În (aproape) fiecare zi înveți câte ceva nou. În funcție de cât de curios și ambițios ești, probabil că de multe ori afli lucruri care îți completează informațiile fundamentale despre univers, lumea înconjurătoare ori despre om, în complexitatea lui.

Dar ce faci dacă te întâlnești într-o bună zi cu un extraterestru? Îți apare în față și te invită la vorbă. Nu ai ce să faci, trebuie să vorbești cu el, nu? Ce-i poți răspunde dacă îți spune ceva de genul: „Spune-mi rapid tot ce știi despre lume și despre om!”. Nu știi sigur dacă are de gând să-ți facă rău, dar e mai bine să-i răspunzi la solicitare. De ce să riști? Ce i-ai spune?

Dacă n-ai idei mai bune, iată o listă de 15 lucruri cu care poți încerca să-l mulțumești pe extraterestru. În cazul în care știe deja dacă ce spui e adevărat, în principiu o să scapi basma curată!

O mulțime de probleme insolvabile au apărut de la o singură idee greșită: că omul este ceva cu totul și cu totul special în univers. Problema răului, de exemplu, cu care s-a luptat Leibniz și alți gânditori înainte și după el, dispare în momentul în care înțelegi cum funcționează lumea animală, biologia... că răul este un concept relativ și că nu există rău în sine. Ce e rău pentru cineva / ceva, e bine pentru altcineva / ceva - în multe cazuri. I s-a cerut și i se cere socoteală lui Dumnezeu pentru o problemă care nu există. Amorul-propriu specific speciei noastre...

Într-un articol recent spuneam că universul, în natura sa ultimă, este imposibil de cunoscut. Tot ce percepem este rezultatul unei filtrări a organelor de simț și produsul construcției specifice a creierului. Nimic din ce percepem nu reprezintă realitatea-în-sine. Deși nu am menționat numele lui Kant în articol, acesta este „prezent”, căci Kant este cel care a făcut faimoasă disocierea fenomen (ce percepem noi) - lucrul-în-sine (cum sunt lucrurile în fapt).

Dar, reevaluând ideea, pare că această abordare este simplistă; ori mai degrabă incompletă. Nu în sensul că omul ar avea acces la realitatea ultimă, ci în acela în care nu există realitate ultimă, pentru că este absurd să existe una. Iată de ce.

Nu e uimitor că oamenii au ajuns să se simtă împliniți pentru că le spune telefonul că au făcut 10 mii de pași?

Practic nu există subiect care să poată fi epuizat, complet explicat de mintea umană. Nu există subiect care să nu se termine într-un mister.

Mă gândesc că nu va mai trece multă vreme până când mulți dintre noi vom avea o dronă care ne va însoți  în plimbările noastre. Un fel de înger păzitor. Ne poate face fotografii din când în când, un itinerar complet la revenirea acasă, poate fi umbrelă de ploaie ori soare la nevoie, telefon „hands-free”, plus altele care nu-mi trec mie acum prin cap, dar îți trec ție.

 

Există o asemănare între cele mai multe maxime celebre și horoscopul zilnic: sunt atât de generale, încât par multora că funcționează.
Zodiacul și-a mai pierdut din credibilitate. Cu maximele - te chinui să le reții și te pot face să pari deștept, dar nu prea știi ce să faci cu ele, în fapt.
Iar dacă ești un mare fan al maximelor, citește aici o selecție de maxime de La Rochefoucauld, însoțite de comentarii.


Clic dreapta - View image (pentru o rezoluţie superioară)

Aceste coloane de gaz pe care le puteţi vedea în imaginea NASA din 2014 se află în centrul Nebuloasei Vulturul (o nebuloasă este un uriaș nor de gaz interstelar și silicați în formă de praf interstelar), care este situată într-unul dintre braţele Căii Lactee, la circa 7 mii de ani-lumină de noi. În Nebuloasa Vulturul au loc procese de formare de stele noi, acesta fiind şi motivul pentru care imaginea a primit denumirea de "Coloanele creaţiei" (eng. The Pillars of Creation). Fotografia a fost creată pe baza a trei imagini originale: una pe baza luminii emise de oxigen (albastrul din imagine), una pe baza luminii emise de hidrogen (verde) şi una pe baza luminii emise de sulf (roşu).


Aproape toate imaginile cu spațiul cosmic sunt false. Adică nu sunt ceea ce înțelegem de regulă printr-o fotografie: o copie a ceea ce putem vedea cu proprii ochi.
Multe corpuri cerești sunt observate în frecvențe invizibile ochiului, deci nu au, propriu-zis, culoare. Acestor frecvențe, invizibile ochiului, dar captate de telescoape, li se asociază culori pe calculator, iar rezultatul este... acele superbe imagini cu galaxii îndepărtate. Nu se vorbește niciodată despre artiștii care le-au creat...

Nici virusul SARS-CoV-2 nu are nicio culoare, deși apare roșu prin mai toate imaginile de pe Internet. De ce? Virusul are în jur de 50 de nanometri. Spectrul vizibil are între 400 (violet) - 700 (roșu) nanometri. E așa de mic, că lumina vizibilă nu este reflectată de virus.


Filozof meditând (secvență) de Rembrand

Ceea ce e spui că reprezintă „realitatea” este doar în capul tău. Nu mai există nicio ființă, cel mai probabil, care să vadă lumea, realitatea exterioară, exact așa cum o vede omul. Iar ce vede omul este o construcție unică internă pe baza unor stimuli care nu spun mare lucru despre realitate... Fiecare simț al tău transmite către creier niște semnale electrice care constituie toată baza pentru... „realitate”. Dacă nu crezi, citește asta.

Filmele, oricât de „nereale” ar fi ele, vorbesc despre natura umană: privim cu detașare la mii de oameni „murind”, fără vreun regret ori vreo minimă tristețe, dar suferim pentru „favorit”. Și-n viață ne comportăm la fel, iar cele mai mai importante acțiuni umanitare nu s-au născut din milă ori responsabilitate civică, ci ca rezultat al unui act birocratic.

Prea ușor asociem educația formală cu înțelepciunea. Puțini sunt aceia care, urmând niște cursuri, ajung să înțeleagă mai bine lumea sau pe ei înșiși. Și nu de puține ori cei cu educație formală devin ridicoli, crezând ei, în orgoliul lor, că cele câteva cărți citite le permit să vadă în viitor, că dețin superputerea predicției, făcându-se de râs aproape de fiecare dată.

Mila apare când ne punem rapid în locul celui aflat la nevoie. Cumva, tot despre noi este vorba, ci nu despre cel care este obiectul milei noastre. Căci este despre noi întotdeauna, în fapt, în această viață.


Icoană (parțial) cu Simeon Stâlpicul, sec. XV, Mănăstirea Vatoped, Muntele Athos

Pustnicii, care ulterior au devenit călugări (izolați, dar într-o comunitate a mănăstirii), au impus de la începuturile creștinismului un respect enorm. Interesant e că tăria lor supremă a fost capacitatea de autocontrol. Ei se puteau rupe de confortul, oricât ar fi fost, al vieții cotidiene și să trăiască în izolare și restricții extreme. Simeon Stâlpnicul a trăit 40 de ani pe o coloană a unui fost templu distrus. Autocontrolul, așadar, a fost mereu o supraputere pentru specia umană. Această superputere, se credea, îi conferă pustnicului, omului, înțelepciune nebănuită și acces la Dumnezeu.

Să te bucuri de răul altuia are un rol terapeutic. Nu e vorba atât de mult de celălalt, cât despre tine, pentru că-ți protejează mândria de sine („ok, e putred de bogat, dar l-au părăsit 3 soții din pricina caracterului imposibil”). Discrepanța dintre mine și el nu e așa de mare totuși, îți spui. Are el plusuri, dar le am și eu pe ale mele, care sunt chiar mai importante... Nemții au și un cuvânt pentru a surprinde acest sentiment: „schadenfreude”.

Cam orice virtute poate fi privită ca o tară și invers de mai oricine. Depinde despre cine vorbești ori pe cine evaluezi; ce e criticabil la altul devine ușor lăudabil la tine și invers.

Invidia este mereu în conflict cu amorul-propriu. De aceea nu admitem niciodată că suntem invidioși pe cineva. Cum să fii invidios, când tu ești atât de prețios?

Gelozia nu e alt lucru decât o manifestare a neîncrederii în sine, însoțită de un vanitate nemăsurată. Simți că ești nevrednic față de partener, dar nu accepți. „Nu pot să-l țin lângă mine pe celălalt decât dacă-l păzesc neîntrerupt”. Cumva, această pasiune își ascunde adevărata natură față de cel ce-o experimentează; e sublimată, căci e umilitoare. Iar vanitatea prevalează uneori („dacă nu-i a mea, atunci nu va fi a nimănui!”), ajungându-se la crimă. Gelozia supraviețuiește oricăror sentimente de iubire, pentru că e strâns legată de sentimentul propriei micimi și de orgoliu, de insuportabilul gând că nu ești la înălțimea așteptărilor tale, iar că celălalt, partenerul, îți e superior, nu-l meriți.


Acedia, de Hieronymus Wierix, sec. al XVI-lea

În jurul anului 420 Ioan Cassian (Ioannis Cassianus), care s-a născut în Dobrogea de astăzi, a scris o lucrare intitulată „Despre așezămintele cenobiților (mănăstirești) și despre remediile celor opt păcate principale”. Un capitol al cărții se numește „Spiritul acediei”. Revenim imediat pentru a explica ce înțelegea Cassian prin acedie.

Acedia (din latinescul acedĭa și grecescul ἀκηδία, „neglijență”, ἀ- „fără” -κηδία „grijă”) indică, de regulă, o stare caracterizată de lipsă de energie și voință de a face orice. Călugării creștini au folosit termenul pentru a indica o stare spirituală definită de neimplicare, lene. În timpurile moderne sensul este apropiat de acela de depresie.

Două lucruri sunt fundamentale atunci când vorbim de cât succes ai în viață: contextul social (în ce țară, localitate, anturaj, familie te-ai născut și ai crescut) și calitățile intelectuale (inteligența). Plus norocul. Nu ai niciun merit pentru niciunul.
E important de reamintit asta când încercăm o mândrie fără seamăn când ne mutăm într-un cartier „rezidențial”, cu garduri, camere video, pază - care ne separă aproape total de „restul lumii”, adică de mizerabili, săraci, proști, hoți, tâlhari, ucigași șamd.

Sunt convins că simpla lectură a titlului a făcut ca cel puțin 50% dintre potențialii cititori să plece. Cine vrea să știe despre așa ceva? Dar aici nu vorbim despre filozofie searbădă ori analiză seacă a unor concepte inutile; vorbim despre o superputere!

Conceptele, înțelese cum trebuie, ne ajută să elucidăm lumea. Cele patru pe care le discutăm imediat sunt uimitor de utile. Iată despre ce este vorba.

Deși Twitter nu este o rețea prea frecventată de români, cel puțin în comparație cu Facebook, specificul acestei rețele, faptul că mesajele nu pot fi mai lungi de 280 de caractere, îi conferă un farmec aparte: ești nevoit să-ți comprimi mesajele pentru a se încadra în spațiul alocat. Sigur, poți scrie mai multe mesaje înlănțuite, dar ideea se diluează astfel.

Iată o serie de gânduri publicate pe Twitter în ultimele săptămâni, ușor modificate și completate, de dragul clarității:

 

Mari minți, precum Stephen Hawking (decedat în 2018), și-au exprimat în ultimii ani temerea că progresul din domeniul inteligenței artificiale ar putea duce la situația în care mașinile să preia controlul lumii într-un viitor nu prea îndepărtat, iar acest lucru ar putea duce la dispariția speciei umane. Aceste mașini ar fi, în fapt, computere super-inteligente, conștiente. John Searle, filozof american, spune că așa ceva nu este posibil și demonstrează asta cu un experiment mental, numit „experimentul camerei chinezești”.

 

Sindromul CP. Mulți trăiesc vieți fără sens pentru că nu au nicio altă posibilitate. Imperative „banale”, cum ar fi lupta pentru ziua de mâine, îi obligă la subzistență.
Dar sunt atât de mulți cei care își calamitează viața prin opțiuni distructive asumate, subjugați principiului plăcerii imediate.
Jocurile video, ca obsesie, sunt un fenomen existențial nou, nesurprins încă într-o categorie separată a unui mod de-a fi, așa cum merită.
Dacă viața este absurdă prin definiție, o viață petrecută în lumea virtuală, împușcând umbre, este absurdul absolut. Jocul pe calculator ar putea fi asimilat chiar unui protest anti-viață, dacă nu ar fi, în fapt, capitularea în fața unei propuneri de viețuire măruntă, fără scop și sens.
Mâinile îți vibrează monoton și îndârjit sute de minute pe zi pe mouse și tastatură; ești încordat, mereu în căutarea atingerii unei ținte de neatins; încleștarea în care ești prizonier te epuizează.
Preocuparea obsesivă cu aceste jocuri virtuale te lasă drenat de orice disponibilitate utilă, lipsit de orice pasiune onorabilă și de orice energie utilizabilă; ce rămâne e un creier prăjit.
Sindromul CP - sindromul creierului prăjit.

Discuri fonograf
Discurile de pick-up cu înregistrări de pe sondele spațiale Voyager 1 şi 2.
Conţin 116 imagini analogice, sunete naturale de pe Pământ, felicitări în 55 de limbi şi înregistrarea unui mesaj din partea lui Jimmy Carter şi a secretarului general al ONU, Kurt Waldheim. Vor fi vreodată găsite de o civilizație extraterestră? Poate după ce specia umană nu va mai fi?

În principiu, o persoană este pe atât de interesantă pe cât sunt de interesante preocupările sale. Care sunt preocupările tale, care te individualizează? Ce știi tu, are relevanță, și puțini mai știu?


Dacă nu știi ce să faci cu timpul liber ori singura idee e să intri pe Internet fără vreun scop precis - ai o problemă mare. Nu ești singur.


Puțini înțeleg că să admiți că ai greșit, când e evident că ai greșit, e un semn al puterii. Când lucrurile nu sunt evidente, mai bine te abții, totuși...

În mod greșit credem că mintea umană poate fi modelată oricum ne-am dori. Credem că educația corectă va asigura tipul de om proiectat prin respectivul program educativ. Dar baza, mintea noastră, este diferită de la om la om.

Știm că sunt diferențe mari între oameni sub mai multe aspecte asociate capacităților mentale, cum ar fi, de exemplu, inteligența logico-matematică. Cele mai multe aspecte pe care le numim trăsături de personalitate au o legătură directă cu modul în care gândim; de exemplu, un extrovert extrem va avea un punct de vedere complet diferit de un introvert extrem pe multiple subiecte. Cei doi vor gândi diferit.


 



Donează prin PayPal ()


Contact
| T&C | © 2021 Scientia.ro