Credem cu toţii că putem interpreta limbajul corpului, dar mişcările şi poziţiile noastre indică deseori mai mult decât se vede la prima vedere. Ce are de spus ştiinţa modernă despre limbajul trupului? Ce ne învaţă cele mai recente studii în domeniu?
Atunci când Tom Cruise şi Katie Holmes şi-au anunţat divorţul, anul trecut, jurnaliştii de tabloide au încercat să arate din răsputeri că se aşteptau la aşa ceva. “Uitaţi-vă la limbajul lor corporal!”, ţipau titlurile de pe primele pagini ale ziarelor, deasupra pozelor cu Katie Holmes încruntată în timp ce îl ţinea pe Tom Cruise de braţ.” Jenant!” Şi atunci când Barack Obama a pierdut prima dezbatere prezidenţială de anul trecut, în faţa candidatului republican Mitt Romney, unii comentatori au pus această înfrângere pe seama limbajului său corporal “lipsit de energie” şi pe tendinţa de a privi în jur şi de a-şi face pungă buzele, lucru care l-a făcut să pară “letargic şi nepregătit”.
Cultura populară este plină de astfel de descoperiri. Până la urmă este destul de amuzant să speculezi în legătură cu vieţile interioare ale celor mari şi ale celor buni. Dar oricine are o poziţie sceptică sau logică nu poate să nu observe exagerarea privind presupunerea că noi putem citim emoţiile şi gândurile cuiva prin observarea modului în care îşi mişcă corpul.
Având în vedere că există atât de multe mituri în legătură cu acest subiect, este uşor să ne gândim că înţelegem mesajele codate transmise de ceilalţi, dar ce are de spus ştiinţa despre limbajul corporal? În fapt, este vorba despre ştiinţă ori doar despre amuzament? Dacă este ceva serios la mijloc, care sunt mişcările şi gesturile care exprimă ceva şi care doar alarme false? Şi, cunoscând acest lucru, ne putem modifica, cu adevărat, propriul limbaj corporal pentru a manipula modul în care ne percep ceilalţi?
93% din mesaj, nonverbal?
Un loc bun pentru a începe să căutăm răspunsuri este des citata statistică conform căreia 93 la sută din comunicaţiile noastre sunt nonverbale, numai 7 la sută fiind bazate pe ceea ce noi gândim cu adevărat. Aceste numere au apărut ca urmare a cercetărilor realizate la sfârşitul anilor 1960 de Albert Mehrabian, psiholog social la Universitatea California, Los Angeles. El a descoperit că atunci când mesajul emoţional transmis de tonul vocii şi de expresia facială diferea de cuvântul care era exprimat verbal (de exemplu, rostirea cuvântului “brută” cu un ton pozitiv şi zâmbind), oamenii tindeau să creadă indiciile nonverbale în locul cuvântului însuşi. Ca urmare a acestor experimente, Mehrabian a calculat că este posibil ca numai 7 la sută din mesajul emoţional să provină din cuvintele pe care le folosim, 38 la sută fiind generat de tonul vocii şi alte 55 de procente având ca sursă alte indicii nonverbale.
Mehrabian şi-a petrecut mare parte din ultimele patru decenii arătând faptul că nu a intenţionat niciodată ca această formulă să fie considerată un fel de evanghelie şi că se aplică numai unor circumstanţe foarte specifice – atunci când cineva vorbeşte despre ceea ce îi place şi displace. El susţine în prezent că “cu excepţia cazului în care un comunicator vorbeşte despre sentimentele sau atitudinile sale, aceste reguli nu sunt aplicabile” şi că se simte ciudat de fiecare dată când teoria sa este aplicată comunicării generale.
Deci, cea mai veche statistică din cartea limbajului corporal nu este chiar ceea ce pare, iar omul care a descoperit această formulă şi-ar dori ca oamenii să nu se mai folosească de ea. Până la urmă, dacă am putea înţelege, cu adevărat, 93 la sută din ceea ce spun oamenii fără a apela la cuvinte, noi nu am mai avea nevoie să învăţăm limbile străine şi nimeni nu ar mai reuşi să mintă.
Privesc mincinoşii spre dreapta? Ne putem da seama, pe baza limbajului trupului, că cineva minte?
În mod clar, oamenii pot minţi cu succes. Şi, în general, deşi este folositor să minţi ocazional, noi ne-am dori ca alţii să nu mintă. Acesta fiind motivul pentru care mare parte din interesul în limbajul corporal are legătură cu detectarea minciunilor. Legenda spune că mincinoşii se dau de gol prin “indicii” fizice, cum ar fi privitul spre dreapta, agitaţie, împreunarea mâinilor sau scărpinatul nasului. Cât de mult este adevăr în aceste legende?
Primul element este uşor de demontat. Un studiu publicat anul trecut, primul care a testat din punct de vedere ştiinţific accepţiunea “mincinoşii privesc la dreapta”, nu a descoperit nicio dovadă care să o susţină. O echipă condusă de psihologul Richard Wiseman de la Universitatea Hertfordshire din Hatfield, Marea Britanie, a observat mişcările oculare ale voluntarilor care spuneau minciuni în experimente de laborator. Ei au studiat şi imagini ale persoanelor participante la conferinţele de presă ale poliţiei, care aveau ca subiect persoane dispărute, unde unele dintre cererile emoţionale de informaţii proveneau de la indivizi care s-au dovedit, mai târziu, a fi implicate în dispariţie. În niciunul dintre cazuri mincinoşii nu au privit înspre dreapta mai mult decât în alte direcţii (PLoS One, vol 7, p e40259).
În ceea ce priveşte alte indicii, o metaanaliză a mai mult de 100 de studii a descoperit că singurele semnale corporale prezente în cazul mincinoşilor semnificativ mai mult decât în cazul celor care spun adevărul erau pupilele dilatate şi anumite tipuri de agitaţie – jonglarea cu obiecte şi scărpinatul, dar nu frecarea pe faţă sau jucatul cu propriul păr. Cea mai bună modalitate de a identifica un mincinos, a descoperit acest studiu, nu era să observi limbajul corporal al persoanei, ci să asculţi ceea ce ei spuneau. Mincinoşii tindeau să vorbească cu o voce mai ascuţită, povestirile lor despre anumite evenimente conţineau mai puţine detalii, erau mai negativişti şi tindeau să repete cuvinte.
Per total, au concluzionat cercetătorii, metodele subiective – sau pur şi simplu flerul – ar putea fi mult mai eficiente în detectarea unei minciuni decât orice metodă ştiinţifică disponibilă la momentul de faţă. Problema cu studierea limbajului corporal e că, în timp ce mincinoşii ar putea avea ceva mai multe şanse de a prezenta anumite comportamente, oamenii care spun adevărul fac aceleaşi lucruri. În fapt, semnalele pe care le-ai putea considera a fi semnale de alarmă pentru minţit, cum ar fi agitaţia şi evitarea contactului vizual, tind să fie semne ale disconfortului emoţional, în general, iar un om care nu minte are mai multe şanse de a le exprima sub presiunea unor întrebări. Acesta este probabil motivul pentru care, în ciuda faptului că avem un interes înnăscut în detectarea mincinoşilor, ne pricepem destul de rău la a o face. În fapt, psihologul american Paul Ekman a descoperit că cei mai mulţi oameni nu se pricep mai bine decât ar fi de aşteptat prin noroc. Iar rata de succes a judecătorilor, poliţiştilor, psihiatrilor criminalişti şi agenţilor FBI este doar cu un pic mai mare.
Braţele încrucişate - semn al defensivităţii?
Deci ar putea să fie cel mai bine dacă nu am acuza oamenii de minciună bazându-se pe limbajul lor corporal. Şi există o mulţime de alte exemple în care preconcepţiile noastre de comunicare nonverbală sunt depăşite sau total derutante. Să luăm ca exemplu braţele încrucişate. Cei mai mulţi oameni cred că atunci când cineva îşi încrucişează braţele sunt defensivi sau încearcă să evite un alt individ sau părerile acestuia. Acest lucru ar putea fi adevărat. “Dar aceleaşi braţe încrucişate ar putea semnala tocmai opusul, dacă trunchiul este ridicat, lăsat un pic pe spate – atunci semnalizând invulnerabilitate”, spune David McNeill, care studiază gesturile la Universitatea din Chicago. În plus, un braţ încrucişat ar putea exprima doar faptul că ne este frig, că încercăm să ne simţim confortabil sau că nu avem buzunare.
Palmele deschise - semn al onestităţii?
McNeill nu este convins, de asemenea, de convingerile împrăştiate de consultanţii de relaţii publice despre importanţa gesturilor mâinii. Se spune, de exemplu, că “încrucişarea” degetelor te face să pari autoritar şi că o mână deschisă semnalizează onestitate. El spune că acestea sunt exemple de gesturi metaforice, percepute numai de oamenii implicaţi în management, dar că ele nu sunt limitate la aceste semnificaţii. Cu alte cuvinte, aceste binecunoscute “reguli” ale limbajului corporal sunt arbitrare. O mână deschisă, de exemplu, ar putea fi o metaforă pentru credibilitate, dar ar putea semnaliza la fel de uşor ţinerea unui obiect masiv. Gestul este ambiguu fără contextul şi indiciile din limbajul verbal.
Până în prezent, abordarea noastră ştiinţifică a oferit puţin sprijin celor care susţin că înţeleg limbajul corporal, dar s-a dovedit că există anumite gesturi care pot fi înţelese de oricine. La Jocurile Olimpice şi Paralimpice din 2012, atleţii din toate culturile au luat aceeaşi postură după ce câştigaseră: cu bărbia şi braţele ridicate într-un V prelung. Acelaşi lucru a fost valabil şi pentru atleţii care fuseseră orbi din naştere, sugerând că poziţia victoriei este înnăscută, nu învăţată prin observaţie. Posturile înfrângerii păreau şi ele a fi universale. Aproape oricine era aplecat înainte, cu umerii căzuţi, atunci când pierdea.
În fapt, dacă vânezi semne ale victoriei sau înfrângerii, corpul ar putea fi un loc mai bun pentru observaţii decât faţa. Hillel Aviezer de la Universitatea Princeton şi colegii săi au revelat anul trecut că expresiile faciale ale jucătorilor de tenis profesionişti, atunci când câştigau sau pierdeau un punct important, erau atât de similare încât oamenii aveau dificultăţi în a le distinge. Totuşi, limbajul corporal era uşor de citit chiar şi atunci când faţa nu prezenta nicio expresie (Science, vol 338, p 1225).
Limbajul trupului şi sexul
Alte studii recente au indicat că noi putem să obţinem indicii importante despre oameni din modul în care ei se mişcă. Bărbaţii judecă mersul şi dansul unei femei ca fiind mai sexy atunci când aceasta se află în perioada cea mai fertilă a ciclului său menstrual, sugerând că limbajul corporal al femeii transmite mesajul că ea este pregătită să se împerecheze, indiferent dacă ea – sau bărbaţii din jurul ei – conştientizează asta. Între timp, femeile şi bărbaţii heterosexuali evaluează dansul bărbaţilor mai puternici mult mai pozitiv decât al celor mai slabi, lucru care ar putea fi o adaptare pentru femei de a descoperi parteneri adecvaţi, iar pentru bărbaţi de a evalua oponenţi potenţiali.
Folosirea limbajului corporal pentru evaluarea atracţiei sexuale poate fi o metodă periculoasă, totuşi. Karl Grammer de la Universitatea din Viena, Austria, a găsit susţinere pentru noţiunea populară care spune că femeile semnalizează interes pentru un bărbat atunci când se joacă cu părul, îşi curăţă hainele, atunci când aprobă din cap şi realizează contact vizual. Dar el a descoperit şi că ele transmit acelaşi număr de semnale încurajatoare în primul minut după ce se întâlnesc cu un bărbat, indiferent dacă îl plac sau nu. O astfel de metodă de flirt este un semn al unui interes adevărat dacă continuă şi după primele 4 minute. Grammer interpretează acest lucru în sensul că femeile folosesc limbajul corporal pentru a menţine treaz interesul unui bărbat până când îşi dau seama dacă merită să-l cunoască.
Chiar şi acolo unde există un consens general despre modul de interpretare a limbajului corporal, putem încă greşi, după cum reiese şi din cele mai noi cercetări despre mers. Psihologul John Thoresen de la Universitatea Durham, Marea Britanie, a filmat oameni atunci când aceştia mergeau şi apoi a convertit imaginile în afişaj cu puncte luminoase pentru evidenţierea membrelor care se mişcau, eliminându-se informaţiile despre forma corpului, care distrăgeau atenţia. El a descoperit că aproape oricine a evaluat un mers arogant ca un semnal pentru o persoană aventuroasă, extrovertă, deschisă şi demnă de încredere. Un mers încet, neglijent şi relaxat, pe de altă parte, era asociat cu o personalitate calmă şi imperturbabilă. Totuşi, atunci când cercetătorii au comparat personalităţile reale ale pietonilor cu presupunerile făcute despre ei de alte persoane, ei nu au descoperit nicio corelaţie (Cognition, vol 124, p 2621).
Fără îndoială, nu contează cu adevărat ceea ce limbajul tău corporal revelează despre tine. Ceea ce contează este ceea ce alte persoane cred că le spune. Deci, poate fi acesta falsificat?
Falsificarea unor anumite atitudini şi posturi. Efecte
Thoresen spune că ar putea fi posibil să falsifici un mers încrezător. “Nu am nicio informaţie sigură care să susţină acest lucru”, spune el, “dar eu cred că oamenii pot fi antrenaţi pentru a-şi modifica personalitatea percepută.” Există şi alte trucuri corporale care ar putea ajuta în cazul managementului impresiilor, de asemenea. De exemplu, oamenii care în cadrul interviurilor pentru angajare stau locului, menţin contactul vizual, zâmbesc şi dau din cap în ritmul conversaţiei, au mai multe şanse să le fie oferite o slujbă. Cei a căror privire rătăceşte sau care evită contactul vizual, îşi păstrează capul fix şi nu îşi schimbă prea mult expresia facială au mai multe şanse să fie respinşi. Dacă o astfel de atitudine nu vine natural, adoptarea conştientă a unui mers plin de încredere, a unui zâmbet, a unei mişcări a capului aprobatoare şi a unui contact vizual mai îndelungat, probabil că nu va durea – cu excepţia cazului când depăşeşti limitele şi începi să fii considerat un pic înfricoşător.
A te preface că eşti calm şi plin de încredere ar putea schimba modul în care ne percep alţi oameni, dar psihologul Dana Carney de la Universitatea California, Berkeley, crede că poate face mai mult decât atât. Ea spune că ne putem folosi limbajul corporal pentru a ne schimba. Carney şi colegii săi le-au cerut unor voluntari să menţină ori o postură impunătoare ori una mai puţin impresionantă timp de 2 minute. Primii erau expansivi, incluzând şederea cu picioarele ridicate pe birou şi mâinile aşezate sub cap sau stând cu picioarele depărtate şi mâinile pe şolduri, în timp ce în al doilea caz voluntarii stăteau aplecaţi şi ocupau puţin spaţiu. După aceea, ei au participat la un joc de noroc în care şansele de a câştiga erau de 50:50, iar cercetătorii au prelevat probe de salivă pentru a testa nivelurile de testosteron şi cortizol – hormonii de “putere”, respectiv de stres – din corpul lor. Cei care menţinuseră posturi impozante, care denotă siguranţă şi încredere în sine, prezentau semnificativ mai multe şanse de a risca decât cei care menţinuseră posturi mai puţin expansive (86 la sută, comparativ cu 60 la sută). Dar, nu numai atât, dorinţa de a juca era asociată şi cu modificări fiziologice. Primii prezentau o creştere cu 20 la sută a nivelului de testosteron şi o scădere cu 25 la sută a nivelului de cortizol, în timp ce al doilea grup de voluntari a prezentat o scădere cu 10 la sută a nivelului de testosteron şi o creştere cu 15 la sută a nivelului de cortizol (Psychological Science, vol 21, p 1463).
“Noi am arătat că ne putem modifica, cu adevărat, fiziologia”, spune Carney. “Acest lucru nu are legătură doar cu emoţia – este implicat ceva mult mai complex aici.” Sentimentul de putere nu este doar unul psihologic: nivelul crescut de testosteron a fost asociat cu o toleranţă mai mare la durere, deci o postură de putere ne poate face, cu adevărat, mai puternici. Şi acesta nu este singurul mod în care limbajul corporal poate influenţa modul în care te simţi. Carney face referire la studii care arată că statul în picioare în poziţie de drepţi poate conduce la emoţii pozitive, în timp ce o postură care implică umeri căzuţi conduce la sentimente de tristeţe. Există, de asemenea, o mulţime de dovezi care arată că falsificarea unui zâmbet te face să te simţi mai fericit, în timp ce o faţă încruntată are efectul opus. În fapt, există dovezi ale faptului că persoanele care şi-au făcut injecţii cu botox, injecţii care nu le permit acestora să se încrunte, se simt, în general, mai fericite.
În ciuda acestor rezultate interesante, dacă ştiinţa a reuşit cu adevărat să ne arate ceva, acest lucru este că noi trebuie întotdeauna să ne punem întrebări cu privire la ideile noastre preconcepute noastre despre limbajul corporal.
Chiar şi atunci când persoane provenind din culturi diferite sunt de acord în ceea ce priveşte sensul unor anumite mişcări sau gesturi, noi am putea greşi. Având în vedere că dovezile se acumulează, ar putea sosi un moment în care să ne putem modifica limbajul corporal pentru manipularea abilă a mesajelor despre sine pe care le exprimăm. Pentru moment, cel puţin concepţiile noastre pot fi modificate cu ajutorul unei perspective bazate pe dovezi. Sau, după cum spune şi Madonna: “Nu sta pur şi simplu acolo, treci la treabă, adoptă o postură impozantă. Aceasta este importantă.”
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului lost-in-translation-body-language-myths-and-reality, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Huţupanu
