Sigur ai întâlnit persoane care ți-au greșit cumva. Ai iertat pe cineva vreodată? Probabil că da. Poate chiar de mai multe ori. Întrebarea dificilă nu este dacă, ci cum. Îți propun să analizăm cum anume ai iertat.
Să luăm un exemplu banal, din viața de zi cu zi. Partenerul te-a înșelat. Ai aflat „din greșeală”, verificând telefonul. Te simți trădată. Nu doar emoțional, ci simbolic: un aranjament tacit sau explicit a fost încălcat. Loialitatea. Încrederea. În urma lor vin dezamăgirea, furia, poate rușinea.
Îl poți ierta?
De obicei, întrebarea e formulată greșit. Nu e vorba despre a-l ierta pe el. Accentul cade pe persoană, pe caracter, pe identitate. Greșeala punctuală se lipește de întreaga personalitate ca un abțibild imposibil de dezlipit: „e un trădător”. Dar aceasta este o eroare de raționament. O generalizare pripită. O inducție făcută dintr-un singur caz.
Acțiunea a fost greșită. Nu întreaga persoană. Sigur, n-o scuză! Dar oferă circumstanțe și stai să vezi la ce ne sunt utile.
„Ai trădat” nu e același lucru cu „ești un trădător”.
Odată făcută această distincție, putem vorbi serios despre iertare. Pentru că nu iertăm oameni, ci fapte. Sau, mai precis, conduita cuiva prin care a fost încălcat un principiu.
Există însă mai multe feluri de a „ierta”.
Primul este cel mai popular: iertarea de pe piedestal. Iertarea din poziție de superioritate morală ne permite să etichetăm persoana ca fiind defectă moral. Cel care iartă se pune deasupra și judecă, condamnă și, dintr-un gest magnanim, oferă iertarea ca pe un privilegiu divin. E un joc de putere mascat în noblețe. Cel iertat rămâne dator, micșorat, uneori umilit.
Această formă de iertare nu cred că poate vindeca nimic. Dar, oferă eliberarea sau, mai bine zis, depresurizarea de care avem nevoie pe moment. Pentru că, pe termen mai lung, produce în „cel iertat” doar supunere, datorie, resentiment și, adesea, propagă relații toxice. Nu întâmplător e frecvent asociată cu trăsături narcisice.
A doua formă este mai rară și mai dificilă: iertarea prin înțelegerea perspectivei. Aici nu mai confundăm persoana cu greșeala ei. Nu mai demonizăm. Nu mai explicăm totul prin „caracter defect”. Căutăm contextul mai larg în care a apărut comportamentul: factori situaționali, dinamica relației, vulnerabilități, nevoi neexprimate. Nu pentru a justifica fapta, ci pentru a o înțelege.
Eticheta „ești un trădător” devine „ai trădat”. Accentul cade pe comportament, nu pe identitate.
Demonizarea poate descărca furia pe termen scurt, dar o întreține pe termen lung. Ne ține captivi într-o stare emoțională negativă (ostilitate) și întărește amintirea traumatică. De altfel, calomnierea spune aproape întotdeauna mai multe despre cel care o practică decât despre cel vizat.
Înțelegerea activează rațiunea, funcțiile executive, capacitatea de reglare emoțională. Ea nu șterge durerea, dar o face digerabilă. Din acest proces se poate naște iertarea și, de obicei, vindecarea.
Cele două nu sunt același lucru. Vindecarea emoțională poate apărea spontan, cu timpul. Iertarea, în schimb, este un act conștient, anevoios, adesea facilitat de o terapie bună. Când rana rămâne deschisă, iar iertarea e doar declarativă, vorbim deja de o problemă psihologică: experiența nu a fost închisă. Înclin să cred că mulți dintre noi ajung în acest punct cu „iertarea”. Doar declară fără să înțeleagă perspectiva și sentimentele.
A trăi frumos presupune un comportament iertător. Dar nu ca virtute divină, ci ca igienă emoțională. De la lucruri triviale până la cele dureroase cum ar fi trădarea. Însă iertarea fără empatie nu poate exista cu adevărat. Empatia sau înțelegerea perspectivei celuilalt, concomitent cu recunoașterea propriei reacții, este aproape echivalentă cu iertarea.
Asta nu înseamnă că iertarea e obligatorie. Nici empatia nu-i. Uneori, principiul „dinte pentru dinte” protejează de oameni ticăloși și profitori. Iertarea nu e un imperativ categoric.
Articol preluat de pe blogul SasSeramis, cu acordul autorului.
