Ahile plânge moartea lui Patrocle. John Flaxman, Iliada, 1793
„Iliada” lui Homer este în general considerată prima operă a literaturii europene și, după părerea multora, cea mai mare. Ea relatează o parte din saga orașului Troia și din războiul care a avut loc acolo. De altfel, „Iliada” își trage numele din „Ilios”, un cuvânt grecesc antic pentru „Troia”, oraș situat în Turcia de astăzi. Această poveste ocupa un loc central în mitologia greacă.
Poemul tratează o perioadă foarte scurtă din cel de-al zecelea an al războiului troian. Acest lucru îi poate surprinde pe cititorii moderni, care se așteaptă la întreaga poveste a Troiei (așa cum apare, de exemplu, în filmul „Troy” din 2004, regizat de Wolfgang Petersen).
Însă Homer și alți poeți epici timpurii și-au limitat narațiunile la anumite momente din război, precum originile acestuia, confruntările militare esențiale, căderea orașului sau întoarcerea soldaților în Grecia. Nu există nicio îndoială că Homer și ceilalți poeți se bazau pe o cunoaștere foarte amplă a războiului troian în rândul publicului lor.
Personajul central al „Iliadei” este Ahile, fiul lui Peleu (un aristocrat muritor) și al zeiței marine Tetis. Ahile provine din nordul Greciei și este, așadar, oarecum un outsider, întrucât majoritatea prinților greci principali din poem provin din sud.
Tânăr și impulsiv, Ahile este un luptător strălucit, dar nu și un diplomat desăvârșit. Atunci când intră într-un conflict cu Agamemnon, conducătorul oștirii grecești, și își pierde prizoniera, prințesa Briseis, în favoarea acestuia, refuză să mai lupte și rămâne retras în tabăra sa.
Rămâne acolo cea mai mare parte a poemului, până când prietenul său Patrocle este ucis. Atunci revine cu furie pe câmpul de luptă, îl ucide pe eroul troian Hector, cel care îl omorâse pe Patrocle, și îi mutilează trupul.
Ahile târăște corpul lui Hector, prins de carul său. Vază, circa 490 ÎHr.
„Iliada” se încheie cu răscumpărarea trupului lui Hector de către bătrânul său tată, Priam, care pornește într-o misiune spre tabăra lui Ahile, în întunericul nopții, pentru a-și recupera fiul.
Merită menționat faptul că adevărata cădere a Troiei, prin celebrul șiretlic al calului de lemn în care s-au ascuns grecii, nu este descrisă în „Iliada”, deși cu siguranță era tratată în alte poeme.
Toate aceste întâmplări se desfășoară sub privirea atentă a zeilor olimpieni, care sunt în același timp actori și spectatori în „Iliada”. Zeii sunt împărțiți în ceea ce privește soarta Troiei, la fel ca și muritorii. În „Iliada”, războiul troian este un conflict cosmic, nu doar o luptă între greci și ne-greci. Din păcate pentru Troia, zeii care susțin tabăra grecilor – în special Hera (regina zeilor), Atena (zeița înțelepciunii și a războiului) și Poseidon (zeul pământului și al mării) – reprezintă o forță mult mai puternică decât susținătorii divini ai Troiei, dintre care Apolo (zeul arcaș și al depărtărilor) este figura principală.
Chipurile multiple ale lui Homer
„Iliada” este doar una dintre operele poetice dedicate războiului pentru Troia; multe altele nu au supraviețuit. Însă calitatea și profunzimea ei i-au asigurat un loc special în Antichitate, motiv pentru care probabil s-a păstrat până azi.
Nu știm practic nimic despre Homer și dacă el este cu adevărat autorul celeilalte opere care îi poartă numele, „Odiseea”, care povestește întoarcerea lui Odiseu din războiul troian către insula sa natală, Ithaca.
„Iliada” a fost, cel mai probabil, alcătuită în jurul anului 700 î.Hr. sau puțin mai târziu, probabil de un poet genial, profund familiarizat cu tehnicile tradiționale ale compoziției orale (adică „Homer”). Această tradiție orală de compunere se întinde, cel mai probabil, cu câteva sute de ani înainte de „Iliada”.
Poezia epică timpurie poate funcționa ca un mod de a păstra vie memoria culturală a unor conflicte majore. Istoria și arheologia ne învață, de asemenea, că este posibil să fi existat un „război troian” spre sfârșitul mileniului al doilea î.Hr. (la Hissarlik, în vestul Turciei), deși acesta a fost foarte diferit de cel descris de Homer.
„Iliada” a fost compusă ca un poem continuu. În forma actuală (probabil stabilită după înființarea bibliotecii din Alexandria, la începutul secolului al III-lea î.Hr.), este împărțită în 24 de cărți, corespunzătoare celor 24 de litere ale alfabetului grec.
Are o formă metrică numită „hexametru dactilic” – un metru asociat și cu alte poeme epice din Antichitate (precum „Odiseea” și „Eneida”, epopeea romană scrisă de Virgiliu). În „Odiseea”, un lăutar pe nume Demodoc cântă, la cerere, într-un cadru aristocratic, despre calul de lemn de la Troia, oferind o idee despre felul de viață pe care l-ar fi avut „Homer”.
Limba „Iliadei” este o combinație de mai multe dialecte regionale, ceea ce înseamnă că nu aparține unui oraș antic anume, așa cum se întâmplă în cazul altor texte grecești. Prin urmare, a avut o rezonanță puternică în întreg spațiul elen și este adesea considerată o epopee „pan-elenică”, adică un bun comun al tuturor grecilor. Tot așa, atacul grecilor asupra Troiei a fost o misiune colectivă, care a reunit forțe din întregul lumii grecești. Panelenismul, așadar, este o idee centrală în „Iliada”.
Moartea și războiul
O idee centrală în „Iliada” este inevitabilitatea morții (ca și în mai vechea „Epopee a lui Ghilgameș”). Durerea vieții și a morții este amplificată de faptul că victimele războiului sunt, de regulă, tineri. Ahile este tânăr și impulsiv și are o zeiță ca mamă, dar chiar și el trebuie să moară. Aflăm că i s-a oferit o alegere – o viață lungă, dar lipsită de glorie eroică, sau o viață scurtă, dar glorioasă în război. Alegerea celei din urmă îl definește drept erou și îi conferă un fel de nemurire. Însă și ceilalți războinici, inclusiv eroul troian Hector, sunt dispuși să moară tineri.
Zeii, prin contrast, nu trebuie să se teamă de moarte. Dar pot fi afectați de ea. Fiul lui Zeus, Sarpedon, moare în cadrul „Iliadei”, iar Tetis trebuie să înfrunte moartea iminentă a fiului ei, Ahile. După moartea lui, ea va duce o existență de jale perpetuă. Nemurirea, în mitologia greacă, poate fi un dar amestecat.
„Iliada” are, de asemenea, multe de spus despre război. Atrocitățile din războiul troian sunt comise de greci împotriva troienilor. Ahile săvârșește sacrificii umane chiar în cadrul poemului și mutilează trupul lui Hector, iar alte atrocități sunt povestite în alte poeme.
Saga troiană, în sursele grecești timpurii, relatează un adevărat genocid al troienilor, iar poeții greci au explorat unele dintre cele mai întunecate impulsuri ale comportamentului uman în vreme de război. În ultima carte a „Iliadei”, Ahile și Priam, într-unul dintre cele mai tulburătoare cadre, reflectează asupra sorții ființelor umane și asupra lucrurilor pe care acestea și le fac unele altora.
Post-scriptum și plagiatori
Se spunea adesea că „Iliada” era un fel de „biblie a grecilor”, întrucât recepția sa în lumea greacă – și nu numai – a fost cu totul extraordinară. Cunoașterea lui Homer a devenit o parte standard a educației grecești, fie ea formală sau informală.
Scriitorii antici de după Homer, inclusiv istoricul Tucidide, din secolul al V-lea î.Hr., acceptau ca fapt istoric mare parte din subiectul „Iliadei”.
De asemenea, Alexandru cel Mare (356–323 î.Hr.) pare să fi fost motivat de dorința de a deveni „noul Ahile”. Plutarh spune o poveste fermecătoare, potrivit căreia Alexandru dormea cu o sabie sub pernă și cu un exemplar al „Iliadei” alături. Acest exemplar fusese adnotat de fostul său tutore, filozoful Aristotel. Ne putem doar imagina ce valoare ar avea astăzi, dacă s-ar fi păstrat.
În lumea romană, poetul Virgiliu (70–19 î.Hr.) și-a propus să scrie o epopee despre originile Romei din cenușa Troiei. Poemul său, numit „Eneida” (după Enea, fondatorul troian tradițional al Romei), este scris în latină, dar se bazează puternic pe „Iliada” și „Odiseea” lui Homer.
Părerea mea este că Virgiliu îl știa pe Homer pe dinafară și că a fost, probabil, criticat în timpul vieții pentru cât de mult s-a inspirat din el. Dar tradiția consemnează răspunsul său: „e mai ușor să furi măciuca lui Heracle decât un singur vers de la Homer”. Acest răspuns, fie că este autentic sau nu, consemnează vraja pe care „Iliada” lui Homer a exercitat-o asupra Antichității – și a aproape întregii perioade de după.
Traducere după Homer’s Iliad de Chris Mackie, profesor de studii grecești, La Trobe University.
