Într-un articol publicat în Iai.tv intitulat „Memory is not stored in the brain. Time, not space, contains memory”, Victoria Trumbull, filozoafă la Oxford, care lucrează la intersecția dintre psihologia filosofică, metafizică și istoria gândirii filosofice, vine cu o ipoteză și o propunere curajoase privind natura memoriei: „O știință autentică a memoriei ar începe prin a pune sub semnul întrebării chiar metafora depozitării. Poate că amintirile nu sunt „stocate” nicăieri. Poate că rolul creierului nu este să adăpostească trecutul, ci să ne faciliteze accesul la el”. Mai jos, un rezumat al articolului menționat.
De la primele meditații filosofice până la neuroștiințele secolului XX, memoria a fost explicată printr-o imagine intuitivă: trecutul ar fi „păstrat” într-un spațiu interior, asemenea unei biblioteci vaste pline de amintiri. Această metaforă a devenit, odată cu materialismul modern, o teză luată literalmente: amintirea ar fi un tipar neuronal stocat undeva în creier.
Dar metafora depozitării nu poate fi transformată într-o descriere a realității. Ea exprimă felul în care simțim actul de a ne aminti, nu felul în care memoria există în mod obiectiv.
Pentru a demonstra că memoria este efectiv „stocată”, ar fi nevoie de o observație directă a acestor pretinse urme materiale. Nu există o astfel de observație. Ceea ce pot face cercetătorii este să identifice regiuni cerebrale active în timpul rememorării și să coreleze aceste activări cu conținutul relatat de subiect. Dar această corelare presupune din start echivalența între stare mentală și stare cerebrală.
Cu alte cuvinte, experimentele pornesc de la teza pe care ar trebui s-o demonstreze. Iar faptul că o anumită zonă se activează atunci când evocăm un episod nu demonstrează că episodul se găsește în acea zonă, după cum o sonată nu se „găsește” în clapele pianului.
„Dacă presupunem că, în fapt, creierul stochează amintiri discrete și localizabile, devine extrem de dificil de explicat cum poate fi spus că el generează, păstrează și reconstruiește astfel de „reprezentări”. Cum poate creierul să traducă o imagine a unei experiențe — intangibilă și invizibilă în sine — într-o înregistrare fizică sau într-un tipar neuronal? Neurocercetătorul rămâne în fața provocării filosofice cunoscute sub numele de „marea problemă a conștiinței”: având în vedere mecanismele fizice complexe ale creierului, de unde apare experiența conștientă a rememorării?
Nu are sens să spunem că „stocăm” în creier mirosul cafelei, chipul mamei noastre sau sunetul unei simfonii de Mozart.”
Diferența crucială dintre obișnuință și amintire
O parte esențială a confuziei provine din faptul că majoritatea experimentelor neuroștiințifice studiază „memoria” ca obișnuință, nu ca amintire personală. Condiționarea reflexă la șoareci sau melci arată că un stimul repetat modifică arhitectura sinapselor și produce un răspuns motor stabil. Dar obișnuința este un automatism al corpului, dobândit prin repetiție. Ea nu este evocarea unui moment unic din trecut, nu conține imaginea subiectivă a unui episod, nu are componentă autobiografică. A reduce memoria personală la obișnuință înseamnă a transforma un fenomen conștient într-un simplu reflex.
De aceea, trecerea de la reflexe condiționate la memoria episodică necesită un salt de natură, nu doar de complexitate. O creștere a numărului de neuroni nu transformă o reacție motorie într-o evocare conștientă a copilăriei. Pentru a explica memoria autobiografică, e nevoie de o categorie conceptuală diferită.
Dacă amintirile ar fi „urme”, leziunile cerebrale ar distruge definitiv conținuturi clare. Dar nu o fac
Dacă amintirile ar exista ca urme neuronale locale, atunci distrugerea unei regiuni ar elimina pentru totdeauna un set precis de amintiri. Dar datele clinice arată altfel. Mulți pacienți post-AVC își recapătă treptat limbajul și înțelegerea. Persoane cu Alzheimer revin spontan asupra unor episoade aparent pierdute atunci când un stimul afectiv sau auditiv declanșează reamintirea. Aceste fenomene sugerează că afectarea creierului limitează capacitatea de acces, nu existența amintirilor propriu-zise.
Astfel, problema se mută: nu este vorba despre unde sunt stocate amintirile, ci cum facilitează creierul accesul la trecut. Teoria localizării - că fiecare amintire are un „loc” - nu este confirmată de observație. Ea este o extrapolare metafizică, nu un rezultat necesar.
Memoria aparține timpului, nu spațiului
Amintirile nu sunt obiecte ale percepției: nu au formă, nu ocupă spațiu, nu sunt vizibile sau tactile. Ele sunt marcate de caracterul trecut, sunt inseparabil legate de momente care nu mai există. De aceea, a le trata ca pe niște lucruri ce pot fi „conținute” în ceva este o eroare de categorie. Doar obiectele materiale necesită loc. Fenomenele temporale nu pot fi plasate într-un „recipient”.
Memoria este persistența trecutului în prezent. Ca fenomen temporal, ea depășește logica spațială și, implicit, creierul ca obiect localizat. Creierul nu poate „conține” trecutul, din același motiv pentru care un număr nu poate conține o listă de alte numere. Mintea nu este un recipient, iar imaginile mentale nu sunt lucruri.
De aici decurge consecința filosofică majoră: dacă trecutul depășește prezentul, atunci memoria depășește creierul; iar dacă memoria depășește creierul, mintea depășește corpul.
Rolul real al creierului: un mecanism de acces, nu un depozit
Creierul nu este arhiva trecutului, ci dispozitivul care permite accesul la trecut. El susține obișnuințele, motorizează procesele de rememorare, oferă infrastructura corporală necesară evocării. Dar imaginile trecutului nu sunt produse de neuroni, ci puse la dispoziția conștiinței prin intermediul lor.
Astfel, neuroștiințele nu ar trebui să fie constrânse de ideea că tot ce este mental trebuie redus la fizic. Această premisă blochează chiar înțelegerea memoriei.
O știință matură a memoriei ar porni de la întrebarea: există amintiri „undeva”? Sau sunt ele, în esență, modul în care prezentul se deschide către trecut?
Așadar, memoria nu este un obiect stocat, ci o dimensiune temporală a conștiinței. Creierul participă la actul de a ne aminti, dar nu îl conține. A confunda funcția cu spațiul înseamnă a rata natura profund extra-spațială a amintirii. O înțelegere mai adecvată a memoriei începe prin abandonarea metaforei depozitării și prin acceptarea faptului că trecutul trăiește în timp, nu într-un loc.
Sursa: Memory is not stored in the brain
