Recunostinta mortiiFelicitări. Ca om, ştii că vei muri. Acesta este motivul pentru care ai învăţat unele tehnici culturale şi psihologice impresionante pentru a face faţă acestei realităţi. Unii filozofi spun chiar că tocmai conştientizarea propriei mortalităţi a ajutat la progresul umanităţii.

 

 

 

Graniţa neclară dintre viaţă şi moarte (2)


Moartea are parte de o presă negativă. În mod invariabil este vizitatorul nepoftit, care soseşte prea devreme, el este temut şi detestat: "ultimul inamic" în termenii Bibliei.

Dar câţiva poeţi şi filozofi au argumentat de-a lungul istoriei că fără moarte ne-am confrunta cu o mare problemă. Perspectiva sosirii acesteia ne motivează să ne ridicăm din pat dimineaţa şi să realizăm fapte măreţe. În prezent, din ce în ce mai multe dovezi provenind din domeniul psihologiei sociale sugerează că aceşti gânditori aveau dreptate. Oamenii pot să viseze la o civilizaţie nemuritoare, dar fără moarte s-ar putea să nici nu existe o civilizaţie.

Povestea începe cu înţelegerea faptului că suntem muritori. Asemenea altor vieţuitoare şi noi luptăm să supravieţuim. Totuşi, spre deosebire de alte creaturi, cel puţin din câte ştim până acum, noi oamenii trăim cu înţelegerea faptului că este o luptă pe care suntem sortiţi să o pierdem. Creierul nostru măreţ, atât de bun la inferenţe şi deducţii, ne spune că cel mai rău lucru care se poate întâmpla, chiar se va întâmpla într-o zi. Cu toţii trebuie să trăim în umbra propriei apocalipse.

Acesta nu este un lucru uşor. Într-adevăr, este terifiant, paralizant. Aşa că muncim foarte greu pentru a preveni moartea, pentru a o sfida pentru cât mai mult timp sau chiar pentru a o nega cu totul. Toată această negare şi sfidare a dat naştere unora dintre cele mai mari înfăptuiri ale omului.

Acest lucru probabil că este şi mai evident atunci când luăm în considerare progresul material al umanităţii: agricultura, de exemplu, a fost inventată pentru a ne putea obţine hrana de care avem nevoie pentru a trăi. Hainele şi clădirile ne încălzesc şi ne oferă adăpost, armele ne permit să vânăm şi să ne apărăm, iar medicina are rolul de a ne vindeca bolile. Marea majoritate a inovaţiilor materiale care ne formează civilizaţia sunt în esenţă tehnologii de prelungire a vieţii pe care am fost conduşi să le inventăm de către spectrul dispariţiei şi uitării.

Dintre toate aceste realizări, probabil că cea mai mare este ştiinţa. Aceasta a fost şi ea motivată mai mereu de frica de moarte. Francis Bacon, tatăl empirismului, a descris prelungirea indefinită a vieţii ca fiind "cel mai nobil scop". El şi-a sacrificat propria viaţă acestei cauze, murind din cauza unei pneumonii contractate în timp ce încerca un experiment al crio-conservării care implica o găină şi nişte zăpadă. Ştiinţa este aşadar terenul de joacă al muritorilor conştienţi de propria condiţie, căci zeii nu ar avea nevoie de biochimie.

În ciuda celor mai mari eforturi ale ştiinţei şi tehnologiei şi a unor îmbunătăţiri vizibile ale duratei de viaţă pe care acestea le-au realizat, spectrul terifiant al morţii încă are putere asupra noastră. Acesta este motivul pentru care oamenii au inventat şi cultura pe lângă civilizaţia materială. Mulţi gânditori, de la Georg Hegel la Martin Heidegger, au sugerat că rolul acesteia era să ne reasigure că deşi la un moment dat corpul nu va mai funcţiona, noi vom continua să trăim. Un om de ştiinţă adept al acestei filozofii culturale a fost antropologul Ernest Becker, a cărui carte din 1973 intitulată "The Denial of Death" (Negarea morţii) a câştigat premiul Pulitzer. Aceasta a fost lucrarea care a inspirat un grup de psihologi sociali să înceapă să caute dovezi empirice care să susţină speculaţiile filozofilor.




Ne agăţăm de viaţă

Aceşti cercetători – Jeff Greenberg de la Universitatea Arizona, Sheldon Solomon de la Colegiul Skidmore din statul New York şi Tom Pyszczynski de la Universitatea Colorado – au venit cu o idee pe care o numesc teoria managementului terorii: ideea că cea mai mare parte din ceea ce facem şi din ceea ce gândim este motivată de teama de moarte. Ei au presupus că dacă vederile noastre asupra lumii există pentru a ne ajuta să facem faţă sentimentului mortalităţii, atunci când ne este amintit faptul că în mod inevitabil vom muri, ne agăţăm şi mai puternic de aceste credinţe.

Unul dintre punctele lor de pornire a fost religia, un set de sisteme de credinţă care întruchipează încercările pe care le facem pentru a ne linişti frica de finitudine. Dacă religiile oferă cu adevărat consolare existenţială, gândeau Greenberg, Solomin şi Pyszczynski, atunci când moartea bate la uşă, ar trebui să existe o creştere măsurabilă a sentimentului religios.

Şi exact asta au regăsit în cadrul cercetărilor efectuate. Într-un studiu, aceştia au cerut unui grup de studenţi creştini să evalueze personalităţile a doi oameni. În toate aspectele relevante cei doi erau foarte asemănători, cu excepţia faptului că unul era creştin, iar celălalt evreu. Studenţii din grupul de control i-au evaluat pe amândoi la fel de favorabil. Dar acei studenţi care au fost rugaţi mai întâi să completeze un test de personalitate care includea întrebări despre atitudinea pe care o au în faţa morţii, fiindu-le astfel reamintit faptul că sunt muritori, au adoptat o atitudine mai bună faţă de colegul creştin şi una mai critică bună faţă de persoana de religie iudaică.

Acest efect nu este limitat doar la religie: în peste 400 de studii, psihologii au arătat că aproape toate aspectele punctelor de vedere asupra lumii sunt motivate de încercările noastre de a înţelege moartea. Naţionalismul, de exemplu, ne permite să credem că putem trăi ca parte a unui mai mare întreg. Desigur, Greenberg şi colegii săi au aflat că studenţii americani deveneau mult mai critici faţă de un scriitor antiamerican atunci când le era reamintit faptul că sunt muritori. Un alt studiu realizat de Holly McGregor de la Universitatea Arizona, a arătat că studenţii cărora li se solicita să se gândească la moarte nu numai că îi dezaprobau pe cei care le combăteau vederile asupra lumii, dar de asemenea erau doritori de a face aceasta într-un mod violent, în sensul că erau dispuşi să le dea acestora cantităţi excesiv de mari de sos fierbinte (Journal of Personality and Social Psychology, vol 74, p. 590).

Aceste studii iniţiale au susţinut opiniei sumbră a lui Becker că negarea morţii este sursa tuturor relelor. Aceasta este cauza pentru crearea unor grupuri segregaţioniste, favorizează prejudecăţile şi agresiunea şi, în plus, alimentează războaiele şi terorismul. De exemplu, oamenii expuşi imaginilor TV care prezentau avioanele care s-au izbit de Turnurile Gemene din New York, prezentau o probabilitate mai mare de a fi de acord cu o invazie militară a Irakului. Teoreticienii managementului terorii s-au concentrat iniţial pe aceste părţi mai întunecate. Dar mai târziu au ajuns să recunoască şi părţile bune ale luptei pe care o ducem cu moartea.

De exemplu, una dintre cele mai puternice forţe care modelează cultura umană este dorinţa de a lăsa o moştenire. Unele din cele mai mari înfăptuiri ale civilizaţiei pot fi atribuite acestui impuls, de la piramidele Egiptului la "Paradisul pierdut" al lui Milton. Teoreticienii managementului terorii au demonstrat că, cel puţin în rândul liceenilor din Statele Unite, gândurile despre moarte continuă să le alimenteze dorinţa de a fi ţinuţi minte.

Socrate a remarcat acest aspect cu 2000 de ani în urmă, atunci când spunea că cea mai mare parte a acţiunilor bărbaţilor pot fi interpretate drept încercări disperate de a se imortaliza; femeile, gândea el, puteau să rezolve aceasta într-un mod mai direct, prin naşterea copiilor. Mai multe studii sugerează că el avea dreptate să vadă întemeierea unei familii ca pe o strategie de management al terorii: un studiu a arătat că voluntarii germani exprimau o dorinţă mai mare de a avea copii atunci când li se aducea aminte de moarte; un altul că participanţii chinezi aveau mai multe şanse să se opună politicii copilului unic al ţării lor atunci când erau chestionaţi în mod similar.

O lucrare recentă a lui Kenneth Vail şi a colegilor săi de la Universitatea Missouri cataloghează multiplele modalităţi prin care contemplarea morţii poate fi benefică. De exemplu, ne poate motiva să trăim într-un mod mai sănătos prin mai mult sport sau prin reducerea fumatului (Personality and Social Psychology Review, doi.org/jfg).

Echipa identifică,de asemenea, o distincţie importantă între aluziile la moarte conştiente şi cele inconştiente. Cele din urmă – solicitări subtile sau subliminale – tind să ne determine să ne agăţăm în mod inconştient de valorile comunităţii din care facem parte. Acest proces poate avea un impact pozitiv atunci când acele valori sunt pozitive, dar poate fi şi de rău augur dacă acele valori ne determină să le apărăm în mod agresiv de ceilalţi.

Aluziile la moarte conştiente, pe de altă parte, stimulează un răspuns mult mai elaborat, conducându-i pe oameni la reevaluarea lucrurilor care contează cu adevărat. Cu cât contemplăm mortalitatea într-un mod cât mai activ, cu atât respingem scopurile impuse social cum ar fi averea sau faima şi ne concentrăm în schimb pe dezvoltarea personală sau pe cultivarea unor relaţii interumane de calitate.

Lucru care sugerează că nu ne gândim încă îndeajuns la moarte.


Moartea: Istoria naturală a cadavrelor (4)


 

Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului death, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu

Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Fii primul care comentează.

Spune-ne care-i părerea ta...
caractere rămase.
Ești „vizitator” ( Fă-ți un cont! )
ori scrie un comentariu ca „vizitator”

 



Dacă găsești util site-ul, ne poți ajuta cu o donație!
Donează
prin PayPal ori
Patron


Contact
| T&C | © 2021 Scientia.ro