„Moartea unui om e o tragedie, moartea a milioane de oameni este doar o statistică”. Sunt sigur că ați auzit acest citat din Stalin. Din Stalin? Pare însă că nu l-a auzit nimeni pe Stalin spunând asta, deși mulți îi atribuie citatul, iar el nu a scris așa ceva nicăieri. Mulți autori au preluat și folosesc cu entuziasm acest citat, pentru că, probabil, li se pare evident că Stalin, un criminal sângeros, l-ar fi putut folosi. I l-am putea „împrumuta” și lui Putin azi. Dar nu știu să existe vreo sursă care să indice că, într-adevăr, Stalin este autorul.

Personal nu cred nici că Stalin ar fi spus așa ceva, nici că acest aforism faimos ne spune prea multe despre natura umană.


În fapt, în genere, moartea unui om nu e nicio tragedie

Eu cred cu totul și cu totul altceva, și am mai spus acest lucru în cadrul câtorva articole de-a lungul timpului:

Nimănui nu-i pasă de fapt de suferința altuia. Și atunci când crezi că îți pare rău de cineva, îți pare rău, în fapt de tine. Când plângi moartea cuiva, plângi, în fapt, faptul că tu l-ai pierdut pe cel care a murit, că nu-ți mai poate fi util. Asta este natura umană.
Poate nu este moral să nu-ți pese de suferința altora, dar la modul real nu-ți pasă, pentru că nu simți nicio durere. Orice suferință / durere se referă la tine însuți / însăți. Nu-ți pasă de mizeria în care trăiesc copiii din Ucraina, de exemplu; sau din România, ca să nu ne îndepărtăm prea mult.
Cum spunea ironic un francez, fin cunoscător al naturii umane, La Rochefoucauld (i-am prezentat cele mai bune maxime aici), „toți avem suficientă tărie pentru a suporta necazurile altora”.

Care ar fi acea moarte care este o tragedie - idee care este creditată de atât de mulți ca fiind una ce surprinde realitatea?

Acum două zile a murit o fetiță, al cărei transplant de ficat nu a reușit. Nu a fost nicio tragedie, nu? A fost o banală știre pe posturile de știri. Ai simțit ceva anume? Ai făcut ceva din pricina suferinței? Nu cred. Pentru că nu erai vizat în mod direct. Iar contextul nu era de așa natură să-ți activeze singurul mecanism ce ne face atenți la suferința celuilalt: empatia.


Empatia

Omul a dezvoltat un mecanism prin care „simte” durerea celuilalt. Se numește capacitate de empatie. Nu toți o au, căci psihopații nu intră în această categorie.

Această trăsătură a naturii umane se manifestă atunci când observi în mod direct pe cineva în suferință (și pe care nu-l urăști). Sigur, funcționează și în cazul vizionării unui film, pentru că pentru creier nu este  prea mare diferență între ceva care se întâmplă realmente și ceva care este doar un joc realist (filmul), dat fiind că a evoluat într-o lume fără televizoare, fără realități mediate de niște dreptunghiuri pe pereți.

Dar care este rostul empatiei? De ce să fi apărut aceasta? Aceasta este o întrebare interesantă.

Înainte de a avansa câteva ipoteze despre rostul empatiei, trebuie să spun de ce am introdus acest concept, „empatia”, în articol.

De ce? Pentru că acesta ne face să înțelegem de ce uneori maxima atribuită lui Stalin are sens.

Empatia ne permite să simțim durerea celui care suferă, dar doar dacă participăm în mod direct la suferință (și tot „directă” se numește și experiența prin TV).

Așadar, dacă e să găsim o salvare pentru această maximă fără prea mare merit, pentru că, în genere, omul nu este sensibil la suferința celorlalți, fie că e vorba de o persoană, fie că e vorba de un grup, cred că aceasta este: poți simți empatie pentru cineva care suferă, adică pentru o suferință individualizată.

Dar, desigur, asta se întâmplă și pentru două persoane aflate în suferință, și pentru trei, patru șamd. Pentru mulțimi, nu prea, că empatia nu funcționează pentru o abstracțiune, cum este mulțimea.

Și atunci? De ce nu am suferit pentru fetița care a murit acum câteva zile? În primul rând pentru nu am avut elementul generator de empatie, experimentarea nemijlocită a suferinței. O știre nu poate întrupa o persoană în suferință. O știre fără imagini ori detalii care să ne activeze mecanismul empatiei este o abstracțiune.

De aceea povestea unei pisici căzute într-o fântână, susținută cu imagini emoționale, ține captivă o audiență largă pentru câteva zile, iar victimele nevăzute ale unui război ori ale încălzirii globale - nu produc nicio emoție.

Bun. De ce să fi apărut empatia?

Aici suntem în teritoriul speculațiilor, desigur. Nu prea putem întreba „evoluția” de ce a inventat așa ceva. Dar putem propune câteva idei care au sens, pornind de la cazurile în care empatia se dovedește utilă în societatea umană.

Una ar fi aceea că prin empatie este asigurată atenția părinților pentru copii. Un copil în suferință își maximizează șansele de supraviețuire dacă îi poate sensibiliza pe ceilalți. Iar empatia a fost observată și la animale, nu doar la oameni.

Pe de altă parte, capacitatea de empatie este o barieră în a le face rău celorlalți. Imaginează-ți doar că trebuie să torturezi pe cineva băgându-i un cui înroșit în ochii deschiși. Te cutremură un pic, nu? Asta dacă nu ești psihopat, desigur.

Sigur, prin tehnologia modernă și uciderea de la distanță (bombe lansate de avioane, proiectile trase de artilerie, gloanțe trase de la distanță cu mitraliera / pușca / pistolul) am anulat în bună parte mecanismul empatiei. Nu prea ai ce să simți când omul pe care trebuie să-l omori e un punct pe un ecran ori o siluetă în depărtare.

Credit imagine: depositphotos.com

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.