Călătoria finală a oricăruia dintre noi nu e una tocmai atrăgătoare, dar măcar e plină de evenimente. În cele ce urmează, vom trece în revistă, în cel de-al patrulea articol al seriei, realităţi şi date neplăcute despre degradarea şi dezintegrarea corpului uman după moarte.
Moartea: Să îi fim recunoscători (3)
Nu este un lucru tocmai plăcut de analizat. Dar lăsând la o parte gândul că cele descrise în continuare s-ar putea întâmpla ţie sau celor dragi ţie, ceea ce se întâmplă cu rămăşiţele noastre pământene după ce am murit este destul de fascinant. Cel puţin dovedeşte faptul că natura este nemilos de eficientă în a face curăţenie.
Sau cel puţin poate fi astfel. Puţini oameni din lumea modernă mor după tipicul din trecut – undeva afară, la cheremul elementelor naturii. Pentru cei care păţesc acest lucru, viteza cu care cadavrul se descompune depinde de un amestec de factori care include temperatura, umiditatea şi animalele, insectele şi microbii care se află în zonă. Într-un loc relativ călduţ şi umed, cu multe insecte şi necrofagi, în câteva săptămâni dintr-un cadavru uman vor rămâne doar oasele, iar în câteva luni leşul va dispărea cu totul.
Dar ce se întâmplă cu majoritatea cadavrelor, care sunt refrigerate curând după deces, apoi îmbălsămate şi aşezate într-un sicriu? Din nou, totul depinde de mai mulţi factori. Temperatura şi umiditatea sunt din nou cei mai importanţi factori, dar numeroşi alţii au de jucat un rol, de la modul în care corpul este îmbălsămat până la rezistenţa sicriului, de la aciditatea solului la cea a apei subterane care eventual se va infiltra în sicriu. Luând în considerare toate aceste elemente este imposibil să prezici cât de mult va dura călătoria finală a unui anumit cadavru: poate să dureze de la câteva luni până la câteva decenii.
Ceea ce putem spune, totuşi, este că indiferent de durată, marea majoritate a cadavrelor vor trece prin aceleaşi etape ale descompunerii. Mai întâi intervine faza în care cadavrul este încă proaspăt. În primele minute după deces, dioxidul de carbon începe să se acumuleze în sânge, făcându-l mai acid. Acest fapt determină celulele să se deschidă şi să elimine enzime care încep să digereze ţesuturile din interior.
Primul semn vizibil al descompunerii apare după aproximativ jumătate de oră, atunci când sângele începe să se acumuleze în părţile corpului cele mai apropiate de pământ. La început apar nişte pete roşu-violet; în ziua următoare acestea se transformă într-un semn violet continuu cunoscut sub numele de livor mortis. Restul corpului devine palid.
În aceeaşi perioadă, muşchii încep să atârne şi apoi se întăresc ca urmare a rigor mortis. În timpul vieţii, pompe microscopice aflate în membrana celulelor musculare controlează cantitatea de ioni de calciu din celulă – nivelele înalte stimulează contracţia şi nivelele joase permit relaxarea. Aceste pompe nu mai funcţionează după deces, astfel încât ionii de calciu cu o concentraţie înaltă difuzează în celule, provocând contracţia muşchilor.
Starea de rigor mortis dispare după două până la trei zile. Dar ceea ce pare a fi relaxare este în fapt descompunerea care îşi intră în rol, din momentul în care enzimele distrug proteinele care ţineau muşchii în starea contractată.
Îmbălsămarea corpului opreşte descompunerea, cel puţin temporar. Spre deosebire de îmbălsămătorii din Egiptul Antic, care încercau să păstreze un corp intact pentru eternitate, îmbălsămarea modernă este proiectată pentru a face ca un corp să arate prezentabil şi într-o singură bucată pentru timpul necesar organizării înmormântării.
Acest lucru este realizat prin dezinfectarea corpului şi înlocuirea sângelui şi a altor lichide cu o mixtură din apă, vopsea şi conservanţi, care includ de cele mai multe ori formaldehida. Vopseaua este folosită pentru a construi imaginea a ceea ce pare a fi o nuanţă de piele sănătoasă, în timp ce formaldehida conservă corpul în mai multe moduri, mai întâi prin respingerea insectelor şi distrugerea bacteriilor. De asemenea, dezactivează enzimele corpului şi face ca ţesuturile să devină mai rezistente la descompunere prin adăugarea unor punţi lanţurilor de aminoacizi care formează proteinele.
Acest efect protector durează atâta timp cât este necesar pentru ca corpul să arate ca la început.
Următoarea etapă, descompunerea, este un pic mai urâtă – ca să nu menţionăm că şi mirositoare – ca urmare a faptului că enzimele, ajutate şi motivate de microbi, încep să se pună pe treabă. După aproximativ 48 de ore, atunci când destul de multe fluide bogate în nutrienţi au fost vărsate din celule, microbii încep să se răspândească rapid. Principalii beneficiari sunt cele aproximativ 100 de trilioane de bacterii care au trăit în armonie cu noi, aflate în intestine. În timpul în care ele digerează proteinele, produc de asemenea doi compuşi cu nume la fel de împuţite ca şi mirosurile lor, putrescina şi cadaverina, iar acestea oferă cadavrului un iz respingător.
Din exterior, descompunerea apare sub forma unei nuanţe verzui, care se răspândeşte lent din partea frontală a burţii către piept şi în restul corpului. Culoarea verzuie apare ca urmare a acţiunii unor bacterii anaerobe, care transformă hemoglobina din sânge în sulfhemoglobină.
Toate aceste acţiuni ale bacteriilor produc şi gaze, incluzând aici hidrogenul, dioxidul de carbon, metanul, amoniacul, dioxidul de sulf şi sulfura de hidrogen. Toate acestea contribuie la mirosul de putrefacţie şi, de asemenea, deformează corpul, umflându-l ca pe un balon şi eventual, după ceva mai mult de o lună, deschizându-l cu forţa. Sulfura de hidrogen se combină cu sângele din hemoglobină pentru a forma sulfura de fier de culoare neagră, care duce astfel şi la o înnegrire a pielii.
Aceasta vesteşte începutul celei de-a treia părţi: descompunerea activă. Rata descompunerii devine mai rapidă şi ceea ce a mai rămas din carne este rapid consumat, până când nu mai rămâne decât scheletul. Câteodată, cu totul altceva poate avea loc. Dacă cadavrul se întâmplă să se afle într-un sol îngheţat, se poate forma un strat acoperitor din ceară numit adipoceară sau ceară de mormânt. Adipoceara este un efect secundar înfricoşător al acţiunii unor bacterii anaerobe cum ar fi Clostridium perfringens, care digeră grăsimea corporală. Durează aproximativ o lună până ce acest proces începe şi poate îmbrăca cadavrul în ceea ce pare a fi un înveliş de ceară.
Etapa finală – distrugerea scheletului – durează cel mai mult. Pentru ca oasele să dispară, părţile minerale mai tari trebuie să fie dizolvate. Aceasta are loc dacă vin în contact cu un sol sau apă acide şi acest proces poate accelera dacă sunt distruse în mod mecanic de rădăcinile unor copaci sau de animale. După ce părţile mai tari au dispărut, ultimele proteine ale corpului, incluzând aici colagenul care cândva era responsabil pentru flexibilitatea oaselor, sucombă în faţa bacteriilor şi ciupercilor şi dispar.
Există câteva cazuri în care această secvenţă de evenimente nu are loc şi corpului nu îi este acordată şansa de a se descompune. Dacă leşul este menţinut uscat, bacteriile nu îşi pot face treaba şi ţesuturile se vor mumifica. Acest proces are loc şi pentru cadavrele aflate în conservanţi naturali cum ar fi mlaştinile, depozitele de sare sau zăpadă, unde bacteriile nu se mai pot înmulţi, iar enzimele corpului nu mai funcţionează.
Apoi mai sunt cazurile rare în care o persoană moare în compania unor necrofagi flămânzi. În aceste cazuri cadavrul este redus la oase şi apoi mestecat în bucăţi minuscule în numai câteva zile. Acelaşi lucru poate avea loc şi în adâncul mărilor.
Desigur, fără ajutorul unei mlaştini, câine, rechin sau mormânt de gheaţă, singura metodă prin care putem evita cruda realitate a descompunerii este incinerarea. Într-o cameră încălzită la 750 de grade Celsius, sicriul şi întregul cadavru pot fi arse în sub trei ore. După aceea, cenuşa este trecută printr-o maşină de măcinat numită cremulator pentru a se avea grijă ca oasele mai mari sau mai încăpăţânate care nu au ars complet să fie transformate în cenuşă fină.
Şi aceasta, după cum se spune, este totul. Nu-i tocmai frumos, dar este una dintre realităţile vieţii: din pământ venim, în pământ ne ducem, la final nu mai rămâne mare lucru.
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului death, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu
