Timpul nu există. Este o metaforă pentru contorizarea mișcării, pentru evoluția lucrurilor din univers. Dar nu există ca „substanță” în lume. Nu e nimic pe care să-l poți indica ori măsura prin contact direct ori indirect. Atunci când folosești un așa-numit instrument de măsurare a timpului (un ceas), tot ce faci este să numeri ciclurile respectivului dispozitiv. Cu cât ciclurile sunt mai regulate, cu atât ceasul e mai precis (iar cum atomii tind să funcționeze la fel, de aceea ceasurile atomice sunt cele mai precise).
Ceea ce înțelegem astăzi prin „timp” este diferit de ceea ce înțelegeau strămoșii noștri. Astăzi ni se pare aproape imposibil să ne imaginăm o lume fără „timp”, dat fiind că trăim într-o civilizație dominată de ceasuri, calendare, programări și cronometre. Telefonul ne arată ora permanent. Calculatoarele funcționează sincronizate la milisecundă. Munca, transportul, economia și chiar relațiile sociale sunt organizate în jurul timpului măsurabil.
Dar această viziune este foarte recentă în istoria umanității.
Pentru mare parte din existența speciei noastre, oamenii nu gândeau timpul ca pe o entitate abstractă, universală și independentă de evenimente. Ei nu trăiau într-un „flux al timpului” asemănător celui imaginat astăzi de fizică sau de cultura modernă. Trăiau într-o lume a schimbărilor concrete: răsăritul Soarelui, întoarcerea animalelor, sezonul ploilor, bătrânețea, fazele Lunii, migrația păsărilor, ciclurile recoltelor.
În multe culturi tradiționale, ceea ce noi numim „timp” nici măcar nu exista ca substantiv abstract distinct.
Timpul nu este perceput identic de toate culturile
Noi vorbim despre timp ca despre ceva aproape material: „pierdem timp”, „câștigăm timp”, „economisim timp”, „nu mai am timp”. Timpul este, așadar, tratat aproape ca o resursă fizică. Dar această metaforă nu este universală. Ea aparține unei civilizații modelate de ceasuri mecanice, comerț, industrie, salarii plătite la oră, transport sincronizat, fizică, matematică șamd.
În multe societăți tradiționale, accentul nu era pus pe „timp”, ci pe evenimente și relații dintre ele. Un vânător-culegător nu avea nevoie să spună: „ne întâlnim la ora 14:30”, ci, cel mai probabil, „ne întâlnim după ce Soarele trece de deal” sau „când se întorc pescarii”, reflectând organizarea reală a vieții.
Limbi în care nu exista un termen abstract echivalent cu „timpul”
Afirmația trebuie formulată atent. Aproape toate limbile au modalități de a exprima trecutul, viitorul, durata sau succesiunea. Însă unele limbi tradiționale nu aveau un substantiv echivalent cu noțiunea modernă europeană de „timp” ca entitate generală și independentă.
Un exemplu celebru este limba hopi, vorbită de populații amerindiene din sud-vestul Statelor Unite. Lingvistul Benjamin Lee Whorf menționa că că hopi nu conceptualizează timpul ca pe o succesiune de „obiecte temporale” separate, așa cum fac limbile europene.
În engleză sau română spunem trei zile, cinci minute sau zece ani, tratând durata ca pe un set de obiecte numărabile, dar hopi accentuează mai degrabă procesele, transformările și desfășurarea evenimentelor.
Unele concluzii ale lui Whorf au fost ulterior criticate sau considerate exagerate, dar ideea lui centrală era că limbajele pot organiza experiența temporală foarte diferit.
Și în numeroase limbi aborigene australiene cercetătorii au observat că exprimarea temporală este strâns legată de spațiu, mișcare, orientare în peisaj sau cicluri naturale. În anumite comunități tradiționale australiene, oamenii folosesc direcțiile cardinale aproape obsesiv; nu spun „în stânga ta”, ci „la sud de tine”. Acest mod de organizare a limbajului influențează și percepția succesiunii evenimentelor.
Unele experimente cognitive au arătat că anumite grupuri aborigene ordonează secvențele temporale nu de la stânga la dreapta, cum fac europenii, ci după direcția est-vest a Soarelui. Cu alte cuvinte, timpul este gândit geografic și cosmic, nu abstract.
Trecutul în față și viitorul în spate
Unul dintre cele mai fascinante exemple vine din limba aimara, vorbită în Anzii sud-americani.Pentru vorbitorii de aimara, trecutul este conceptualizat în fața omului, iar viitorul este în spatele lui. La prima vedere pare absurd, căci noi obișnuim să spunem, de pildă, că „lăsăm trecutul în urmă”.
Dar logica aimara este profundă. Trecutul este „în față” pentru că poate fi văzut. Este cunoscut. A fost experimentat. Viitorul este „în spate” pentru că nu poate fi văzut. Este necunoscut.
Aceasta arată că, în fapt, structura mentală a timpului nu este universală. Ea poate depinde de cultură și limbaj.
Cum era împărțită ziua înaintea ceasurilor moderne
Astăzi ni se pare normal ca o oră să aibă exact 60 de minute, iar fiecare minut exact 60 de secunde. Dar în mare parte din istorie lucrurile nu funcționau așa. În lumea antică și medievală, o practică foarte răspândită era împărțirea părții cu lumină a zilei în 12 părți și a nopții în alte 12.
Problema este că durata zilei se schimbă pe timpul anului, mai mult sau mai puțin, în funcție de unde ești situat pe glob. Vara ziua este mai lungă, iar iarna mai scurtă. Asta înseamnă că „orele” nu aveau durată fixă.
De exemplu, vara, o oră diurnă putea dura aproximativ 75 de minute moderne, iar iarna, doar 45.
Egiptenii, de exemplu, împărțeau noaptea în 12 părți după apariția unor grupuri de stele numite „decani”; apoi ziua și noaptea au ajuns fiecare să fie împărțite în 12 „ore”. Dar acele ore nu erau egale.
Așadar, timpul nu era încă uniformizat matematic. Oamenii trăiau într-un timp dependent de natură și de mișcarea Soarelui. Abia apariția ceasurilor mecanice schimbă radical situația.
Revoluția ceasului mecanic
Istoricul și filozoful Lewis Mumford era de părere că „Ceasul, nu motorul cu abur, este mașina-cheie a epocii industriale”, ideea lui fiind că transformarea fundamentală a civilizației moderne nu a fost produsă doar de energie sau mecanizare, ci de standardizarea timpului.
Ceasul mecanic produce o revoluție psihologică și socială uriașă. Pentru prima dată fiecare oră devine identică, timpul devine independent de anotimp, iar activitățile umane trebuie sincronizate precis.
Mănăstirile medievale au fost printre primele locuri unde această disciplină temporală a devenit esențială. Rugăciunile trebuiau respectate la ore precise. Mai târziu, orașele, comerțul, armatele sau fabricile au început să depindă de sincronizare exactă.
Înainte, oamenii trăiau în ritmuri naturale. După apariția ceasului oamenii încep să trăiască în unități abstracte de timp.
Aceasta schimbă inclusiv economia. Dacă timpul poate fi împărțit precis, atunci poate fi vândut, cumpărat sau taxat. Apare salariul calculat pe oră. Apare ideea de productivitate temporală. Apare obsesia eficienței.
Expresia modernă „timpul înseamnă bani” ar fi părut cel mai probabil extrem de ciudată unui agricultor medieval sau unui vânător-culegător.
De la cicluri naturale la spațiu-timp
Pentru majoritatea oamenilor din istorie timpul era văzut ciclic. Anotimpurile reveneau. Luna revenea în aceleași poziții pe cer. Soarele, la fel. Viața și moartea formau și ele cicluri ale naturii.
Multe civilizații aveau cosmologii circulare: India antică imagina cicluri cosmice enorme, mayașii foloseau calendare ciclice foarte complexe, iar numeroase populații agricole vedeau istoria ca pe o repetare a ritmurilor naturii.
Ideea modernă a unui timp liniar, abstract și infinit devine dominantă relativ târziu, mai ales în lumea occidentală. În epoca modernă, fizica duce transformarea și mai departe. La Newton, timpul devine absolut, uniform și universal. Dar la Einstein timpul devine parte a structurii geometrice a universului: spațiu-timpul. Dar este important să înțelegem că această idee nu este „naturală” în sens antropologic. Ea este rezultatul științei și tehnologiei (astronomiei, matematicii, tehnologiei ceasurilor, progreselor din navigație, industrializării etc.).
