Subiectul morţii este tratat de cei mai mulţi cu o mare delicateţe. Este ca şi cum dacă nu l-am menţiona, am alunga moartea însăşi din preajma noastră. Dar adevărul este unul dintre cele mai banale: toţi murim. Pe de altă parte, acesta este un mister al naturii umane: cei mai mulţi trăim ca şi când nu am muri niciodată.


În cunoscuta carte Lebăda neagră, autorul, Nassim Nicholas Taleb, vine cu următoarea pildă:
„Gândiți-vă la un curcan hrănit în fiecare zi. Fiecare masă va întări convingerea păsării că o regulă generală a vieţii este aceea de a fi hrănită în fiecare zi de către membrii prietenoşi ai rasei umane, „care îi apără interesele", cum ar spune un politician. În după-amiaza de miercuri, înaintea Zilei Recunoştinţei, curcanului i se va întâmpla ceva neaşteptat. Faptul va duce la o revizuire a convingerii".

Această parabolă are rostul de a ilustra ideea lebedei negre, pentru care a devenit faimos autorul, a unui eveniment neaşteptat, pe care nu-l poţi prevedea.

În cazul curcanului, coborând un pic nivelul, de dragul argumentaţiei, putem înţelege că nu are capacitatea de a înţelege contextul. O întrebare bună este: ce ar face dacă l-ar înţelege? Şi-ar pierde pofta de mâncare? Dar nu se află omul tocmai în acestă situaţie? Omul ştie că moare, ştie că orice acţiune pe timpul vieţii este complet inutilă, dar cu toate acestea se comportă ca şi când habar nu are de „Ziua Recunoştinţei" lui, de venirea implacabilă a morţii.

Într-un interviu recent, filozoful Horia-Roman Patapievici menţionează modul în care moartea interferează cu viaţa prin următoarele cuvinte:
„Ceea ce afli, cu vârsta, este că nimic nu ne aparţine. Nu suntem stăpânii niciunui lucru şi niciunei fiinţe. Nu posedăm nici măcar ce iubim. Totul e dăruit. Asta e splendoarea lumii, de care suntem atât de proşti să nu ne bucurăm clipă de clipă. Esenţa lumii ca dar decurge din faptul că nu posedăm nimic. În moarte, faptul de a nu putea poseda nimic e confirmat fără drept de apel. Moartea e deposedarea ultimă. Toţi trecem prin asta, prin părinţi, prin oamenii pe care îi iubim, înainte de moartea noastră".

Trebuie spus că Patapievici este un om credincios, menţionând adesea Dumnezeul creştin ca o certitudine existenţială. Aspectul e nerelevant pentru articolul de faţă. L-am menţionat doar pentru că înţelegerea standard a unui credincios creştin diferă de cea a lui Patapievici, moartea fiind doar trecerea către o altă lume, nu „deposedarea ultimă”. Pe de altă parte, Patapievici surprinde foarte bine ce am menţionat mai sus, adică rolul nivelator ultim al morţii.

Pentru a merge cu raţionamentul mai departe, trebuie spus că nicio idee care să încerce să dea un sens superior vieţii nu rezistă ideii morţii. Adică nici măcar ideea că şi dacă mori, vei trăi prin copii, opere de artă, cărţi scrise, descoperiri ştiinţifice, nu are vreo înţelepciune deosebită. Soarele are o perioadă limitată de viaţă, iar evoluţia acestuia către extincţie include anihilarea vieţii de pe Terra peste câteva sute de milioane de ani. Da, e o perioadă lungă, dar sfârşitul este inevitabil. Nici migrarea pe un alt sistem solar, deşi improbabilă, nu va rezolva problema, dat fiind că, în fapt, cataclismul este parte din esența cosmosului.

Pe de altă parte trebuie spus că specia umană este una foarte tânără, abia dacă are 250 mii de ani vechime, dar  astăzi avem deja capacitatea tehnologică de a ne autodistruge cu ajutorul armelor sofisticate pe care le-am construim. Încrederea în liderii lumii, care nu ar recurge niciodată la armele nimicitoare, nu poate fi foarte ridicată. Această neîncredere este sprijinită de istorie (nenumăraţi conductori, cu sprijinul populaţiilor lor, s-au dedat la numeroase genociduri), dar şi de prezent.

În prezent planeta se încălzeşte într-un ritm alarmant, efectele acestei modificări climatice putând fi devastatoare pe termen scurt, iar liderii lumii par fără reacţie. Cine crede că nu contează cine conduce o ţară, pentru că liderii sunt îndrumaţi de armate de experţi - nu a înţeles nimic despre cum funcţionează societăţile umane şi guvernele lumii; mulţi lideri acţionează împotriva a tot ce li se oferă ca dovezi şi sfat de către consilieri / experţi etc. Nu trebuie decât să citiţi ştirile.

Bun, moartea anihilează totul. Ce e de făcut? Ipoteza care a generat acest articol, menţionată încă din titlu este următoarea: poate că întâlnirea cu ideea morţii într-o manieră mai frecventă aduce modificări de comportament. Poate că dacă am discuta la şcoală despre moarte, poate dacă subiectul morţii ar fi parte din discuţiile obișnuite din când în când, poate această menţionare frecventă a morţii ar duce la o ameliorare a comportamentului omului, poate am încerca să dăm mai mult sens vieţii. De ce ar fi astfel? Presupunerea este următoarea: deşi nu putem face nimic împotriva morţii, reamintirea acesteia ne va da energie pentru a renunţa la comportamentele noastre cele mai aberante şi a valoriza viaţa într-un sens nou, superior.

Îndeamnă absurditatea vieţii la sinucidere? Aceasta este o întrebarea firească în contextul unei discuţii despre moarte. Dacă moartea anulează totul, de ce să mai trăieşti? De să nu te sinucizi? La modul practic, omul găseşte multe explicaţii: pentru că viaţa e frumoasă, pentru că sunt încă mici copiii, pentru că ai un proiect pe care nu l-ai terminat etc. Am adăuga: pentru că ţi-e frică să te sinucizi la toată lista de motivaţii.

Aşadar, merită viaţa trăită ori faptul că murim ar trebui să ne facă să terminăm povestea asta absurdă repede şi să ne sinucidem?

Cred că un mic exerciţiu mental ar putea ajuta la a răspunde la întrebare. Să ne imaginăm că înainte de a ne naşte am avea posibilitatea de a alege (având a priori o înțelegere a ceea ce înseamnă a trăi): între a fi născut (fără nicio garanţie privind calitatea vieţii) şi a nu fi născut. Ce ai alege? Dacă alegi nu, te întorci în nefiinţă, desigur, evitând absurditatea vieţii 😀

Probabil că cei mai mulţi ar alege să trăiască. Probabil că şi o viaţă dificilă, privită din această perspectivă, comparată cu lipsa vieţii, pare preferabilă. Nu spun că orice tip de vieţuire, cum ar fi unul dominat de o suferință extremă, poate fi considerat superior inexistenţei, desigur.

Să punem în relaţie două dintre ideile acestui articol: faptul că vom muri cu siguranţă, iar tot ceea ce facem pe timpul vieţii este nerelevant la scară istorică, şi faptul că cel mai probabil am alege să trăim, dacă am putea face această alegere înainte de naştere.

Asta înseamnă să cuplăm umilinţa la care ne obligă certitudinea morţii cu entuziasmul că avem totuşi şansa să trăim.

Putem scoate ceva bun din acestă combinaţie? Putem trăi mai înţelept având în minte aceste lucruri?

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.
  • This commment is unpublished.
    Dan Costea · 5 months ago
    Am simțit ceva de mai multe ori citind articolul.
    Când eram adolescent mă gândeam la sinucidere ca răspuns la absurdul vieții sau la ideile deterministe ( destinul la greci, preștiința divină la creștinii ortodocși sau predestinarea la protestanți).
    Mai târziu, am citit undeva ideea de a-ți trăi fiecare zi ca pe ultima. Mi-a plăcut atât de mult încât am pus-o în practică. M-a ținut trei zile.
    Acum, datorită unei afecțiuni medicale a cărei evoluție este impredictibilă, știu că pot pleca oricând și mă gândesc frecvent la asta. I-am spus soției ce-mi doresc să facă atunci, dar comportamentul meu nu s-a schimbat.
    Putem trăi mai înțelept având în minte aceste lucruri? Eu nu am reușit, dar nu sunt sigur în ce-i privește pe alții. Poate că pentru cei cu o viață dezordonată, gândul apropierii morții ar putea face o diferență.