Sacrul există întâi, de regulă, acasă. Dacă există. E la fel de real ca geamurile casei, oricât de transparente. Abia apoi la biserică, catedrală, sinagogă, moschee, templu, gurdwārā sau sanctuar, într-o formă aparent mai tare, cu mai multe lumini și culori.
Sacrul a fost privit și este încă de mulți ca o formă de auto-înșelare, de acceptare a unui văl ce ascunde realitatea. De aceea ateismul a putut părea o formă de progres.
Dar ateismul vine, în cazul celor mai superficiali, cu pretenția implicită că lucrurile sunt simple. Că se poate înlocui „nu știu”, care era asociat cu un zeu (și care oferă răspunsul), cu o explicație anume. Doar că n-am avut acest noroc. „Nu știu” a rămas la fel de puternic și astăzi în toate cele fundamentale, cum a fost și acum 100 sau 200 de ani.
Căci sacrul nu este legat neapărat de ideea de zeitate care ne conduce destinele. Ci de mister, nerezolvabil și limitele noastre.
Priviți o albină, o vietate foarte studiată de om. Ce știm despre ea? Cum explicăm complexitatea vieții unei albine și a unui stup? Invocând „evoluția” nu înseamnă mai mult decât a indica o direcție; în niciun caz nu este o explicație. Când realmente înțelegem un lucru, suntem în stare să-l reproducem. De pildă, putem găsi un ceas vechi, cu un mecanism necunoscut; îl studiem, îl desfacem până la ultimul șurub, apoi în reconstruim de la zero și-l facem un produs de serie. Putem, pentru că putem înțelege ce materiale au fost folosite, rostul fiecărei piese și funcționarea întregului. Dar nu a făcut nimeni o albină dintr-un pumn de atomi. Și nici nu-și propune.
Nu avem nicio idee ce înseamnă a fi o albină; din acest punct de vedere suntem astăzi așa cum am fost în ziua dinainte de a ne hotărî să observăm cu atenție albinele. În fapt, ne scapă - și nu există soluție - cum sunt alții, indiferent de ce sunt alții. Ne imaginăm că știm cum sunt alți oameni doar pentru că presupunem că sunt ca noi. În cazul albinelor această ipoteză pică.
Sacrul apare în această observare a naturii, dacă dai la o parte iluzia cunoașterii. Imediat ce începi să pui întrebări diferite despre ce există în lume, ajungi rapid la limite. Iar dincolo de limite se întinde sacrul. Nevăzut, dar care se lasă știut tocmai prin ascunderea dincolo de limite.
Toate ideile mari ascund sacrul. Nașterea universului, timpul, conștiința, natura ultimă a materiei, găurile negre, viul, gravitația, simpla atracție dintre două sarcini electrice.
Poți fi ateu și să observi sacrul? Ar trebui. Trebuie doar să fii onest și interesat de natură. Iar dacă renunți la iluzia că ce nu știm este doar ceva de etapă, iar știința de mâine va da răspuns până la ultima întrebare - atunci poți trăi cu misterul lumii cu starea de spirit adecvată: uimirea și curiozitatea.
Ateul este cel care, crezând că dă de-o parte vălul iluziei, trage peste ochi, în chiar îndepărtarea unui văl, un altul, care ascunde vederea către granițele ce ne despart de ce nu putem ști.
În mod evident, sacrul nu este legat doar de ideea de divinitate. Niciodată nu a fost. Și, de aceea, nu poate dispărea din lume prin simpla evacuare a zeilor.
De aceea atitudinea potrivită este aceea de agnostic. Păstrând interesul pentru mister.
