Vă invităm să citiţi în continuare o recenzie a cărţii lui Carl Sagan intitulată „Creierul lui Broca”. Carl Sagan (09.11.1934 - 20.12.1996) a fost un cunoscut astronom şi astrobiolog american care a adus o mare contribuţie la promovarea şi popularizarea ştiinţei.
De asemenea, a fost şi un pionier al exobiologiei şi fondator al programului de căutare a inteligenţei extraterestre (SETI-Search of Extra-Terestrial Intelligence).
Ediţia în limba română a cărţii a apărut în 1989, iar prefaţa, scrisă de Florin Zăgănescu, mi-a adus la un moment dat un zâmbet pe buze când veni vorba de Elena Ceauşescu: „în condiţiile actuale - arăta academician doctor inginer ELENA CEAUŞESCU, preşedinte al Consiliului Naţional al Ştiinţei şi Învăţământului…”. Apoi am mai fost puţin amuzat de idealurile oamenilor din anii ’80: sperau ca în 2010 să realizeze zboruri cu om pe Marte, iar în 2035 să instaleze o bază marţiană.
"Ştiinţa este mai curând un mod de gândire decât un volum de cunoştinţe. Scopul ei este să afle cum evoluează lumea, ce legităţi o guvernează, să pătrundă în conexiunile lucrurilor- de la particule subnucleare până la organismele vii, la societatea umana şi de acolo, la întregul cosmos" - Carl Sagan, "Creierul lui Broca".
Cartea cuprinde 5 părţi şi 25 de capitole şi este o colecţie de idei, fiecare capitol putând fi citit independent.
În primul capitol, care poartă titlul cărţii, Sagan vorbeşte despre o vizită a sa la „Muzeul Omului” din Paris; trece în revistă diferite cranii şi schelete de hominizi precum Homo habilis sau Australophitecus sau rămăşiţele neanderthaliene sau ale oamenilor de Cro-Magnon, ajungând la un dulap cu mai multe rafturi pe care se găseau creiere conservate. Printre acestea dă peste creierul lui Paul Broca, chirurg, neurolog şi antropolog al sec. XIX, o personalitate importantă în dezvoltarea medicinii şi antropologiei, fondatorul neurochirurgiei moderne. Trecând în revistă pe scurt câteva aspecte din viaţa acestuia, Sagan pune accentul apoi pe importanţa ştiinţei, pe impedimentele pe care diferiţi oameni de ştiinţă le-au avut, inclusiv Broca, din cauza prejudecăţilor vremii.
În finalul capitolului, autorul vorbeşte despre riscurile pe care cercetarea le poate avea (ex.: dezvoltarea armelor nucleare) însă spune că cea mai bună cale pentru a evita abuzurile este de a ridica nivelul general de pregătire ştiinţifică al populaţiei, pentru ca implicaţiile unor astfel de investigaţii să fie înţelese.
O idee a capitolului 2 este despre capacitatea noastră de a cunoaşte Universul. Fiinţele umane sunt profund interesate să găsească regularităţi şi legi naturale. Iar tocmai restricţiile pe care le observăm (de exemplu că nu toate orientările unei molecule sunt posibile) fac lumea mai cognoscibilă. Fiecare restricţie corespunde unei legi a naturii, unei regularităţi a universului. Un univers în care totul ar fi cunoscut ar fi static şi plicticos; unul incognoscibil nu ar fi un loc potrivit pentru o fiinţă gânditoare. Universul ideal pentru noi este însă foarte asemănător cu cel în care trăim.
Capitolul 3 este dedicat vieţii lui Einstein. Am reţinut un citat privind vederile lui asupra religiei şi politicii. Einstein fusese dirijat către religiozitatea convenţională „de maşina tradiţională de făcut educaţie, de către stat şi de către şcoală”, dar la vârsta de 12 ani această cale se sfârşeşte brusc: „În urma lecturii cărţilor de ştiinţă popularizată, am ajuns la convingerea că multe dintre istorioarele Bibliei nu pot fi adevărate. Drept consecinţă, am ajuns la o liber-cugetare fanatică, asociată cu impresia că tineretul este în mod intenţionat înşelat de stat şi amăgit cu minciuni; zdrobitoare impresie! Datorită acestei experienţe am început să privesc cu suspiciune orice fel de autoritate, manifestând scepticism faţă de convingerile care predominau în fiecare mediu specific; această atitudine nu s-a mai schimbat niciodată, nici măcar atunci când ajungând la păreri mai clare cu privire la conexiunile cauzale, şi-a mai pierdut din trăirea iniţială”.
Partea a 2-a se numeşte „Paradoxişti”, iar autorul subliniază aici cât de important este să fii sceptic şi comentează diferite fenomene supranaturale şi pseudoştiinţifice precum: spiritismul, fenomenul OZN, misterul triunghiului Bermudelor, visurile prevestitoare, proiecţia astrală (acel sentiment pe care unii oameni aflaţi de exemplu în moarte clinică pretind că l-au avut, anume că sufletul lor s-a despărţit de corp şi s-a ridicat în sus, spre tavan), şarlatani şi mincinoşi ai istoriei precum un anume Alexandru din Grecia Antică vânzător de oracole, uriaşul din Cardiff, cazul calului Hans cel Deştept din Germania începutului de secol XX care putea citi, socoti, ba chiar demonstra o profundă cunoaştere a treburilor politice.
Apoi explică de ce oamenii sunt predispuşi să creadă asemenea lucruri: „dacă proiecţia astrală ar exista, atunci ar fi posibil ca o parte gânditoare şi simţitoare din mine să-mi părăsească temporar corpul şi să călătorească fără efort spre alte locuri: îmbucurătoare perspectivă! Dacă spiritismul ar fi adevărat, atunci sufletul meu ar supravieţui morţii trupului - iată o idee reconfortantă. Dacă ar exista percepţii extrasenzoriale, atunci mulţi dintre noi ar poseda talente ascunse care trebuie numai să fie puse la treabă ca să ne facă mai puternici. Dacă astrologia ar fi adevărată, atunci soarta şi personalitatea noastră ar fi intim legate de restul cosmosului”.
În capitolul 7 („Venus şi dr.Velikovsky”), Carl Sagan face o analiză critică a cărţii „Lumi în ciocnire” a lui Velikovsky. Teza centrală a acestei cărţi afirmă că principalele evenimente din istoria Pământului şi a altor planete din sistemul nostru solar au fost dominate de catastrofism şi nu de uniformism. Uniformiştii (ex: James Hutton, Charles Lyell) susţin că formele de relief de pe Pământ sunt rezultatul unor procese pe care le observăm şi astăzi, dar care au necesitat imense intervale de timp. Catastrofiştii susţin, din contră, că nişte împrejurări violente, puţine la număr, şi desfăşurate pe intervale mult mai scurte de timp, ar fi cauza reală. Catastrofismul îşi are originea în părerile acelor geologi care au acceptat interpretarea literală a Genezei, în speţă relatarea despre potopul lui Noe.
Partea a 3-a, „Vecinii noştri din spaţiu”- e dedicată sistemului nostru solar; descoperirea şi acumularea progresivă a unor cantităţi tot mai mari de informaţii (de la observarea cu ochiul liber sau cu telescopul, la sonde spaţiale care au luat fotografii de aproape) despre planete şi sateliţii lor au dus la o înţelegere din ce în ce mai bună a sa. Apoi Sagan spune în concluzia primului capitol că peste mai multe secole, când problemele noastre politice şi sociale foarte acute vor fi uitate, vremea noastră va fi amintită mai ales pentru faptul că aceasta este epoca în care locuitorii Pământului au stabilit primul contact cu cosmosul înconjurător.
Denumirea diferiţilor sateliţi ai planetelor sau formelor de relief de pe acestea sau aceştia (Lună, Marte, Mercur, Titan etc.): iniţial s-au folosit nume de astronomi sau zeităţi antice, apoi, pe măsură ce craterele şi munţii descoperiţi s-au înmulţit, au fost utilizate şi nume de scriitori, poeţi, biologi sau personalităţi din alte domenii.
Capitolul 13 este dedicat satelitului planetei Saturn, Titan. El ar putea fi obiectul de la exteriorul sistemului solar cel mai uşor de explorat: corpurile cereşti aproape lipsite de atmosferă cum ar fi Io şi asteroizii pun problema dificilă a coborârii line, în lipsa frânării atmosferice. Pe corpurile uriaşe ca Jupiter şi Saturn acceleraţia cauzată de gravitaţie e atât de mare, iar creşterea densităţii atmosferice atât de abruptă, încât e dificil de conceput o sondă care să nu ardă complet în timpul pătrunderii în atmosferă. Titan are însă o atmosferă suficient de densă şi o gravitaţie destul de joasă. Iar în pofida temperaturii joase nu e imposibil să existe viaţă biologică pe Titan, a cărei atmosferă conţine azot, argon, metan şi hidrogen.
Următorul capitol abordează problema modificărilor climatice la scara timpului geologic:
- forma orbitei Pământului, înclinaţia axei sale de rotaţie şi precesia acestei axe variază de-a lungul unor perioade mari de timp şi pot fi făcute responsabile pentru cel puţin câteva grade din variaţiile temperaturii;
- variaţiile albedoului (factorul de reflexie sau procentul din lumina solară care este reflectat): de exemplu prin injectarea unor cantităţi masive de praf în atmosfera terestră printr-o explozie vulcanică albedoul creşte, iar temperatura scade;
- este posibil ca Soarele să aibă o strălucire variabilă; teoriile evoluţiei solare spun că Soarele a crescut mereu în strălucire de-a lungul mai multor miliarde de ani.
Tot aici sunt analizate şi posibile explicaţii ale modificărilor de climă de pe Marte (mai ales dacă se presupune că în trecut clima era mult diferită, chiar ar fi putut exista râuri de apă curgătoare, aşa cum arată fotografiile luate de la suprafaţa planetei).
Într-un alt capitol („În căutarea inteligenţei extraterestre”, un grup de oameni de ştiinţă, printre care şi Carl Sagan au încercat să estimeze numărul de civilizaţii avansate din punct de vedere tehnic din galaxia noastră. Prin mai multe calcule a rezultat că numărul de civilizaţii tehnice se ridică la aproximativ un milion. Un milion de civilizaţii este un număr atât de mare încât îţi taie răsuflarea. Totuşi, în Calea Lactee există circa 250 de miliarde de stele şi chiar dacă ar exista un milion de civilizaţii, ceva mai puţin de o stea din 200000 ar avea o planetă locuită de o civilizaţie avansată.
În ultima parte a cărţii, Sagan abordează tema religiei şi a credinţei în Dumnezeu. El afirmă că credinţa în Dumnezeu depinde foarte mult de semnificaţia atribuită acestui cuvânt. Apoi afirmă ca religiile fie nu fac afirmaţii care să poată fi verificate, fie modifică repede doctrina după infirmare.
Andrew Dickson White, fondatorul şi primul preşedinte al Universităţii Cornell, a fost de asemenea autorul unei cărţi („Lupta ştiinţei cu teologia în creştinism”), considerată la vremea ei atât de scandaloasă, încât la publicare coautorul cărţii a cerut să i se omită numele. White a descris în carte lunga şi dureroasa istorie a afirmaţilor eronate pe care le-a făcut religia despre natura lumii, arătând că atunci când oamenii au cercetat nemijlocit natura lumii înconjurătoare şi au descoperit-o ca fiind diferită de afirmaţiile doctrinare, ei au fost persecutaţi, iar ideile lor indexate.
Devotamentul Universităţii Cornell faţă de cercetarea liberă şi nesectară a fost considerat în ultimul sfert al secolului XIX atât de criticabil, încât preoţii îi sfătuiau pe absolvenţii liceelor că e mai bine să renunţe la studiile superioare decât să meargă la o instituţie de învăţământ atât de lipsită de pioşenie.
Ideea microintervenţiei divine în treburile oamenilor a fost folosită adesea pentru a sprijini convenţiile sociale, politice şi economice existente. Circula, de exemplu, ideea „Drepturilor divine ale regilor”: dacă ideile revoluţionare ale cuiva erau îndreptate să zicem, împotriva lui George al III-lea, acel cineva se făcea vinovat de blasfemie şi lipsă de pioşenie sau crime de natură religioasă sau trădare.
Apoi Sagan precizează că, ideea că religia este un corp de credinţe imune la critică, fixate o dată pentru totdeauna de un fondator, semnează condamnarea la dezintegrare pe termen lung a religiei, mai ales în vremurile noastre. Sagan mai crede că ar fi bine dacă religiile ar promova ele însele o anumită doză de scepticism în legătură cu propriile lor fundamente.
„Creierul lui Broca” de Carl Sagan (2)
{jcomments on}
