În capitolul de deschidere al cărții Dincolo de bine și de rău, Friedrich Nietzsche observă că filozofii au avut dintotdeauna o obsesie aproape patologică pentru „adevăr”. În tradiția filozofică occidentală, adevărul este privit drept cel mai înalt bun, iar dacă îl urmăm pe Socrates, toate relele din lume ar proveni din ignoranța față de acest adevăr.
De-a lungul secolelor, biblioteci întregi au fost dedicate unor întrebări precum: „Ce este adevărul?”, „Cum putem cunoaște adevărul?” sau „Cum distingem între ceea ce este adevărat și ceea ce nu este?”.
Dar există o problemă mai puțin discutată: este posibil ca majoritatea oamenilor să nu fie interesați de adevăr în sine. În multe situații, oamenii vor pur și simplu să aibă dreptate. Iar atunci când adevărul îi contrazice, el devine o problemă.
Conceptul de psihopatie ocupă un loc aparte în imaginarul colectiv modern. Termenul evocă instantaneu imaginea unui individ rece, lipsit de empatie, manipulator, violent și incapabil de remușcare. În literatura de specialitate, psihopatia a fost descrisă drept una dintre cele mai vechi și studiate tulburări de personalitate, iar în cultura populară a devenit aproape un arhetip: criminalul calculat, farmecul periculos, prădătorul social.
Totuși, în ultimele două decenii, o problemă majoră a devenit din ce în ce mai evidentă: aproape toate afirmațiile fundamentale despre psihopatie au fost fie infirmate, fie nu au primit susținere empirică solidă. În ciuda miilor de studii publicate, dovezile experimentale nu confirmă existența unui tip uman distinct, caracterizat de trăsături psihologice extreme. Ipoteza devine inevitabilă: poate că „psihopatul” nu există ca entitate clinică reală.
Psihopații ar putea reprezenta doar aproximativ 1% din populație, dar sunt responsabili pentru o parte disproporționată a infracțiunilor violente. Diferiți de cei care suferă de afecțiuni precum sociopatia și tulburarea de personalitate antisocială, psihopații tind să manifeste trăsături precum absența remușcării sau a vinovăției, lipsa empatiei și un stil interpersonal fermecător și manipulator.
Poate fi greu de imaginat cum cineva cu puțină empatie s-ar putea schimba. Iar tratamentele psihologice timpurii nu au avut succes. Însă progresele cercetării arată că o înțelegere mai profundă a psihopatiei ar putea ajuta la crearea unor intervenții mai eficiente.
În mitologia greacă, Narcis se îndrăgostește de propria reflecție și sfârșește prin a se distruge. În lumea modernă, însă, oamenii cu trăsături similare nu dispar — dimpotrivă, ajung adesea în poziții de putere, conduc companii și chiar state. Deși știm că liderii eficienți pun misiunea deasupra egoului, iar narcisiștii fac exact opusul, continuăm să îi alegem.
Psihologia, istoria și cercetările recente oferă un răspuns: atracția pentru liderii narcisiști este profund înrădăcinată în instinctele noastre, în frică și în nevoia de siguranță.
Cartea „Zorii tuturor lucrurilor. O nouă istorie a omenirii” este o lucrare amplă de antropologie și istorie scrisă de David Graeber și David Wengrow, care propune o reinterpretare radicală a originilor societăților umane. Cartea contestă narațiunea clasică potrivit căreia evoluția umană ar fi urmat un traseu liniar — de la comunități egalitare de vânători-culegători la agricultură, apoi inevitabil la ierarhii și state centralizate — susținând că trecutul a fost mult mai divers și experimental.
Bazându-se pe descoperiri arheologice recente și pe comparații antropologice, autorii arată că oamenii preistorici au testat forme variate de organizare socială, alternând între modele egalitare și structuri complexe fără a urma o direcție unică sau inevitabilă. În această perspectivă, apariția inegalității nu este un rezultat natural al „progresului”, ci o alegere istorică contingentă, diferită de la o regiune la alta.
Filozoful german de origine coreeană Byung-Chul Han a publicat la finalul anului trecut o nouă carte, „In praise of the Earth”, titlul în engleză. Mai jos găsiți o recenzie a acesteia.
Pe scientia.ro găsiți și principalele idei din cartea care l-a făcut faimos pe Han, „Societatea oboselii”.
Cicero, stoicul roman, i-a scris odată prietenului său Varro, în așteptarea unei vizite la casa acestuia: „Dacă ai o grădină în biblioteca ta, vom avea tot ce ne dorim”. Aceeași dorință pentru cărți bune și frumusețe naturală se află în centrul cărții lui Byung-Chul Han, „In Praise of the Earth” („În lauda Pământului”), în care el reflectează asupra grădinăritului ca formă de meditație filosofică.
Născut în Coreea de Sud și stabilit în Germania, Han a ajuns în ultimii zece ani o figură proeminentă a filosofiei printr-o serie de lucrări scurte, accesibile, dar pătrunzătoare, care critică valorile ce guvernează societatea capitalistă contemporană.
În urmă cu aproximativ un deceniu, autoarea Mandy Len Catron a scris un articol pentru New York Times despre „36 de întrebări care duc la dragoste”. Ideea sugerează că două persoane pot deveni mai apropiate — și chiar se pot îndrăgosti — răspunzând la o serie de întrebări din ce în ce mai intime.
Catron a descris cum, în 2014, ea și o cunoștință au ieșit împreună la o întâlnire. În timpul serii, au pus pe rând cele 36 de întrebări și au răspuns la ele. Înainte de acea întâlnire, amândoi au recunoscut că exista o ușoară atracție reciprocă, dar exercițiul a schimbat situația destul de dramatic.
În câteva săptămâni, au dezvoltat sentimente puternice unul pentru celălalt. În anul următor s-au mutat împreună, au avut copii în 2021 și în 2025, la mai mult de un deceniu după prima lor întâlnire, s-au căsătorit — iar cele 36 de întrebări au fost incluse într-un bol la barul recepției.
Emoțiile sunt adesea prezentate ca o amenințare la adresa gândirii raționale, că ne tulbură judecata. Adesea se vorbește despre emoții versus rațiune. Daniel Vanello - lector de filozofia educației la Universitatea College London - susține contrariul: că emoțiile sunt ele însele raționale, modelate de valorile noastre și deschise justificării sau criticii. Dacă acest lucru este corect, dezvoltarea emoțională nu ar trebui să se concentreze pe control și gestionare, ci pe a învăța cum să raționăm pornind de la ceea ce simțim. Mai jos puteți citi câteva extrase mai relevante din articolul său „Emotions are rational”.
Emoțiile sunt mai mult decât simple stări psihologice care trebuie gestionate; ele sunt modelate de ceea ce valorizăm și pot fi evaluate ca raționale sau iraționale în funcție de caracterul rațional sau irațional al lucrurilor care le provoacă.
Să începem cu exemplul furiei. Să presupunem că sunteți într-un autobuz și simțiți pe cineva împingându-vă din spate. Vă înfuriați brusc. De ce ar împinge cineva pe altcineva? Nu știe că este periculos să împingi pe cineva într-un vehicul aflat în mișcare? Vă întoarceți și vedeți că ați fost împins accidental de o mamă care încerca să se țină de bară în timp ce ținea un copil în brațe. Furia dispare și, după ce o ajutați pe mama aflată în nevoie, simțiți o ușoară vinovăție pentru că v-ați înfuriat. Desigur, nu știați care erau circumstanțele și ați încetat să simțiți furie imediat ce le-ați aflat. Totul e bine. Vă continuați ziua.
Vorbește cu un membru oarecare al publicului și, cel mai probabil, îți va spune că, în fapt, comportamentul oamenilor se înrăutățește. De la furturi din magazine săvârșite la vedere, la ascultarea muzicii cu volumul tare în transportul public și până la violența împotriva lucrătorilor din comerț, există suficiente motive pentru a privi cu pesimism la ceilalți oameni.
Această percepție este susținută de cercetări: un studiu publicat în iunie 2023 a constatat că oamenii din peste 60 de țări cred că decența de bază este în declin. Un sondaj din 2025 realizat pe 9.600 de americani a arătat că 46% consideră că grosolănia este, în ansamblu, în creștere, în timp ce doar 9% cred că a scăzut față de nivelurile de dinainte de pandemie.
Dar percepția oamenilor poate fi inexactă. În cercetările mele, investighez cât de precise sunt percepțiile oamenilor despre ceilalți, care sunt implicațiile percepțiilor eronate și ce se întâmplă atunci când aceste erori sunt corectate.
Ți s-a întâmplat vreodată să simți o satisfacție (poate ascunsă) atunci când altcuiva i-a mers prost? Chiar dacă nu recunoaștem deschis, mulți dintre noi am trăit probabil această stare – uneori intenționat, alteori inconștient. Acest sentiment are un termen în germană: „schadenfreude” (pronunțat în roână „șadănfroidă”). Iar locurile de muncă sau alte contexte de afaceri – cu toate presiunile, rivalitățile și jocurile de putere din birouri – pot crea condițiile ideale pentru apariția lui.
Iată de ce uneori ne bucurăm de eșecurile altora, de ce această emoție poate avea consecințe cu două tăișuri și cum poate fi reinterpretată pentru a încuraja învățarea și dezvoltarea personală.
Citesc zilele astea o carte despre influența socială. Am ajuns la topica diferențelor și asemănărilor și cum ne place să credem că suntem diferiți într-un ocean al asemănărilor. Nu un pic diferiți, ci diferiți într-un mod semnificativ, care spune ceva important despre cine suntem și ce ne face (pe fiecare) unici. Diferența nu e doar o trăsătură, ci o declarație de identitate: „eu nu sunt ca ceilalți”.
Susan Krauss Whitbourne, profesor de psihologie, a publicat recent un articol în Psihology Today cu titlul „The Best Way to Handle People Who Put You Down”, care promite, cum arată și titlul, să ofere o metodă de a gestiona ironiile - sau, mai aproape de limbajul de zi cu zi, miștoul la adresa ta. Propunerea este un pic dezamăgitoare, după mine: dacă înțelegi mecanismul psihologic al celui care te ironizează, asta te poate salva...
Unul dintre cele mai comode mituri moderne sună cam așa: „Dacă X are studii științifice, atunci funcționează”.
Dacă există un PDF pe ResearchGate, trei grafice cu bare colorate și o frază savantă despre „intervenție validate empiric”, încep să se aprindă beculețele de încredere din mintea oamenilor.
„Cornelia, mama fraților Gracchi, arătându-și copiii drept comorile ei”, de Angelica Kauffman (1785).
Muzeul de Arte Frumoase din Virginia, Richmond.
Pictura o reprezintă pe virtuoasa matroană romană Cornelia, care respinge bijuteriile aduse de o vizitatoare, arătând cu mândrie către fiii ei, Tiberius și Gaius Gracchus, ca fiind adevăratele ei comori, întruchipând idealurile iluministe ale maternității, datoriei și virtuții civice puse mai presus de bogăția materială.
Chiar dacă numele lui Ovidiu nu vă este familiar, aproape sigur cunoașteți câteva dintre poveștile lui. Cea mai faimoasă lucrare a sa, Metamorfozele, este un poem epic latin compus din sute de istorii ale unor transformări mitice, dintre care multe continuă să fie spuse și rescrise până astăzi.
Luați, de pildă, povestea sculptorului Pygmalion, care a făurit din fildeș o femeie de o frumusețe imposibilă. Îndrăgostindu-se de propria creație, el s-a rugat zeiței Venus, iar aceasta a dat viață statuii. Ecourile acestei istorii pot fi urmărite de-a lungul secolelor – de la piesa Pygmalion (1913) a lui George Bernard Shaw, care îl transformă pe sculptor într-un profesor de dicție și devine ulterior musicalul My Fair Lady (1956), până la filmul Her (2013) al lui Spike Jonze, ce reimaginează povestea pentru generația erei inteligenței artificiale.
Sigur ai întâlnit persoane care ți-au greșit cumva. Ai iertat pe cineva vreodată? Probabil că da. Poate chiar de mai multe ori. Întrebarea dificilă nu este dacă, ci cum. Îți propun să analizăm cum anume ai iertat.
Să luăm un exemplu banal, din viața de zi cu zi. Partenerul te-a înșelat. Ai aflat „din greșeală”, verificând telefonul. Te simți trădată. Nu doar emoțional, ci simbolic: un aranjament tacit sau explicit a fost încălcat. Loialitatea. Încrederea. În urma lor vin dezamăgirea, furia, poate rușinea.
Dacă apreciezi articolele SCIENTIA, sprijină site-ul cu o donație! |
Clic pe imagine pt. detalii.