Șocul petrolier din anii '70 și lecții pentru economia de astăzi. Atunci a urmat un deceniu de stagflație

La 6 octombrie 1973, Războiul de Yom Kippur – care a implicat în principal Egiptul, Siria și Israelul – a declanșat una dintre cele mai mari crize energetice ale secolului XX. Unsprezece zile mai târziu, mai mulți membri arabi ai Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol au anunțat că vor opri vânzările de petrol către țările care sprijineau Israelul și că vor reduce producția. Efectul a fost imediat. În câteva luni, prețurile globale ale petrolului au crescut de patru ori.

După decenii de stabilitate a prețurilor, lumea s-a confruntat cu o penurie severă. Stațiile de benzină au rămas fără combustibil, unele afișând un steag roșu pentru a semnala că pompele sunt goale; șoferii stăteau la cozi ore întregi.

În anumite regiuni din SUA, combustibilul a fost raționalizat în funcție de numărul de înmatriculare. Până în martie 1974, timpul petrecut la coadă a crescut costul benzinei cu aproximativ 50%, deoarece șoferii „plăteau” și prin timpul pierdut — ore care ar fi putut fi folosite pentru muncă.

Este timpul o iluzie a minții noastre?

Am o mică obsesie pentru... timp, pentru care nu găsesc nicio dovadă că ar fi realmente ceva în lume, nimic mai mult decât un concept convenabil uman pentru a explica evoluția mișcării de la o stare la alta. Dar timpul, ca entitate separată, pe care să pui „degetul” (sau un aparat de măsură), nu există. Ceea ce numim „timpul ceasului” este doar măsurarea oscilațiilor instrumentului numit ceas. Explicația completă este în cartea „Călătorie la granițele gândirii”.
Mai jos, ideile dintr-un articol din TheGuardian a lui Jo Marchant, care a scris și o carte despre timp, „In Search of Now.  The Science and Mystery of the Present Moment”.

Cosmologii și fizicienii ajung adesea la un punct mort atunci când încearcă să definească timpul. Așadar, ce este, de fapt, timpul?

Când a fost ultima dată când ai alergat contra cronometru? Poate ai sărit peste micul dejun, ai transpirat grăbindu-te, ai plătit un taxi sau ai pierdut timp cu familia. Mulți dintre noi au devenit, într-un fel, prizonieri ai timpului, petrecând porțiuni considerabile din zi urmărind programări și termene-limită. Dar ce este, în fond, acest lucru pe care încercăm să-l „învingem”?

• timpul-nu-exista

Meta și Google tocmai au pierdut un proces istoric privind dependența de rețelele sociale

Rețelele sociale Instagram și YouTube au un defect de proiectare care le face să creeze dependență, a decis un juriu din Statele Unite.

Juriul din Los Angeles a avut nevoie de aproape nouă zile pentru a ajunge la verdict în acest caz istoric intentat de o femeie cunoscută sub inițialele KGM împotriva platformelor de social media. Acesta a acordat despăgubiri de 3 milioane de dolari, stabilind că Meta (proprietarul Instagram) este responsabilă în proporție de 70%, iar Google (proprietarul YouTube) în proporție de 30%. Ulterior, juriul a acordat încă 3 milioane de dolari ca daune punitive.

Atât TikTok, cât și Snap au ajuns la înțelegeri confidențiale înainte de începerea procesului, care a durat șase săptămâni.

De ce vedem lucruri, dar nu conștientizăm existența acestora. Ceea ce vedem cu adevărat, dar și ceea ce nu vedem, ne spun multe despre conștiință

Ce poți vedea chiar acum? Aceasta poate părea o întrebare banală, dar ceea ce intră în conștiința ta nu spune întreaga poveste când vine vorba despre vedere. O mare parte din procesarea vizuală din creier are loc mult sub nivelul conștientizării noastre.

Unele studii au explorat aceste adâncimi inconștiente ale vederii. O sursă de dovezi provine din afecțiunea neurologică numită „vedere oarbă” (blindsight), care este cauzată de leziuni în zone ale creierului implicate în procesarea informației vizuale. Persoanele cu vedere oarbă afirmă că nu pot vedea, fie complet, fie într-o parte a câmpului lor vizual. Totuși, atunci când li se cere să „ghicească” ce se află acolo, ele pot face acest lucru adesea cu o acuratețe remarcabilă.

De exemplu, într-un experiment publicat în 2004 pe o persoană cu vedere oarbă, o bară neagră a fost afișată în porțiunea câmpului vizual în care persoana era oarbă. Persoanei i s-a cerut să „ghicească” dacă bara era verticală sau orizontală.

În ciuda faptului că a negat orice conștientizare a barei, participantul a răspuns corect într-o proporție mult peste nivelul hazardului. Participantul a arătat chiar dovezi că putea să acorde atenție barei – răspundea mai rapid atunci când o săgeată (plasată într-o zonă sănătoasă a câmpului vizual) indica corect locația barei.

Electricitatea statică: un fenomen pe care încă nu-l înțelegem pe deplin

Electricitatea statică este unul dintre acele fenomene aparent banale pe care le întâlnim încă din copilărie: un balon frecat de păr care se lipește de perete sau firele de păr care se ridică în aer. Este un exemplu clasic în orele de fizică și în demonstrațiile educaționale. Cu toate acestea, dincolo de spectacolul vizibil, se ascunde o surpriză: știința nu înțelege pe deplin mecanismele fundamentale ale electricității statice!

Electricitatea statică — numită în limbaj științific „electrizare prin contact” sau „triboelectricitate” — reprezintă una dintre cele mai vechi enigme ale fizicii.

Fenomenul este cunoscut de peste două milenii, încă din Antichitate, când s-a observat că anumite materiale, precum chihlimbarul, pot atrage obiecte ușoare după frecare.

Explicația de bază este cunoscută: atunci când două materiale intră în contact și apoi sunt separate, apare un transfer de sarcină electrică între ele. 

Teorema limitei centrale: de ce apare curba lui Gauss peste tot

Oricând analizezi datele din lumea reală, apare aceeași formă familiară: o curbă rotunjită, simetrică, cu un vârf în centru și cozi care se estompează spre margini. Este așa-numita distribuție normală sau „curba clopot”. Fie că măsori cantitatea de ploaie, înălțimea oamenilor, scorurile la examene sau timpul de finalizare al unui maraton, datele tind să se organizeze în jurul acestei forme.

Explicația pentru această regularitate surprinzătoare stă într-un rezultat fundamental din analiza matematică și statistică: teorema limitei centrale (teorema care spune cum se comportă media multor variabile aleatoare atunci când numărul lor devine foarte mare).

Cum detectează SUA rachetele și dronele din Iran: sateliți, radare, nave și aeronave specializate

Prețul global al petrolului continuă să crească accelerat pe măsură ce rachetele și dronele Iranului lovesc infrastructuri vitale din statele arabe din Golful Persic. Sisteme radar americane de miliarde de dolari au fost, de asemenea, țintite și distruse în Orientul Mijlociu de Iran, ceea ce pare să fi degradat capacitățile de apărare ale SUA.

Prezența militară a SUA în apropierea Iranului include zeci de locații și zeci de mii de militari. 

Acest lucru ridică o întrebare: dacă o rachetă este lansată din Iran către o bază militară americană din regiune, cum știu militarii din timp pentru a se proteja?

De ce cred încă unii că extratereștrii au modelat civilizațiile antice?

Oare oamenii din antichitate ar fi putut construi piramidele fără ajutor extraterestru? Sau astfel de întrebări spun mai multe despre anxietățile moderne decât despre trecutul în sine?

Ideea că extratereștrii i-ar fi ajutat pe constructorii monumentelor antice a fost promovată de autorul elvețian Erich von Däniken în cartea sa de mare succes Chariots of the Gods, publicată în 1968. Von Däniken a murit în ianuarie 2026, dar viziunea sa despre astronauți antici continuă să fascineze milioane de oameni.

Autorul indica structuri antice precum piramidele, alături de lucrări vechi enigmatice, ca presupuse dovezi că ființe din afara Pământului ar fi modelat civilizațiile trecutului.

Cazul Lucy Letby: când statistica întâlnește prezumția de nevinovăție

În mod obișnuit, sistemul de justiție penală funcționează pe baza unei logici aparent simple: dacă mai multe indicii converg spre aceeași persoană, concluzia pare evidentă. Cazul asistentei britanice Lucy Letby, condamnată în 2023 pentru uciderea a șapte nou-născuți și tentativa de ucidere a altor șapte, arată însă cât de complicată devine această logică atunci când statistica, medicina și psihologia cognitivă se intersectează.

Povestea începe cu un tipar suspect. În 2015, la secția de neonatologie a spitalului Countess of Chester, mai mulți copii au avut probleme medicale grave în mod neașteptat. Unii au murit. Medicul neonatolog Stephen Brearey a observat că un element apărea constant: asistenta Lucy Letby era prezentă în timpul tuturor incidentelor. Inițial, observația a fost considerată o coincidență explicabilă prin programul de lucru. Dar pe măsură ce evenimentele au continuat, suspiciunea s-a consolidat.

Medicii au făcut un tabel al tuturor turelor și l-au prezentat conducerii spitalului. Ulterior a fost chemată poliția, iar investigația – numită „Operation Hummingbird” – a dus la analizarea a zeci de dosare medicale.

Războiul din Iran arată cum IA accelerează „procesul de ucidere”

Războiul SUA–Israel împotriva Iranului a fost descris drept „primul război al IA”. Însă utilizările recente ale inteligenței artificiale reprezintă, de fapt, cea mai nouă etapă dintr-o lungă istorie a dezvoltărilor tehnologice care pun accent pe nevoia de viteză în „procesul militar de ucidere” (eng. kill chains).

„Șaizeci de secunde – atât a fost nevoie”, a susținut un fost agent al Mossadului israelian despre atacurile care l-au ucis pe liderul suprem al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, pe 28 februarie 2026, în prima zi a războiului SUA–Israel împotriva Iranului.

Viteza și amploarea războiului au fost semnificativ amplificate prin utilizarea sistemelor de IA. Dar această nevoie de viteză aduce riscuri serioase atât pentru civili, cât și pentru combatanții militari.

Psihologie aplicată: cum urmărirea gloriei crește performanța și cum naziștii au folosit vanitatea pentru a-și trimite piloții la moarte

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, piloții de vânătoare ai Luftwaffe (forțele aeriene ale Germaniei) trăiau într-un univers dominat de pericol permanent. Luptele aeriene deasupra Canalului Mânecii, a Germaniei sau pe frontul de est erau extrem de periculoase. În anumite perioade ale războiului, până la un sfert dintre piloți mureau într-o singură lună. În aceste condiții, conducerea militară germană s-a confruntat cu o problemă clasică: cum menții performanța oamenilor când nu ai aproape nimic material de oferit?

Răspunsul a fost surprinzător de simplu: gloria. Simbolul acestei glorii era Ritterkreuz, Crucea Cavalerilor – o decorație purtată la gât, care devenise unul dintre cele mai râvnite simboluri ale succesului militar în Germania nazistă. Pentru mulți piloți tineri, această medalie valora mai mult decât banii, mai mult decât concediul sau chiar decât simplul fapt de a supraviețui războiului. Ea însemna recunoaștere publică și statut. Era dovada că ești printre cei mai buni, iar toată lumea putea vedea asta.

De ce ziua de vineri 13 a fost cu ghinion pentru cavalerii templieri și pentru moștenirea lor

În epopeea cinematografică din 2005 a lui Ridley Scott, Kingdom of Heaven, cavalerii templieri sunt prezentați ca extremiști violenți. Filmul spune povestea cruciatului Balian de Ibelin, care luptă pentru a apăra Regatul cruciat al Ierusalimului împotriva primului sultan al Egiptului și Siriei, Saladin.

Cavalerii templieri au fost înființați în ziua de Crăciun a anului 1119, ca un tip revoluționar de cavalerie, în care cavalerii trăiau ca niște călugări, depunând jurăminte de sărăcie și evlavie. Misiunea lor era să îi protejeze pe călători pe drumurile periculoase ale Regatului Ierusalimului. De aceea mi s-a părut interesant că, în filmul lui Scott despre cruciade, ei sunt prezentați drept antagoniști ai Regatului cruciat.

Faptul că sunt scoși în evidență în Kingdom of Heaven a fost scânteia care a dus la cartea mea The Knights Templar: Crusade, Myth and Hollywood. Ceea ce am descoperit este că transformarea ordinului în „răufăcători” apare destul de frecvent în filmele în care apar templierii. Totuși, mai degrabă decât un clișeu modern, demonizarea lor poate fi urmărită până acum aproximativ 700 de ani.

În ziua de vineri, 13 octombrie 1307, marele maestru, Jacques de Molay, a fost arestat de un papă împovărat de datorii, împreună cu fiecare templier găsit în Franța. Arestarea bruscă a provocat un șoc larg răspândit în Europa. Unele dintre mărturisirile care aveau să fie smulse de la ei aveau o tentă ocultă misterioasă, iar acestea aveau să modeleze moștenirea ordinului de atunci înainte.

Petrol, motorină, benzină: cum ajunge țițeiul combustibil

Țițeiul este separat în produse diferite folosind temperaturi extrem de ridicate.
Sursa: US Energy Information Administration

Pe măsură ce războiul dintre SUA și Israel împotriva Iranului escaladează, se amplifică și criza globală a petrolului. Închiderea efectivă a Strâmtorii Hormuz, prin care circulă aproximativ 20% din petrolul și gazele naturale ale lumii, precum și atacurile asupra instalațiilor de producție petrolieră din Orientul Mijlociu au ridicat prețul petrolului cu 34%.

Prețul petrolului Brent – reperul global – depășește acum 100 de dolari americani pe baril. Aceasta înseamnă că și costul numeroaselor produse derivate din țiței, cum ar fi benzina, a crescut brusc.

Dar cum ajunge țițeiul să devină combustibilul pe care îl pompezi în rezervorul mașinii?

Vârfurile frunzelor pot emite o strălucire albastră în timpul furtunilor

Imagine: William Brune

În timpul furtunilor cu descărcări electrice, atmosfera devine un adevărat laborator natural al electricității. Pe lângă fulgerele spectaculoase pe care le vedem pe cer, există și fenomene mult mai subtile, invizibile pentru ochiul uman. Un astfel de fenomen a fost observat pentru prima dată direct într-o furtună reală: vârfurile frunzelor pot emite o strălucire slabă, albastră, generată de mici descărcări electrice numite „coroane”.

Descoperirea sugerează că, în timpul furtunilor, coronamentul copacilor ar putea fi acoperit de o luminiscență electrică foarte slabă, prea discretă pentru a fi percepută fără instrumente speciale.

Învățarea automată fără gândire critică riscă să transforme tehnologia în pseudostiință

Este informatica o știință? Întrebarea pare banală, dar răspunsul nu este atât de simplu. În realitate, informatica se află la intersecția mai multor domenii: matematică, inginerie, științe cognitive, lingvistică sau fizică. Din acest motiv, modul în care cercetătorii abordează problemele depinde mult de formarea și mentalitatea lor.

În practică, mulți specialiști din informatică adoptă o mentalitate de inginer. Ei încearcă să definească o problemă și să găsească o soluție folosind instrumentele disponibile, concentrându-se pe eficiență, costuri și aplicabilitate practică. Uneori îmbunătățesc instrumentele existente sau creează altele noi, dar rareori se întorc la întrebările fundamentale despre natura fenomenelor pe care le studiază.

Această diferență de abordare devine importantă în domeniul inteligenței artificiale, mai ales în cazul învățării automate (machine learning). În esență, învățarea automată presupune antrenarea unei rețele neuronale pentru a identifica tipare într-un set de date, astfel încât să poată recunoaște aceleași tipare în situații viitoare. Modelul își ajustează repetat predicțiile de probabilitate în funcție de datele primite.

Operația „Epic Fury”: bărbații MAGA ar putea fi cei mai emoționali lideri din istoria SUA

În 2016 și din nou în 2024, Donald Trump a candidat împotriva a două candidate la președinție bine pregătite, care însă au pierdut. Ambele aveau decenii de experiență în serviciul public și funcții importante în administrații democrate. Ambele erau femei.

Înfrângerile lui Hillary Clinton și Kamala Harris au generat mii de articole de analiză despre întrebarea dacă Statele Unite sunt sau nu pregătite să aleagă o femeie președinte. Un vechi adagiu, datând din perioada Războiului Rece, spune că femeile sunt prea emoționale pentru a li se încredința butonul nuclear.

Dar bărbații din actuala Casă Albă ar putea reprezenta cel mai emoțional grup de conducere pe care l-au avut vreodată Statele Unite. Iar deși izbucnirile lor par adesea spontane și chiar ridicole, ar trebui să le luăm în serios.

Proiectul „Manualul civilizației” își propune să surprindă esența civilizației umane

„Manualul civilizației” este o inițiativă a Fundației Long Now, lansată în 2014, care urmărește constituirea unei colecții de aproximativ 3.500 de cărți esențiale pentru susținerea sau reconstruirea civilizației. Proiectul a fost finanțat parțial printr-un grant al Knight Foundation News Challenge, destinat să finalizeze selecția cărților și să sprijine demersuri online şi educative.

Bibliografia este găzduită fizic în The Interval din San Francisco (un bar/cafenea şi sală expozițională a Fundației Long Now, deschis în 2014), iar pentru conservare digitală Internet Archive va asigura un depozit online unde orice titlu poate fi accesat de la distanță. Proiectul funcționează ca o colecție “vie”, actualizată din recomandările membrilor și donatorilor Long Now, precum și din listele speciale ale unor experți invitați.

Această inițiativă, deși n-am găsit online legături, mi-a amintit de cartea „Fundația” a lui Asimov. Proiectul „Fundația” din carte este creat, aparent, pentru a salva cunoașterea umanității după prăbușirea Imperiului Galactic. Un grup de savanți creează o Enciclopedie Galactică, menită să păstreze și să reconstruiască civilizația. Ideea de bază este, așadar, aproape identică.

Scriitorul Colm Tóibín: „Inteligența artificială ne va fi sfârșitul”

În 1950, William Faulkner a rostit un celebru discurs de acceptare a Premiului Nobel pentru literatură, în care a pledat pentru „vocea [umană] inepuizabilă” și pentru credința sa în supremația acesteia – nu doar de a dăinui, ci de a triumfa. Faulkner considera că acest lucru se datorează faptului că vocea umană, transformată în artă, posedă suflet – un suflet capabil de compasiune și sacrificiu.

Să avansăm 75 de ani în timp. Scriitorul irlandez Colm Tóibín este întrebat într-un interviu de presă despre impactul IA asupra scriitorilor. Răspunsul său, rostit cu ironie: „IA fi sfârșitul nostru”.

Tóibín pare să creadă că vocea umană triumfătoare, de care scriitorii și artiștii se agață adesea, nu va dăinui și nici nu va triumfa. Cel puțin nu în fața tehnologiei disruptive și transformatoare a IA generative.

Ce sunt celulele HeLa?

Într-o uimitoare întorsătură a destinului, tumora agresivă de cancer cervical care a ucis-o pe Henrietta Lacks, o mamă afro-americană de 31 de ani, a devenit un instrument esențial care a ajutat domeniul biomedical să înflorească în secolul al XX-lea. Ca cercetător în domeniul cancerului care folosește celule HeLa în activitatea mea de zi cu zi, chiar și mie îmi este uneori greu să cred acest lucru.

În februarie 2026, la peste 70 de ani după ce medicii i-au prelevat celulele fără consimțământul sau cunoștința ei, familia Lacks a ajuns la o înțelegere cu compania de biotehnologie Novartis, pe care o dăduse în judecată în 2024 pentru că a câștigat miliarde de dolari din celulele ei recoltate în mod neetic. Descendenții lui Lacks au intentat procese și împotriva altor companii de biotehnologie, inclusiv Thermo Fisher, cu care au ajuns la o înțelegere în august 2023. Familia nu fusese compensată anterior.

Celulele de cancer cervical ale lui Lacks, numite „HeLa” după primele două litere ale prenumelui și numelui ei de familie, sunt imortale, continuând să se dividă atunci când majoritatea celulelor ar muri.

Această capacitate de a supraviețui de-a lungul unor generații nesfârșite de celule este ceea ce le face neprețuite pentru oamenii de știință care efectuează experimente pe celule umane.

Îndoctrinarea: colivia mentală care ne blochează gândirea și cum putem ieși din ea

În capitolul de deschidere al cărții Dincolo de bine și de rău, Friedrich Nietzsche observă că filozofii au avut dintotdeauna o obsesie aproape patologică pentru „adevăr”. În tradiția filozofică occidentală, adevărul este privit drept cel mai înalt bun, iar dacă îl urmăm pe Socrates, toate relele din lume ar proveni din ignoranța față de acest adevăr.

De-a lungul secolelor, biblioteci întregi au fost dedicate unor întrebări precum: „Ce este adevărul?”, „Cum putem cunoaște adevărul?” sau „Cum distingem între ceea ce este adevărat și ceea ce nu este?”.

Dar există o problemă mai puțin discutată: este posibil ca majoritatea oamenilor să nu fie interesați de adevăr în sine. În multe situații, oamenii vor pur și simplu să aibă dreptate. Iar atunci când adevărul îi contrazice, el devine o problemă.