În fapt, verdele strident şi albastrul care formează spirala din imaginea de mai sus sunt... aceeaşi culoare. Puteţi verifica într-un editor de imagini care vă permite să determinaţi culorile. Veţi descoperi că sunt de fapt culoarea ce are codul #7bffff.
Este verdele tău același cu verdele meu? Probabil că nu. Ceea ce mie mi se pare un verde pur s-ar putea să ți se pară puțin gălbui sau albăstrui. Asta pentru că sistemele vizuale variază de la o persoană la alta. Mai mult, culoarea unui obiect poate părea diferită în funcție de fundalul pe care se află sau de condițiile de iluminare.
Aceste fapte te-ar putea face să crezi în mod natural că, în fapt, culorile sunt subiective. Că, spre deosebire de trăsături precum lungimea sau temperatura, culorile nu sunt caracteristici obiective. Fie nimic nu are o culoare „adevărată”, fie culorile depind de observatori și de condițiile de observare.
Feriți-vă de titlurile hiperbolice! Dar în acest caz, mă tem că, așa cum lămurește cartea lui Ulrike Herrmann „Sfârșitul capitalismului. De ce creșterea economică și protecție mediului nu sunt compatibile și cum vom trăi în viitor", alegerea între capitalism și civilizație pare într-adevăr a fi de tipul ori/ ori, iar sfârșitul va veni probabil mult mai curând decât am crezut.
Oricine nu este alarmat de declinul rapid și bine documentat al mediului global, de care depindem noi și stilurile noastre de viață atipic de confortabile, chiar nu a fost atent. S-ar putea să nu vă placă să citiți o carte ca aceasta, dar ar trebui cu adevărat să o citiți, măcar de dragul copiilor dumneavoastră.
În romanul distopic „Mașina timpului”, publicat în 1895 de H.G. Wells, un om de știință victorian, al cărui nume nu este dezvăluit, călătorește în anul 802.701. În loc să descopere o civilizație umană prosperă și luminată, care să culeagă beneficiile mileniilor de progres economic și intelectual, el găsește o scenă de groază. Aici, oamenii blânzi numiți „eloi” sunt crescuți ca hrană pentru „morloci”, niște creaturi troglodite.
Scriitorul de literatură științifică Henry Gee prezintă un viitor al omenirii mai puțin înfricoșător, dar la fel de îngrijorător, în cartea sa recentă „The Decline and Fall of the Human Empire”.
Spre deosebire de Wells, Henry Gee nu crede că specia umană va fi capabilă să supraviețuiească mai mult de următorii 8000–12.000 de ani.
Aparent paradoxal, cinismul este adesea confundat cu o formă de luciditate. Cinicul pare că „vede lucrurile așa cum sunt”, fără iluzii, fără speranțe naive, fără idealuri. Însă, în realitate, cinismul nu este o vedere mai clară a lumii, ci o fugă subtilă din ea. Insul cinic se retrage la o distanță confortabilă. Cinismul e abandonul realității, un ultim refugiu al sufletului.
Am tot bătut șaua ca să priceapă iapa despre „sinele autentic”, un concept atât de îndrăgit în mișcarea dezvoltării personale (dar și spirituale). Opus lui avem, desigur, conceptul de sine fals. Provine în principal din psihanaliză și psihologia dezvoltării, fiind introdus de Donald Winnicott, un celebru psihanalist britanic. El l-a introdus în cadrul teoriei atașamentului și dezvoltării sinelui.
În serialul „Adolescence” de pe Netflix, nu avem nicio idee de ce Jamie Miller (Owen Cooper) este arestat la începutul primului episod. Tensiunea de a vedea un băiat neajutorat de 13 ani escortat la secția de poliție și interogat ne ține lipiți de ecran. Fiecare minut din episodul de o oră, filmat dintr-un singur cadru continuu, ne face să simțim că suntem în secția de poliție alături de familia Miller, văzând lucrurile prin dezorientarea părinților.
Pe măsură ce intriga progresează, primim indicii care explică inexplicabilul, dar nu putem aprecia pe deplin magnitudinea serialului până în ultima scenă, un moment dramatic în care tatăl băiatului (Stephen Graham) plânge lângă ursulețul de pluș al fiului său, cerându-i iertare.
În noua sa carte, „No More Normal”, psihiatrul Alastair Santhouse își amintește o experiență din anii '80, când era student universitar în Marea Britanie și ajuta la livrarea de provizii către „refuseniks" – cetățeni sovietici cărora li se refuza permisiunea de a părăsi URSS. Acești oameni se confruntau adesea cu tratamente aspre, pierzându-și locurile de muncă și devenind ținte ale hărțuirii. Unii erau chiar diagnosticați cu o afecțiune psihiatrică numită „schizofrenie lentă".
Dintre toate iluziile promovate cu entuziasm de industria dezvoltării personale și psihologia de duzină, puţine sunt mai periculoase decât iluzia sinelui autentic. Acest concept nebulos promite că undeva, ascuns sub straturi de conformism social, traume din copilărie și alegeri neinspirate de carieră, se află un „adevărat sine/ eu”. Un sine/ eu pur, nepătat, care a existat dintotdeauna, dar pe care lumea – această mare conspirație colectivă – l-a făcut să dispară.
La o sută de ani de la publicare, al treilea roman al lui F. Scott Fitzgerald, Marele Gatsby – povestea nou-îmbogățitului Jay Gatsby și a căutării sale obsesive de a-și recâștiga dragostea pierdută, Daisy Buchanan – este cel mai adesea amintit pentru portretizarea exceselor din epoca jazzului din America, în special prin petrecerile extravagante ale lui Gatsby.
Atunci când auzim despre o decizie de restructurare a unei instituții a statului, cei mai mulți dintre noi sunt de acord, căci ni se pare că e o decizie corectă. Și simțim o oarecare mulțumire / plăcere. Întrebarea interesantă este: de ce ne bucurăm de răul altora? De ce ne bucurăm că niște persoane de care nu știm nimic rămân fără venituri, posibil fără singura sursă de venit?
Dacă vă vine să credeți, există și așa ceva, adică un site dedicat cărților, unde există și o secțiune dedicată maximelor :)
Iată cele mai apreciate maxime, selectate de către cititorii site-ului.
Nimeni nu-i place să aștepte și suntem dispuși să plătim pentru a evita așteptarea. Livrarea rapidă, fast-foodul și streamingul video sunt profitabile tocmai pentru că reduc sau elimină așteptarea. Puteți testa acest lucru întrebând un grup de oameni dacă ar prefera să primească 100 de lire acum sau 110 lire peste un an. Cercetările arată că o majoritate semnificativă va alege cele 100 de lire.
Curtea închisorii – Vincent Van Gogh (1890), Wikimedia Commons
Anul 2025 marchează cea de-a 50-a aniversare a publicării în limba franceză a capodoperei întunecate a lui Michel Foucault, „A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii” (în original - Surveiller et punir (1975)).
O carte cu o vastă întindere istorică, scrisă cu o intensitate lirică, aceasta este una dintre cele mai influente lucrări filozofice ale secolului XX și rămâne tulburător de actuală și astăzi.
Așa cum sugerează subtitlul, cartea trasează, într-un anumit sens, istoria sistemului penitenciar modern. A fost scrisă în perioada în care Foucault era implicat în organizația maoistă „Groupe d’Information sur les Prisons”, în urma unui val de revolte în închisorile franceze de la începutul anilor ’70.
În ultimul deceniu, psihologia a cunoscut o evoluție remarcabilă, aducând la lumină descoperiri care au schimbat fundamental modul în care înțelegem mintea umană și comportamentul. Aceste descoperiri nu doar că au îmbogățit cunoștințele noastre teoretice, dar au și condus la aplicații practice care influențează educația, sănătatea mentală, politicile publice și chiar tehnologia. Iată cele mai relevante cinci descoperiri din domeniul psihologiei din ultimul deceniu, evidențiind impactul lor asupra societății și potențialul lor de a modela viitorul.
Trăim în epoca oboselii profunde. Nu mai suntem exploatați din exterior, ci ne autoexploatăm voluntar, bucuroși. Aceasta este teza centrală a filosofului Byung-Chul Han în „Societatea oboselii”, o radiografie a lumii noastre.
Byung-Chul Han este un filosof și teoretician cultural german de origine sud-coreeană. Profesor la Universitatea de Arte din Berlin, Han s-a impus ca una dintre cele mai provocatoare voci ale filosofiei contemporane. „Societatea oboselii” (2010) reprezintă una dintre operele sale cele mai influente, tradusă în numeroase limbi.
Dacă apreciezi articolele SCIENTIA, sprijină site-ul cu o donație! |
Clic pe imagine pt. detalii.