• Revoluția recentă în domeniul inteligenței artificiale, fără dubii abia la început, pare a fi pentru minte ce a fost pentru trup revoluția industrială (care a produs mașini pentru a înlocui munca fizică a omului și animalelor).
Scrierea de cod, analiza și crearea de texte și imagini - au atins deja un punct care te lasă în admirație, așa cum te lăsa probabil, la apariție, observarea mecanismului complex al primului război de țesut mecanizat.
De asemenea, foarte important, diverse dispozitive robotizate, folosind IA, vor face mai repede și mai bine, independent, ce se face azi de către om sau cu ajutorul lui.
Ce vei face cu timpul liber suplimentar când va fi din ce în ce mai mică nevoie de corpul tău și mintea ta?
• Faptul că nu putem avea nicio idee despre cum a apărut tot ce este ar trebui să fie un lucru larg cunoscut și acceptat și ar trebui să ne facă să înțelegem limitele strâmte între care putem gândi și trăi.
• Cel mai cumplit lucru care s-a întâmplat în istoria Occidentului, din punct de vedere al consecințelor pe termen lung, este pierderea sacrului. O înțelege orice om serios.
Dumnezeu, așa invizibil cum era el, ori tocmai pentru că era invizibil, lega omul strâns, chiar dacă numai în imaginația lui, de un „ceva” dincolo de lumea aceasta care, singură, nu oferă cine știe ce sens vieții umane. Dovada este că oricâte cărți s-ar scrie pe tema sensului vieții, oricâte idei s-au inventat, nimic nu a prins la public. Orbecăim confuzi, între câteva scopuri mărunte, până se stinge lumina.
• Să fii ateu în sec. XVIII, de exemplu, într-o societate impregnată de credință, este cu totul altă formă de experiență decât a fi ateu astăzi. Atunci, mărturisindu-ți necredința într-un zeu, te opuneai totului, universului în sine; azi nu te mai opui la nimic.
• Astăzi și cei care se declară credincioși - nu le e foarte clar în ce cred.
Pur și simplu lumea modernă nu mai permite credința într-o formă autentică. Fără o majoritate care să fie parte dintr-o mare coreografie a credinței, cu practici autentice care să o țină unită, credința e aproape o excentricitate.
• Privită de mulți ca un semn al emancipării, moartea lui Dumnezeu îl lasă pe om... al nimănui.
Când privesc o imagine a Pământului luată de vreo sondă spațială din depărtările universului, în micimea acelui punct luminat de Soare văd doar dezastrul pe care l-a lăsat în urmă dispariția lui Dumnezeu.
• Trecerea de la religie la ateism, la nivelul societăților, s-a făcut natural, pe un fond de superficialitate profund, nu ca rezultat al maturizării intelectuale..
• Una dintre cauzele principale pentru care dăm verdicte ușoare pentru probleme nerezolvabile, precum liberul-arbitru sau conștiința, este că ne concentrăm, în predare/ discursuri șamd pe ceea ce știm, nu pe ceea ce nu știm. Iar când epuizăm să spunem ceea ce știm, trăim cu iluzia că ce știm este suficient pentru concluzii definitive pentru probleme nerezolvabile.
Doar la limitele cunoașterii ajungem să înțelegem de ce nu știm ce nu știm și, în anumite cazuri, de ce nu putem ști ce nu știm. Și este fundamental.
• Lectura unei cărți ia timp. Impresia, pentru cel avid de cunoaștere, e că ia prea mult timp.
Cu timpul înveți ceva aparent paradoxal: abia lectura profundă este ceea ce merită numele de lectură. Lectura profundă - în sensul că nu mă grăbesc să trec prin carte, ci las gândurile să zăbovească pe fiecare paragraf, pe fiecare frază, pe fiecare cuvânt dacă este cazul. În loc să mă străduiesc să trec la pagina următoare, mă străduiesc să transform din fiecare propoziție un motiv de meditație, lăsând mintea să revină până la limita plictiselii asupra celor citite.
De pildă, poemul „Georgicele” a fost scris de Virgiliu într-un ritm de un vers pe zi, iar „Eneida” - 3 versuri pe zi...
Cumva am ajuns la această idee că anumite cărți trebuie citite în ritmul în care au fost scrise.
Timpul cititorului ar trebui să nu fie mai mic decât timpul autorului, luând aici în calcul și timpul necesar autorului pentru rescrierea unor idei, pentru corectură șamd.
Aceasta este „lectura profundă”, în contradicție flagrantă cu unele tendințe moderne, care îndeamnă la citit cu nesaț, rapid, în cantități industriale.
• Cărțile de ficțiune au măcar un merit, că-ți păstrează memoria activă, că te forțează să păstrezi în minte povești elaborate. Încearcă un roman serios de Dostoievski și vezi cine-i cine pe măsură ce progresezi în lectură.
• Unii practică meditația orientală, atenția la respirație; mă gândesc că ar putea fi mai utilă meditația livrescă, atenția la gândul unui autor. Mi se pare mai dificilă ultima, căci, pe de-o parte, ne lovim de aceeași provocare de a-ți menține atenția focalizată asupra unui lucru, dar, în plus, trebuie să păstrezi în memorie și atenție o poveste din ce în ce mai mare, pe măsură ce avansezi în lectură și în universul ideatic al unui autor.
• Un cititor pasionat al unui autor are șanse mari să cunoască, în final, ideile autorului mai bine decât autorul însuși.
• Orice text scris de cineva ar trebui să poată fi citit în public și înțeles.
• Nu se pot spune multe despre om, dar cred că următoarea observație, banală, se aplică în cazul celor mai mulți: trecutul unei persoane este cea mai bună profeție despre viitorul ei.
Cu cât te uiți mai mult în trecut, cu atât vezi mai mult în viitorul acesteia.
Trecutul recent este mai relevant decât trecutul îndepărtat.
• Cine mai ascultă în timpuri în care toată lumea vorbește, iar cei care mai ascultă o fac doar pentru a vorbi despre ce au ascultat?
Universul ideilor publice este atât de sărac, încât orice idee, oricât de aberanță, primește o atenție exagerată.
• Unii au ambiția, ascunsă probabil bine în subconștient, de a muri cei mai deștepți din lume. Odată identificați, merită urmăriți.
• Predarea istoriei focalizată pe „ce”, fără (măcar încercări de) „de ce” (atacat din toate unghiurile) lasă cea mai spectaculoasă disciplină școlară fără esența sa.
• Abia istoricul de valoare clarifică ce s-a întâmplat undeva, cândva.
Credem, evident greșit, că știm mai bine decât istoricii viitorului ce se întâmplă azi, aici. Dar, desigur, abia o carte de istorie va spune asta cu o oarecare claritate.
Cred, de pildă, că e ușor să cădem de acord că noi cunoaștem astăzi mai bine anumite segmente ale istoriei Imperiului Roman decât romanii din acea perioadă.
Faptul că avem Internet nu schimbă mare lucru.
• Proiectul esențial și, pare, imposibil pentru cei mai mulți este să se opună la ceea ce sunt, sperând într-o transformare.
La o scară mai mică, e fascinant că mulți găsesc atât viciile lor, cât și antidotul intolerabile.
• Termenul de fericire, dacă se referă la altceva decât stări emoționale de scurtă durată - nu are niciun sens. Indiferent de ce ai gândi că ar reprezenta, există un cuvânt mai bun care descrie ce ai în minte.
• Oamenii pleacă în concedii astăzi pentru alții.
• Se caută continuu și fără speranță fiorul vieții bine trăite prin călătorii externe în locuri cu particularități nemaiîntâlnite. Dar acesta poate fi găsit abia în ritualul vieții obișnuite...
• Lipsa de reacție la barbaria altuia te face în modul cel mai direct barbar.
• Una e prețul, alta valoarea. Prețul, sigur, e evident. Valoarea - e ceva ce necesită pregătire pentru a fi evaluată.
• În sec. XV ne-am convins că Pământul se rotește în jurul Soarelui. Peste 300 de ani am aflat că omul este un alt tip de animal. În sec. XX am descoperit că avem ADN, care ne leagă strâns de restul viețuitoarelor, și cam același număr de gene ca un șoarece.
Acum vedem că un calculator vorbește cu noi cu mai mult sens, adesea, decât cei mai mulți pe care-i cunoaștem...
• Împotriva a ceea ce tind să creadă cei mai mulți, fizica nu ne spune ce sunt lucrurile, ci doar cum se comportă în anumite contexte. Nu știm exact ce este masa unei particule ori sarcina electrică ori spinul, dar în funcție de cum accelerează obiectele și de cum își schimbă direcția în anumite contexte, putem spune care sunt aceste caracteristici, care este masa, sarcina sau spinul unei particule.
• Astăzi, prea multe întrebări discutate serios de oameni de știință serioși sunt pur și simplu ridicole.
Exemple: este universul conștient? este o particulă conștientă? cum a apărut timpul? cum a apărut tot ce există? va deveni ChatGPT conștient? vom deveni nemuritori?
Prea multe întrebări și prea multe explicații pentru un simplu nu...
• Să ne imaginăm că se oprește totul și nu mai există mișcare în univers. Nu doar obiectele macroscopice se opresc, ci absolut totul, incluzând particulele elementare, câmpurile cuantice șamd.
După care lumea își reia cursul firesc. Cum stabilim cât timp lumea a fost „suspendată”? Ce înseamnă trecerea timpului în acest context? Nu există nicio cale de a spune, pentru că ceasurile, oricum ar fi făcute, presupun mișcare. Cum spuneam și anterior, măsurăm timpul cu ajutorul spațiului (mecanismul ceasului presupune mișcare în spațiu).
