Creierul tău consumă în acest moment aproximativ o cincime din energia corpului, iar aproape nimic din această energie nu este folosit pentru ceea ce faci chiar acum. Citirea acestor cuvinte, senzația greutății corpului tău pe un scaun – toate acestea, laolaltă, abia modifică rata la care creierul tău consumă energie, poate cu doar 1%.
Celelalte 99% sunt folosite pentru activitatea pe care creierul o generează singur: neuronii (celulele nervoase) transmit semnale între ei indiferent dacă te concentrezi intens, te uiți la televizor, visezi sau pur și simplu închizi ochii.
Chiar și în zonele creierului dedicate vederii, imaginile care intră prin ochi modelează activitatea neuronilor mai puțin decât această activitate internă continuă.
Într-un articol publicat recent în revista Psychological Review, susținem că imaginația modelează imaginile pe care le vedem în „ochiul minții” intervenind asupra acestui fundal de activitate cerebrală. De fapt, imaginația ar putea avea mai mult de-a face cu activitatea cerebrală pe care o reduce decât cu cea pe care o creează.
Imaginarea ca vedere inversă
Să analizăm cum este înțeleasă „vederea”. Lumina pătrunde în ochi și declanșează semnale neuronale. Acestea trec printr-o succesiune de regiuni ale creierului dedicate vederii, fiecare construind pe baza celei anterioare.
Primele regiuni identifică trăsături simple, precum contururi și linii. Următoarele le combină în forme. Cele care urmează recunosc obiecte, iar cele de la capătul lanțului asamblează fețe și scene complete.
Neurocercetătorii numesc acest proces „activitate feedforward” – transformarea treptată a luminii brute în ceva ce poți identifica, fie că este un câine, un prieten sau ambele.
În știința creierului, perspectiva standard este că imaginația vizuală reprezintă acest proces de percepție derulat invers, din interiorul minții, nu din lumina care intră în ochi.
Astfel, atunci când îți imaginezi chipul unui prieten, pornești de la o idee abstractă despre el – o amintire sau un nume, extrase din „arhiva” regiunilor situate dincolo de sistemul vizual propriu-zis.
Această idee coboară apoi prin lanțul vizual către ariile vizuale timpurii, care funcționează ca un atelier al creierului, unde un chip ar fi, în mod normal, reconstruit din componentele sale – curbura maxilarului, nuanța specifică a ochilor. Aceste semnale descendente sunt numite „activitate de feedback”.
Un semnal prin zgomot
Totuși, cercetările anterioare arată că această activitate de feedback nu determină neuronii vizuali să se activeze în același mod ca atunci când vezi efectiv ceva.
Cel puțin în regiunile timpurii ale procesului vizual, feedbackul mai degrabă modulează activitatea cerebrală. Asta înseamnă că el crește sau reduce activitatea celulelor nervoase, remodelând ceea ce acești neuroni fac deja.
Chiar și cu ochii închiși, ariile vizuale timpurii continuă să producă modele schimbătoare de activitate neuronală, asemănătoare celor folosite de creier pentru procesarea vederii reale.
Imaginația nu trebuie să construiască un chip de la zero. Materia primă există deja. În „freamătul” intern al ariilor tale vizuale, fragmente din toate fețele pe care le cunoști circulă la un nivel redus. Chipul prietenului tău, chiar acum, trece prin aceste procese în bucăți, dispersat și nerecunoscut. Ceea ce face imaginația este să stabilizeze curenții care altfel ar îndepărta aceste fragmente.
Este suficientă o mică suprimare direcționată a neuronilor care sunt antrenați de activitatea cerebrală într-o altă direcție, iar chipul prietenului tău se desprinde din zgomot, asemenea unui semnal care își croiește drum prin interferențe.
Dirijarea creierului
La șoareci, activarea artificială a doar 14 neuroni într-o regiune senzorială a creierului este suficientă pentru ca animalul să perceapă acest lucru și să lingă un tub cu apă îndulcită ca răspuns. Acest lucru arată cât de mică poate fi intervenția în creier și totuși să influențeze comportamentul.
Deși nu știm câți neuroni sunt necesari pentru a orienta activitatea internă către o experiență conștientă a imaginației la oameni, tot mai multe dovezi arată importanța reducerii activității neuronale.
În experimentele noastre anterioare, atunci când oamenii își imaginau ceva, „amprenta” lăsată asupra comportamentului lor corespundea suprimării activității neuronale, nu activării acesteia. Alți cercetători au observat ulterior același tipar.
Și alte dovezi întăresc această teorie. Aproximativ una din 100 de persoane are afantazie, ceea ce înseamnă că nu poate forma imagini mentale deloc. Aproximativ una din 30 de persoane formează aceste imagini atât de intens încât ele se apropie de intensitatea imaginilor reale, fenomen cunoscut drept hiperfantazie.
Cercetările au arătat că persoanele cu imagini mentale mai slabe au ariile vizuale timpurii mai excitabile, în care neuronii descarcă mai ușor spontan. Acest lucru este compatibil cu un sistem vizual ale cărui modele spontane sunt mai greu de stabilizat într-o formă coerentă.
Luate împreună, aceste observații susțin ipoteza remodelării activității spontane – noua noastră teorie conform căreia imaginația extrage imagini din fluxul constant de activitate cerebrală.
Aceasta explică de ce imaginația pare, de regulă, mai slabă decât vederea. De asemenea, explică de ce rareori le confundăm.
Percepția vizuală apare cu o intensitate și o regularitate pe care tiparele interne ale creierului nu le pot egala. Imaginația lucrează cu aceste tipare, nu împotriva lor, remodelând ceea ce există deja într-o formă pe care aproape că o putem vedea.
Traducere după How does imagination really work in the brain? de Thomas Pace, Researcher and Lecturer at the Thompson Institute, University of the Sunshine Coast și Roger Koenig-Robert, Senior Research Fellow, Graduate School of Health, University of Technology Sydney; UNSW Sydney
