În „Când nu mai înțelegem lumea”, Benjamin Labatut alege câteva episoade din istoria științei, la care, pornind de la date istorice cunoscute, adaugă și un pic de ficțiune pentru a da mai mult farmec povestirii. În esență, pune în pagină povestea câtorva descoperiri științifice fundamentale prin prezentarea detaliată a ce credea el că au fost în realitate oamenii de știință din spatele acestor descoperiri. Ce reiese cu violență din text este că mulți dintre cei care au schimbat lumea au avut personalități extreme, mistuiți de pasiunea pentru mister și esența ultimă a lumii.
Mai jos, un scurt extras din ultimul capitol al cărții, referitor la mecanica cuantică.
„Nu bombele atomice, computerele, războiul biologic sau apocalipsa climei, ci matematica e cea care schimbă lumea noastră, atât de mult, încât în numai câteva decenii am ajuns, pur și simplu, să numai înțelegem ce înseamnă ființa umană.
Nu că omenirea a înțeles vreodată, dar acum lucrurile s-au înrăutățit brusc.
Suntem capabili să divizăm atomii, să privim spre strălucirea luminii primordiale și să prezicem sfârșitul universului, iar toate acestea prin câteva ecuații, însemnări și simboluri secrete pe care oamenii de rând nu le pot înțelege, chiar dacă ele le guvernează viețile până în cele mai mici detalii. Dar nu numai oamenii de rând: nici măcar oamenii de știință nu mai înțeleg lumea.
Să luăm mecanica cuantică, de exemplu, diamantul coroanei speciei noastre, cea mai exactă teorie din fizică, superbă și cu cea mai mare alonjă din câte am inventat.
Se află în spatele Internetului, al supremației telefoanelor noastre mobile și oferă promisiunea unei puteri tehnologice comparabile numai cu inteligența divină.
A transformat lumea atât de mult, încât a făcut-o de nerecunoscut.
Știm cum să o folosim, funcționează ca un soi de miracol și, totuși, nu există niciun suflet pe pământul acesta, nimeni, viu sau mort, care să o fi înțeles cu adevărat. Mintea nu e în stare să negocieze cu paradoxurile și contradicțiile sale.
Este ca și cum mecanica cuantică ar fi picat din cer, exact ca un monolit din spațiu, iar noi, pur și simplu, mergem de-a bușilea în jurul ei ca niște maimuțe, ne jucăm cu ea, aruncăm spre ea pietre și lemne, fără să înțelegem cu adevărat nimic.”
