„Educația îl face pe înțelept puțin mai înțelept, dar îl face pe prost infinit mai periculos”, spune Nassim Taleb. Cum e posibil ca educația să nu-l „trezească” pe prost, ba, dimpotrivă, să-l facă periculos?
Tehnologia ne dezvăluie ceea ce suntem. Într-un sens, dar doar într-un sens (o să vezi mai jos de ce nu în toate) ne ajută să devenim ceea ce suntem. De pildă, probabil nu știai că poți fi așa violent în public înainte să ai un instrument care te ascunde (ca identitate), dar te dezvăluie (ca fire și personalitate). Dacă încă nu ai pe birou statui ale lui Musk, Zuckerberg și... cum îl cheamă pe cel de la TikTok, este timpul să arăți un pic de respect și să-ți cumperi. Ei te-au ajutat să te descoperi și, așa cum spun astăzi cei mai înțelepți dintre noi, „să devenim cea mai bună versiune a noastră” (ce-o însemna asta? nu contează... sigur e ceva profund). Lor le datorezi această transformare (adică... binecuvântare).
Nassim Taleb spune că „Vei fi civilizat în ziua în care petreci o lungă perioadă nefăcând nimic, neînvățând nimic și neîmbunătățind nimic, fără a simți nici cea mai mică urmă de vină”. Sună provocator. Dar ce vrea să spună?
Cele patru volume ale lui Alexis de Tocqueville care constituie cartea „Despre democrație în America” (1835–1840) sunt adesea considerate printre cele mai mari scrieri politice ale secolului al XIX-lea. Intuițiile îndrăznețe, proza elegantă, lungimea impresionantă și complexitatea narativă o transformă într-o capodoperă; însă tocmai aceste calități au făcut ca, de-a lungul timpului, opiniile despre rădăcinile măreției sale să difere considerabil.
„Pentru a-l ruina pe un prost, dă-i informații”, spune Nassim Taleb. Afirmația poate părea paradoxală la primă lectură, pentru informațiile ne ajută să luăm decizia corectă, nu?
„Oamenii sunt mult mai puțin interesați în ceea ce încerci să le arăți decât în ceea ce încerci să ascunzi”. Este o maximă a lui Nassim Nicholas Taleb.
Nassim N. Taleb afirmă că „O idee începe să fie interesantă când te sperii să o duci la concluzia ei logică” (în original: „An idea starts to be interesting when you get scared of taking it to its logical conclusion". Ce vrea să spună și care sunt implicațiile practice?
„O carte”, i-a scris Franz Kafka, la 20 de ani, prietenului său Oskar Pollak, în 1904, „trebuie să fie securea pentru marea înghețată din interiorul nostru”. Este o imagine profund kafkiană. Văd o secure de gheață, vârful ascuțit al capului său curbat sfărâmând o vastă întindere de gheață, nenumărate crăpături subțiri ca firul de păr ramificându-se în toate direcțiile.
Un astfel de șoc, această sfărâmare a suprafeței lumii, a produs unul dintre cele mai mari romane scrise vreodată, Procesul, și a introdus în literatură unul dintre cele mai captivante personaje, Joseph K., un funcționar bancar de rang înalt, condamnat la un destin tragic.
Filozoful Nassim Nicholas Taleb spune, în original, că „The person you are most afraid to contradict is yourself”. În traducere: „Persoana pe care te temi cel mai mult să o contrazici ești chiar tu”.
În fapt, verdele strident şi albastrul care formează spirala din imaginea de mai sus sunt... aceeaşi culoare. Puteţi verifica într-un editor de imagini care vă permite să determinaţi culorile. Veţi descoperi că sunt de fapt culoarea ce are codul #7bffff.
Este verdele tău același cu verdele meu? Probabil că nu. Ceea ce mie mi se pare un verde pur s-ar putea să ți se pară puțin gălbui sau albăstrui. Asta pentru că sistemele vizuale variază de la o persoană la alta. Mai mult, culoarea unui obiect poate părea diferită în funcție de fundalul pe care se află sau de condițiile de iluminare.
Aceste fapte te-ar putea face să crezi în mod natural că, în fapt, culorile sunt subiective. Că, spre deosebire de trăsături precum lungimea sau temperatura, culorile nu sunt caracteristici obiective. Fie nimic nu are o culoare „adevărată”, fie culorile depind de observatori și de condițiile de observare.
Feriți-vă de titlurile hiperbolice! Dar în acest caz, mă tem că, așa cum lămurește cartea lui Ulrike Herrmann „Sfârșitul capitalismului. De ce creșterea economică și protecție mediului nu sunt compatibile și cum vom trăi în viitor", alegerea între capitalism și civilizație pare într-adevăr a fi de tipul ori/ ori, iar sfârșitul va veni probabil mult mai curând decât am crezut.
Oricine nu este alarmat de declinul rapid și bine documentat al mediului global, de care depindem noi și stilurile noastre de viață atipic de confortabile, chiar nu a fost atent. S-ar putea să nu vă placă să citiți o carte ca aceasta, dar ar trebui cu adevărat să o citiți, măcar de dragul copiilor dumneavoastră.
În romanul distopic „Mașina timpului”, publicat în 1895 de H.G. Wells, un om de știință victorian, al cărui nume nu este dezvăluit, călătorește în anul 802.701. În loc să descopere o civilizație umană prosperă și luminată, care să culeagă beneficiile mileniilor de progres economic și intelectual, el găsește o scenă de groază. Aici, oamenii blânzi numiți „eloi” sunt crescuți ca hrană pentru „morloci”, niște creaturi troglodite.
Scriitorul de literatură științifică Henry Gee prezintă un viitor al omenirii mai puțin înfricoșător, dar la fel de îngrijorător, în cartea sa recentă „The Decline and Fall of the Human Empire”.
Spre deosebire de Wells, Henry Gee nu crede că specia umană va fi capabilă să supraviețuiească mai mult de următorii 8000–12.000 de ani.
Aparent paradoxal, cinismul este adesea confundat cu o formă de luciditate. Cinicul pare că „vede lucrurile așa cum sunt”, fără iluzii, fără speranțe naive, fără idealuri. Însă, în realitate, cinismul nu este o vedere mai clară a lumii, ci o fugă subtilă din ea. Insul cinic se retrage la o distanță confortabilă. Cinismul e abandonul realității, un ultim refugiu al sufletului.
Am tot bătut șaua ca să priceapă iapa despre „sinele autentic”, un concept atât de îndrăgit în mișcarea dezvoltării personale (dar și spirituale). Opus lui avem, desigur, conceptul de sine fals. Provine în principal din psihanaliză și psihologia dezvoltării, fiind introdus de Donald Winnicott, un celebru psihanalist britanic. El l-a introdus în cadrul teoriei atașamentului și dezvoltării sinelui.
În serialul „Adolescence” de pe Netflix, nu avem nicio idee de ce Jamie Miller (Owen Cooper) este arestat la începutul primului episod. Tensiunea de a vedea un băiat neajutorat de 13 ani escortat la secția de poliție și interogat ne ține lipiți de ecran. Fiecare minut din episodul de o oră, filmat dintr-un singur cadru continuu, ne face să simțim că suntem în secția de poliție alături de familia Miller, văzând lucrurile prin dezorientarea părinților.
Pe măsură ce intriga progresează, primim indicii care explică inexplicabilul, dar nu putem aprecia pe deplin magnitudinea serialului până în ultima scenă, un moment dramatic în care tatăl băiatului (Stephen Graham) plânge lângă ursulețul de pluș al fiului său, cerându-i iertare.
Dacă apreciezi articolele SCIENTIA, sprijină site-ul cu o donație! |
Clic pe imagine pt. detalii.