Filosofii lumii islamice se delectau cu experimente de gândire. Dacă ar dispărea cerurile, se întrebau ei, ar continua timpul să curgă? Dacă existența ar fi distinctă de esență, ar însemna asta că însăși existența trebuie să existe? Poate Dumnezeu să-ți transforme servitorul din casă într-un cal, astfel încât, întorcându-te acasă, să descoperi că a urinat peste toate cărțile tale?
Dar cel mai faimos este așa-numitul experiment de gândire al „omului zburător”, conceput de cel mai influent filosof al lumii islamice, Avicenna (în arabă, Ibn Sīnā, care a trăit între anii 980 și 1037 e.n.).
Imaginează-ți, spune el, că o persoană este creată de Dumnezeu în aer, în bună condiție, dar cu vederea acoperită și cu membrele întinse astfel încât să nu atingă nimic, nici măcar propriul său corp. Această persoană nu are amintiri, fiind creată chiar atunci. Oare mintea sa va fi un gol, lipsită cum este de experiențe senzoriale trecute sau prezente? Nu, spune Avicenna. Va fi conștientă de propria existență.
Trei întrebări apar imediat. Mai întâi: când Douglas Adams, autorul „Ghidului autostopistului galactic” (1978), și-a imaginat o balenă ivindu-se din senin, în aer, deasupra unei planete extraterestre, îl citise pe Avicenna? Nu am idee, dar îmi place să cred că da.
A doua întrebare: are dreptate Avicenna că „omul zburător” ar fi conștient de sine? Ei bine, e important de înțeles că Avicenna nu încearcă să argumenteze că omul zburător ar ști că există. Mai degrabă, consideră acest lucru ca fiind evident. Într-o versiune, el chiar le spune cititorilor că ar trebui să își imagineze ei înșiși că sunt creați astfel. Dacă ne punem în „pantofii atârnați” ai omului zburător, ar trebui pur și simplu să vedem că am fi conștienți de noi înșine.
De fapt, aceasta se dovedește a fi o idee fundamentală în filosofia lui Avicenna. El crede că noi toți suntem mereu conștienți de noi înșine, chiar și atunci când dormim sau ne concentrăm intens asupra altui lucru decât propria persoană.
Paradoxal, adesea nu suntem conștienți că suntem conștienți: este muzica de fundal neîntreruptă a psihologiei umane, ceva ce observăm doar atunci când atenția ne este atrasă asupra ei, o conștiință prereflexivă de sine.
Experimentul omului zburător este el însuși un mod de a atrage atenția asupra acestei conștiințe de sine: Avicenna îl numește „tanbīh”, adică un „indicator” spre ceva.
Conștiința noastră de sine este fundația perspectivei la persoana întâi asupra lucrurilor. Un semn al acestui fapt este că atunci când văd, îmi imaginez sau mă gândesc la ceva, pot înțelege imediat că eu sunt cel care vede, își imaginează sau se gândește la acel lucru. Orice altă formă de cunoaștere – orice conștientizare a altor lucruri – presupune conștientizarea propriei persoane.
Apropo, ai putea obiecta că omul zburător ar avea totuși anumite forme de conștiență corporală în ciuda lipsei vederii, auzului și așa mai departe. Nu și-ar simți măcar poziția membrelor prin altă formă de simț, anume propriocepția? Imaginează-ți că ești în întuneric total și brațul tău nu se sprijină pe nimic: propriocepția este simțul care îți spune unde se află.
Aceasta este, într-adevăr, o problemă pentru experimentul de gândire în forma în care îl formulează Avicenna, dar nu este cu adevărat decisivă filosofic. Se poate modifica scenariul adăugând că Dumnezeu îi blochează omului capacitatea de a folosi propriocepția sau că facultatea sa proprioceptivă este defectuoasă. Susținerea lui Avicenna va fi atunci că, chiar și în aceste circumstanțe, omul zburător ar fi conștient de sine.
Acum, a treia și cea mai dificilă întrebare: ce dovedește experimentul de gândire al omului zburător?
Avicenna trage o concluzie surprinzătoare: arată că nu suntem identici cu trupurile noastre. Gândește-te doar. Omul zburător este conștient de sine; știe că există. Dar nu este conștient de trupul său; nu știe că trupul său există și nici măcar că există vreun trup. Iar dacă sunt conștient de un lucru, dar nu de altul, cum ar putea fi acele două lucruri identice?
Sună destul de convingător, până când reflectezi că cineva poate fi conștient de un lucru fără a fi conștient de tot ceea ce îl privește.
Tu, de pildă, ai fost conștient de faptul că citești acest articol în ultimele câteva minute, dar nu ai fost conștient că citești ceva scris în timp ce se cânta jazz Dixieland. Ar fi o greșeală să concluzionezi din asta că articolul nu este ceva scris în timp ce se cânta jazz Dixieland. De fapt, chiar asta este. Cu alte cuvinte, omul zburător ar putea fi conștient de sine fără să își dea seama că sinele său este un trup.
Filosofii contemporani ar spune că Avicenna trece în mod eronat de la un context „transparent” la unul „opac”, ceea ce este, de fapt, o formulare sofisticată a ceea ce tocmai am spus.
Au existat încercări de a-l salva pe Avicenna de această greșeală. O posibilă cale de a salva argumentul ar funcționa astfel: Avicenna încearcă să critice un alt mod de a concepe sufletul, unul care își are originea la Aristotel.
Conform teoriei pe care o respinge, sufletul este atât de strâns asociat cu trupul, încât poate fi înțeles doar ca un aspect sau principiu organizator al trupului, pe care Aristotel îl numea „forma” trupului. Experimentul de gândire este conceput pentru a arăta că această abordare este greșită. Face asta atrăgându-ne atenția asupra faptului că avem un mijloc de acces la sufletele noastre independent de senzația corporală, anume conștiința de sine.
Cum l-ar contrazice asta pe Aristotel? Ei bine, gândește-te din nou de ce anume omul zburător nu este conștient de trupul său. Este pentru că nu își folosește simțurile și nu a făcut-o niciodată (abia a început să existe, îți amintești), iar percepția senzorială este, presupune Avicenna, singura modalitate de a deveni conștient de orice trup. Dacă acest lucru este corect, atunci orice lucru pe care omul zburător îl percepe fără a folosi simțurile nu este un trup, nu este material. Din moment ce el își percepe sufletul fără a folosi simțurile, sufletul său nu este, așadar, un trup.
În această interpretare, Avicenna își asumă o prezumție destul de mare: aceea că trupurile pot fi descoperite doar prin simțuri. Poți să le vezi, să le auzi, să le atingi, să le guști sau să le miroși, dar altfel nu poți nici măcar să știi că există. Din moment ce pentru Aristotel sufletul era o formă a trupului, dacă nu ai ai putea simți trupul, atunci nu ai avea acces la suflet; și totuși, susține Avicenna, omul zburător ar avea acces la sufletul său.
Bănuiesc că asta a avut (cel puțin parțial) în minte când a creat acest experiment de gândire. Dar asta nu înseamnă că sunt convins. Tot ce a făcut Avicenna a fost, de fapt, să arunce o provocare adversarilor săi materialiști: arătați-mi cum ar putea un trup să fie conștient de sine fără a folosi simțurile pentru a face asta.
Traducere după What can Avicenna teach us about the mind-body problem? (CC BY-ND 4.0) de Peter Adamson, profesor de filozofie la Ludwig Maximilian University of Munich, autor al câtorva cărți, incluzând „The Arabic Plotinus” (2002), „Great Medieval Thinkers: al-Kindi” (2007) și „Philosophy in the Islamic World” (2016); în plus, găzduiește podcastul „the History of Philosophy”.
Imagine: Fumitake Uchida
Ibn Sīnā (c. 980 – 22 iunie 1037), cunoscut în Occident sub numele de Avicenna, a fost un filosof și medic de prim rang al lumii musulmane. A fost o figură fundamentală a Epocii de Aur islamice, activând la curțile diferiților conducători iranieni, și a avut o influență majoră asupra gândirii medicale și scolastice europene medievale.
Adesea descris drept părintele medicinei moderne timpurii, cele mai faimoase lucrări ale lui Avicenna sunt Cartea vindecării, o enciclopedie filosofică și științifică, și Canonul medicinei, o enciclopedie medicală ce a devenit un text standard în multe universități europene medievale și a rămas în uz până târziu, în jurul anului 1650.
Pe lângă filosofie și medicină, corpusul lui Avicenna include scrieri despre astronomie, alchimie, geografie și geologie, psihologie, teologie islamică, logică, matematică, fizică, precum și lucrări poetice. Filosofia sa aparținea școlii peripatetice, derivată din aristotelism, considerat a fi unul dintre cei mai mari susținători din lumea musulmană.
Avicenna a scris majoritatea lucrărilor sale filosofice și științifice în arabă, dar a compus și câteva opere esențiale în persană; poezia sa a fost redactată în ambele limbi. Din cele aproximativ 450 de lucrări despre care se crede că le-a scris, s-au păstrat în jur de 240, dintre care circa 150 despre filosofie și 40 despre medicină.
Avicenna este varianta latină, evident modificată, a numelui arab Ibn Sīnā, însemnând „fiul lui Sina”. În realitate, Avicenna a fost stră-strănepotul unui om numit Sina. Numele complet, varianta arabă, a fost: Abū ʿAlī al-Ḥusayn bin ʿAbdallāh bin al-Ḥasan bin ʿAlī bin Sīnā al-Balkhī al-Bukhārī. (sursa)
