneze cunoașterea acumulată între timp de știință. Dacă e în fața ecranului acum și citește aceste rânduri, îl rugăm să ne scrie un e-mail (un concept pe care Kant nu l-ar înțelege) 😃.
Știința are, inevitabil, multe limite, impuse de limitele minții umane. Am scris câteva articol despre limitele biologice ale cunoașterii, iar unul poate fi citit aici: Limitele fundamentale ale minții umane.
Credit imagine depositphotos.com
