În ciuda nenumăratelor programe și inițiative, nivelurile de intenție antreprenorială — un indicator al disponibilității oamenilor de a începe noi afaceri — rămân stagnante. Dar dacă secretele succesului antreprenorial nu se află în manuale, ci chiar în creier?
Imaginează-ți o abordare care nu doar explică mecanica antreprenoriatului, ci îmbunătățește activ acele abilități care îi fac pe aspiranți să reușească. Știm că acestea includ concentrarea, creativitatea, reziliența, flexibilitatea cognitivă, reglarea emoțională și capacitatea de a lua decizii în condiții de incertitudine.
Iluzia consensului este un tip de eroare (bias) cognitiv-socială. Când ni se pare că opiniile, credințele și valorile noastre sunt împărtășite de majoritatea. Dacă eu cred că muzica rock e superioară altor genuri, atunci și restul lumii știe asta. Zici că nu-i așa? Ed Sheeran sau Taylor Swift, serios? Ah, da, Poppy mai merge cât de cât!
Nassim Nicholas Taleb, faimos eseist libanezo-american, cunoscut în special pentru conceptul de „lebădă neagră”, este activ pe Twitter, unde publică în mod constant idei. De asemenea, comentează cu pasiune diverse evenimente politice. Mai jos am extras o (nouă) serie de gânduri recente.
Generația Alfa este cea mai numeroasă generație din istorie. Cuprinzând în total aproximativ două miliarde de copii, ea include pe oricine are în prezent între 0 și 15 ani – cei născuți între 2010 și 2025. Aceasta este prima generație în întregime nativ-digitală, mulți copii atingând deja niveluri de alfabetizare digitală fără precedent.
Se estimează că vor deveni cea mai educată generație din istorie: 90% ar urma să finalizeze învățământul secundar la nivel mondial, comparativ cu 80% în cazul generației Z.
Mai jos puteți citi o scurtă trecere în revistă a unui interviu cu Daniel Whiteson, fizician specializat în fizica particulelor și cercetător cu experiență în proiectul ATLAS de la Marele accelerator de particule de la Cern, care a publicat recent, în calitate de coautor (cu Andy Warner), o carte intitulată: „Do Aliens Speak Physics? And Other Questions About Science and the Nature of Reality”.
Ideea primului contact cu o specie extraterestră a fost explorată intens în literatura și filmul științifico-fantastic. În mod obișnuit, scenariile presupun fie o comunicare instantanee, fie eforturi dificile, dar, în cele din urmă, reușite de a descifra limbajul unei civilizații non-umane.
Dar este posibil ca o astfel de comunicare să fie, pur și simplu, imposibilă. Biologia, mediul de origine, cultura și modul în care o specie percepe universul ar putea produce forme de limbaj atât de diferite, încât n-ar exista nicio bază comună.
Chiar și noțiuni aparent universale precum numerele sau legile fizicii ar putea lua forme incompatibile cu ale noastre.
Ai și tu momente în care simți că mintea e ca o muscă prinsă într-o pânză de stimuli pixelați care se mișcă repede, țipă mai tare decât necesită viața reală și promit, cu fiecare clic, un univers mai interesant decât orice altceva?
Se numește TikTok. Sau Reels. Sau Shorts.
De fapt, e un același animal: un șir nesfârșit de clipuri care îți conving creierul că nu are rost să depună efort când poate primi moment cu moment infuzii de dopamină.
Într-un articol publicat în Iai.tv intitulat „Memory is not stored in the brain. Time, not space, contains memory”, Victoria Trumbull, filozoafă la Oxford, care lucrează la intersecția dintre psihologia filosofică, metafizică și istoria gândirii filosofice, vine cu o ipoteză și o propunere curajoase privind natura memoriei: „O știință autentică a memoriei ar începe prin a pune sub semnul întrebării chiar metafora depozitării. Poate că amintirile nu sunt „stocate” nicăieri. Poate că rolul creierului nu este să adăpostească trecutul, ci să ne faciliteze accesul la el”. Mai jos, un rezumat al articolului menționat.
De la primele meditații filosofice până la neuroștiințele secolului XX, memoria a fost explicată printr-o imagine intuitivă: trecutul ar fi „păstrat” într-un spațiu interior, asemenea unei biblioteci vaste pline de amintiri. Această metaforă a devenit, odată cu materialismul modern, o teză luată literalmente: amintirea ar fi un tipar neuronal stocat undeva în creier.
Dar metafora depozitării nu poate fi transformată într-o descriere a realității. Ea exprimă felul în care simțim actul de a ne aminti, nu felul în care memoria există în mod obiectiv.
Scriam într-un post acum nouă ani despre o teorie foarte iubită de psihologii care se ocupă de parenting. O teorie devenită aproape icoană: părinții modelează personalitatea copiilor. Așadar, părintele conștiincios ar trebui să învețe ce și cum să facă pentru ca odraslele lui să ajungă adulți sănătoși, echilibrați și de succes.
Intuiția, în sens psihologic (în special în modelele dual-process, cum ar fi cele ale lui Kahneman și Gigerenzer), este o formă de judecată rapidă și automată bazată pe recunoașterea tiparelor formate prin experiență anterioară.
Nu e o magie a „simțului interior” sau vreo informație trimisă pe cale cuantică dintr-un plan superior. E rezultatul unor procese inconștiente care condensează cunoașterea implicită.
Nu demult, o rudă mi-a spus că a muncit atât de intens în curte încât „a vomitat, la propriu”. Nu mi-a spus asta ca o informație despre sănătate sau ca un avertisment împotriva suprasolicitării. Era, ciudat, o laudă.
Cunoaștem genul acesta de situație. Elon Musk a afirmat odată că „nimeni n-a schimbat lumea lucrând 40 de ore pe săptămână”, aparent fără să observe că oameni de la Arhimede până la laureatul Nobel Alexander Fleming s-au descurcat foarte bine cu un program normal.
Dacă Musk a transformat supramunca într-un spectacol public (spunea chiar că dormea pe podeaua fabricii Tesla), biografiile fondatorului Microsoft, Bill Gates, ne oferiseră deja un prototip. Gates se întindea sub terminalul său ca un Buddha laic, așteptând nu iluminarea, ci codul executabil.
Cu câțiva ani în urmă, am sărit peste o poartă și m-am trezit privind în jos spre o vale. După ce am mers câteva minute, privind câmpurile și cerul, am simțit o schimbare în percepția mea. Tot ce era în jurul meu a devenit real într-un mod intens. Câmpurile, tufișurile, copacii și norii păreau mai vii, mai detaliate și mai frumoase.
M-am simțit conectat cu tot ce mă înconjura. Ceea ce era în mine, ca propria mea conștiință, era și în exterior, în afara mea. În mine era o stare intensă de bună dispoziție.
Am ajuns să cred că meritocrația e o iluzie. Una frumos împachetată, vândută de bogați și cumpărată cu entuziasm de toți cei care mai speră că lumea e, în fond, corectă. Nu am ajuns din senin să cred asta. M-a ajutat un renumit profesor de filosofie, Michael J. Sandel.
Ni se spune că dacă înveți bine, muncești din greu și ai ambiție, vei urca scara socială. Cu unii dintre noi chiar se întâmplă urcușul. Există o oarecare mobilitate socială. Însă, oamenii nu pleacă în acest urcuș de la vreo egalitate socială, economică, biologică ori culturală. Luăm startul cu inegalități.
După ani întregi în care am încercat să înțeleg mintea celor care îi rănesc pe alții, mi-am mutat recent atenția, ca psiholog criminalist, de la crimele violente către lumea mai puțin cunoscută a criminalității ecologice.
Documentându-mă pentru noua mea carte, „Green Crime: Inside the Minds of the People Destroying the Planet and How to Stop Them” („Crima verde: în mintea celor care distrug planeta și cum să-i oprim”), am vrut să-i înțeleg pe cei care reprezintă o amenințare pentru noi la o scară mult mai mare – uneori chiar existențială. De ce aleg oamenii să distrugă Pământul și ce putem face pentru a-i opri?
Când un prieten apropiat îți spune cu sinceritate defectele pe care le vede la tine, este firesc să te simți rănit. Adică, dacă ești om. Dacă ești reptilian, probabil treci cu vederea inepția amicului, deoarece tu știi bine că „nu vede bine săracu și are nevoie de un control oftalmologic dar și psihiatric”.
Înainte de orice, să facem o distincție. Exprimarea sinceră vizavi de calitățile tale nu e totuna cu criticismul. Două specii diferite. Dar, sigur, poți lua cu ușurință sinceritatea cuiva drept criticism mai ales dacă ai avut părinți echipați cu atitudine critică by default.
Glumesc. În fapt, nu știu dacă Dostoievski mergea 10 mii de pași pe zi, poate a făcut-o, dar m-a amuzat să găsesc menționată această recomandare într-una dintre cărțile lui.
Dacă apreciezi articolele SCIENTIA, sprijină site-ul cu o donație! |
Clic pe imagine pt. detalii.