Gândește-te la cineva dependent de alcool, droguri sau de jocuri de noroc. De ce continuă, chiar și atunci când afirmă că vrea să se oprească? Această întrebare scoate în evidență o deconectare fundamentală: decalajul dintre intenție și acțiune.
Această contradicție este în concordanță cu definițiile clinice ale dependenței și cu modelele care descriu dependența drept o boală a creierului, modele care susțin că folosirea repetată a unei substanțe modifică funcționarea creierului, făcând consumul compulsiv și automat, ocolind procesul decizional conștient. Aceste adaptări ale creierului ajută la explicarea faptului că dependența este atât de dificil de depășit.
Dacă petreci prea mult timp pe rețelele de socializare, s-ar putea să auzi termenul „față de cortizol” (eng. „cortisol face”) folosit pentru a descrie pe cineva cu presupuse pungi sub ochi sau obraji umflați. Expresia face referire la semnele fizice despre care unii cred că apar ca urmare a stresului prelungit, în special a nivelurilor ridicate ale hormonului cortizol. Este adesea folosită pentru a-i încuraja pe oameni să facă ceva în privința nivelului lor de stres.
În fapt, verdele strident şi albastrul care formează spirala din imaginea de mai sus sunt... aceeaşi culoare. Puteţi verifica într-un editor de imagini care vă permite să determinaţi culorile. Veţi descoperi că sunt de fapt culoarea ce are codul #7bffff.
Este verdele tău același cu verdele meu? Probabil că nu. Ceea ce mie mi se pare un verde pur s-ar putea să ți se pară puțin gălbui sau albăstrui. Asta pentru că sistemele vizuale variază de la o persoană la alta. Mai mult, culoarea unui obiect poate părea diferită în funcție de fundalul pe care se află sau de condițiile de iluminare.
Aceste fapte te-ar putea face să crezi în mod natural că, în fapt, culorile sunt subiective. Că, spre deosebire de trăsături precum lungimea sau temperatura, culorile nu sunt caracteristici obiective. Fie nimic nu are o culoare „adevărată”, fie culorile depind de observatori și de condițiile de observare.
Aparent paradoxal, cinismul este adesea confundat cu o formă de luciditate. Cinicul pare că „vede lucrurile așa cum sunt”, fără iluzii, fără speranțe naive, fără idealuri. Însă, în realitate, cinismul nu este o vedere mai clară a lumii, ci o fugă subtilă din ea. Insul cinic se retrage la o distanță confortabilă. Cinismul e abandonul realității, un ultim refugiu al sufletului.
Am tot bătut șaua ca să priceapă iapa despre „sinele autentic”, un concept atât de îndrăgit în mișcarea dezvoltării personale (dar și spirituale). Opus lui avem, desigur, conceptul de sine fals. Provine în principal din psihanaliză și psihologia dezvoltării, fiind introdus de Donald Winnicott, un celebru psihanalist britanic. El l-a introdus în cadrul teoriei atașamentului și dezvoltării sinelui.
În serialul „Adolescence” de pe Netflix, nu avem nicio idee de ce Jamie Miller (Owen Cooper) este arestat la începutul primului episod. Tensiunea de a vedea un băiat neajutorat de 13 ani escortat la secția de poliție și interogat ne ține lipiți de ecran. Fiecare minut din episodul de o oră, filmat dintr-un singur cadru continuu, ne face să simțim că suntem în secția de poliție alături de familia Miller, văzând lucrurile prin dezorientarea părinților.
Pe măsură ce intriga progresează, primim indicii care explică inexplicabilul, dar nu putem aprecia pe deplin magnitudinea serialului până în ultima scenă, un moment dramatic în care tatăl băiatului (Stephen Graham) plânge lângă ursulețul de pluș al fiului său, cerându-i iertare.
În noua sa carte, „No More Normal”, psihiatrul Alastair Santhouse își amintește o experiență din anii '80, când era student universitar în Marea Britanie și ajuta la livrarea de provizii către „refuseniks" – cetățeni sovietici cărora li se refuza permisiunea de a părăsi URSS. Acești oameni se confruntau adesea cu tratamente aspre, pierzându-și locurile de muncă și devenind ținte ale hărțuirii. Unii erau chiar diagnosticați cu o afecțiune psihiatrică numită „schizofrenie lentă".
Dintre toate iluziile promovate cu entuziasm de industria dezvoltării personale și psihologia de duzină, puţine sunt mai periculoase decât iluzia sinelui autentic. Acest concept nebulos promite că undeva, ascuns sub straturi de conformism social, traume din copilărie și alegeri neinspirate de carieră, se află un „adevărat sine/ eu”. Un sine/ eu pur, nepătat, care a existat dintotdeauna, dar pe care lumea – această mare conspirație colectivă – l-a făcut să dispară.
Nimeni nu-i place să aștepte și suntem dispuși să plătim pentru a evita așteptarea. Livrarea rapidă, fast-foodul și streamingul video sunt profitabile tocmai pentru că reduc sau elimină așteptarea. Puteți testa acest lucru întrebând un grup de oameni dacă ar prefera să primească 100 de lire acum sau 110 lire peste un an. Cercetările arată că o majoritate semnificativă va alege cele 100 de lire.
În ultimul deceniu, psihologia a cunoscut o evoluție remarcabilă, aducând la lumină descoperiri care au schimbat fundamental modul în care înțelegem mintea umană și comportamentul. Aceste descoperiri nu doar că au îmbogățit cunoștințele noastre teoretice, dar au și condus la aplicații practice care influențează educația, sănătatea mentală, politicile publice și chiar tehnologia. Iată cele mai relevante cinci descoperiri din domeniul psihologiei din ultimul deceniu, evidențiind impactul lor asupra societății și potențialul lor de a modela viitorul.
Comunicarea eficientă este adesea prezentată ca fiind cheia succesului în relațiile interpersonale, în mediul de afaceri și în dezvoltarea personală. Cu toate acestea, există motive întemeiate pentru a considera că această idee este mai degrabă un mit decât o soluție universal valabilă, promovată în special de profesioniști din domeniul psihologiei, coachingului și terapiei.
De ce nu putem avea relații mai bune și divorțuri mai puține? De ce avem neînțelegeri despre cine spală vasele și cine șterge la fund bebelușul? De ce nu avem echipe de lucru mai unite? Din cauza comunicării, ni se spune cu insistență. Nu știm să comunicăm unii cu alții.
Mulți dintre noi am fost martori ai unor comportamente neobișnuite și chiar antisociale într-un aeroport sau în timpul unui zbor. Acestea pot varia de la gesturi inofensive, precum dormitul pe jos sau practicarea yoga în fața panoului cu informații despre zboruri, până la incidente grave, cum ar fi certuri matinale provocate de alcool sau încercări de a deschide ușile avionului în timpul zborului.
Aceste probleme mai serioase par să se fi agravat în ultimii ani, odată cu creșterea numărului de incidente apărute pe fondul nervozității și a modificărilor în programul zborurilor. Astfel de incidente au condus la solicitări de a reduce sau chiar interzice vânzarea de alcool în aeroporturi și la bordul avioanelor. De exemplu, compania RyanAir a propus o limită de două băuturi la barurile din aeroport pentru a preveni incidentele provocate de pasagerii aflați sub influența alcoolului.
Dar ce anume din mediul aeroporturilor ne face să ne comportăm diferit? Să analizăm psihologia din spatele acestui fenomen.
Având timp liber la dispoziție, m-am luat cu o întrebare. Ce face ca omul să fie stupid? Omul, nu eu, autorul, pentru că unu, nu am chef acuma să reflectez la propria stupiditate (mai ales in hindsight). Și doi, sunt din altă specie, probabil de pe altă planetă. Revenind, date fiind datele realității de astăzi, putem crede că omenirea pare mai degrabă stupidă decât rațională după cum îi este marca „sapiens”. Iară istoria e o altă dovadă. Atât pentru stupiditate, cât și pentru raționalitate. O dialectică a mașinăriei cognitive din creier?
Psihologia modernă tinde să promoveze o viziune seducătoare asupra individului – cea a libertății absolute și a autonomiei neîngrădite. Ne este indusă ideea că fiecare persoană își poate sculpta destinul prin puterea voinței, dar și printr-o serie de intervenții psihologice orientate spre auto-optimizare și auto-reglare.
Dar, în realitate, oricât te vei auto-regla și optimiza, tot rămâi dependent de contextul în care îți duci viața. Trăiești într-o cultură predominant ostilă și suspicioasă? Te vei comporta dușmănos și suspicios. Dacă ai adicție la jocuri de noroc și pariuri, te poți singur auto-regla? Când aceste „mizerii” sunt aproape pe fiecare stradă? Dacă trăiești într-un oraș cu aer mizerabil, cât sport să faci (și mai ales unde) ca să poți spera la o viață bună la bătrânețe?
Îți plac filmele de groază, podcasturile despre crime adevărate sau sporturile violente? Cercetările au arătat că o mare parte din atracția acestora se bazează pe apelul acestora la curiozitatea morbidă. Curiozitatea morbidă descrie un interes accentuat pentru a avea cunoștință despre situații amenințătoare sau periculoase.
Dacă apreciezi articolele SCIENTIA, sprijină site-ul cu o donație! |
Clic pe imagine pt. detalii.