Scriam într-un post acum nouă ani despre o teorie foarte iubită de psihologii care se ocupă de parenting. O teorie devenită aproape icoană: părinții modelează personalitatea copiilor. Așadar, părintele conștiincios ar trebui să învețe ce și cum să facă pentru ca odraslele lui să ajungă adulți sănătoși, echilibrați și de succes.
Nu, măi, nu să consume ciuperci ghidușe și să asculte echivalentul modern al The Doors sau Pink Floyd!
Doar că între timp, știința a mai schimbat melodia. Dovezile din geneticile comportamentale arată că personalitatea copiilor nu este (mai) deloc modelată de părinți, indiferent de stilul lor parental, ce poate fi blând, autoritar, iubitor necondiționat, relaxat sau anxios (sau D-zeu știe cum).
În realitate, personalitatea se conturează în grupul de egali, între tovarăși, pe baza genelor moștenite de la părinți (care, la rândul lor, le-au moștenit de la ai lor și tot așa, până la Adam și Eva, probabil cu o doză de noroc evoluționist).
Tendințele biologice (de personalitate) caută să se manifeste spontan. Dar au nevoie de medii potrivite, un teren fertil. Seamănă cu o curgere de râu ce caută calea lejeră de a trece mai departe.
Problema e că această concluzie, bazată pe ani buni de cercetări empirice, este adesea înțeleasă greșit. Personalitatea nu este identitatea de sine și nici imaginea de sine. Sunt concepte psihologice diferite ca specie. Și, mai important, personalitatea nu e totul.
Există alte domenii unde influența familiei, a părinților, a școlii și a profesorilor contează mult: caracterul, valorile, credințele, unele obiceiuri, dar și dezvoltarea morală și civică.
Aici, da, părinții pot „modela”. Nu sculptând în marmura personalității, ci oferind direcții, contexte, exemple și limite.
Așadar, spațiul de influență asupra noilor generații este încă larg. Copiii vor duce mai departe, cel mai adesea, ceea ce cultura și generația de azi le oferă — indiferent de personalitatea lor.
Desigur, printre ei se vor găsi și non-conformiști, rebeli, neconvenționali, marginali (sau, mai modern spus, neurodivergenți), cu spirit reformator și chef de a întoarce lumea pe dos. Dar nu majoritatea.
Așa că, părinții se pot relaxa și accepta odraslele așa cum sunt – fără să-i schimbe. Ai un pui mai introvertit? Dă-i pace și nu-l mai forța să devină un extrovertit – un copil îndrăzneț social. Se pot concentra, și bine ar face, pe contexte, exemple, limite, convingeri sănătoase și direcții valoroase.
Articol preluat de pe blogul SasSeramis, cu acordul autorului.
