Cercetătorii au observat că exploziile solare au energia de a provoca unde seismice ce se propagă pe toată suprafaţa Soarelui. În filmul de mai jos (secunda 25) puteţi vedea imagini filmate ce surprind impactul unor puternice explozii solare asupra suprafeţei solare.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
Mişcarea Pământului în cadrul sistemului nostru solar, care se află, la rându-i, în mişcare în jurul centrului galacticDacă vă întrebaţi cu ce viteză ne mişcăm în cadrul mişcării de rotaţie a Pământului în jurul axei sale, răspunsul este relativ simplu. Dat fiind că o rotaţie durează aproape 24 de ore (23 de ore, 56 de minute şi 4,09053 secunde), iar circumferinţa Pământului la ecuator este de 40.075 kilometri, rezultă că un locuitor din zona ecuatorului parcurge cele patruzeci de mii de kilometri cu o viteză de aproximativ 460 de metri pe secundă.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
De ce sunt planetele rotunde?
Planetele sunt rotunde din cauza forţei de gravitaţie. Pe perioada lungi materia ce compune planetele ajunge să cedeze sub acţiunea forţei de gravitaţie şi astfel planetele ajung la o formă foarte aproape de cea ideală, aproape sfere. Singura cale pentru ca masa unei planete să ajungă în punctele cele mai apropiate de centrul de gravitaţie al planetei este ca respectiva planetă să ajungă o sferă.
De ce asteroizii nu sunt sfere?
Asteroizii au dimensiuni mult mai mici. De asemenea, masa asteroizilor este mult mai mică în comparaţie cu cea a planetelor. Prim urmare, forţa gravitaţională este slabă şi nu poate învinge rezistenţa mecanică a materialului din care este compus asteroidul. Acesta este motivul pentru care asteroizii păstrează forme diverse şi nu devin rotunzi.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
Probabil că aţi observat că atunci când Luna este la linia orizontului, dimensiunile ei sunt schimbate, fiind mai mare. Dar chiar este Luna mai mare? De ce ar fi? Dar dacă nu este, de ce apare astfel? Misterul dăinuie de mii de ani. Aflaţi mai multe în acest articol.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
Din reprezentările grafice ale sistemului solar, centura de asteroizi dintre Marte şi Jupiter pare a fi o zonă de mare densitate, asteroizii fiind situaţi unul lângă altul. Cât de apropiaţi sunt aceşti asteroizi în realitate? Reprezintă aceşti asteroizi vreun pericol pentru Pământ?
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
Navigând pe Internet, adeseori am dat peste informaţii despre planeta Nibiru. E posibil ca dumneavoastră să nu fi auzit de ea. Sunt mulţi însă care îi conferă un loc aparte în destinul umanităţii.
Dacă veţi fi curioşi să vedeţi ce spun diverse persoane ce publică pe propriile site-uri, bloguri ori pe forumuri, veţi afla, printre altele, că planeta Nibiru se află pe o orbită al cărei tur complet durează 3600 de ani şi că în curând, mai precis în decembrie 2012, aceasta va lovi Pământul. Printre dovezile că această planetă ar exista este aceea că acest corp ceresc a fost descoperit de locuitorii din vechea Mesopotamie şi că până şi maiaşii au menţionat-o în calendarul lor.
Mai puteţi afla că deşi astronomii de vârf au descoperit planeta Nibiru şi îi pot urmări evoluţia, ţin aceste informaţii departe de ochii şi urechile cetăţenilor obişnuiţi, într-o mare conspiraţie planetară. Unii mai optimişti ne anunţă că acest secret nu va mai putea fi ţinut multă vreme, întrucât planeta Nibiru va putea fi văzută cu ochiul liber chiar începând cu acest an, 2009.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
Aşa cum se poate observa privind acul unei busole, câmpul magnetic al Pământului este aliniat pe direcţia nord-sud. Câmpul magnetic poate fi înţeles ca „emanând” din polul sud, traversând suprafaţa planetei aproape paralel cu suprafaţa terestră, pentru a se arcui deasupra polului nord.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Terra
În 1912 fizicianul Viktor Franz Hess a arătat că intensitatea radiaţiilor cosmice creşte odată cu altitudinea, trăgând astfel concluzia că acestea vin din depărtările spaţiului cosmic. Ce se întâmplă în fapt este că particulele cu energie mare venite din afara sistemului solar intră în coliziune cu moleculele din atmosferă, provocând reacţii în urma cărora pot apărea alte particule. Nu toată radiaţia cosmică ajunge pe Pământ.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
Mulţi cred că anotimpurile au la bază faptul că Pământul se depărtează de Soare în timpul anului. Dar realitatea este diferită: anotimpurile au drept cauză principală faptul că Pământul este înclinat faţă de planul creat de mişcarea sa de rotaţie în jurul Soarelui. Terra se află la o distanță mai mare de Soare (cu circa 5 milioane km) în ianuarie decât în iulie. Distanța Pământ - Soare este considerată 149,59milioane km (aceasta variază de-a lungul anului).
- Detalii
- de: Iosif A.
- Terra
„Constanta cosmologică este cea mai mare gafă din viaţa mea" este una din spusele lui Albert Einstein rămase celebre. Această autocritică făcea referire la una dintre puţinele greşeli de natură ştiinţifică pe care marele fizician le-a comis de-a lungul existenţei sale. Einstein, asemenea majorităţii fizicienilor la începutul secolului XX, credea în teoria ce ulterior s-a dovedit a fi eronată potrivit căreia Universul are o natură statică. Această preconcepţie era atât de puternic înrădăcinată în credinţele ştiinţifice ale vremii, că până şi marele Einstein a căzut în capcana ei. El a făcut tot posibilul pentru a adapta matematica folosită la descrierea felului în care se comportă Universul în aşa fel încât aceasta să vină în sprijinul acestei concepţii eronate. Pentru că, de obicei, se baza pe frumuseţea aparatului matematic pe care îl construia pentru a-şi demonstra concepţiile despre natura realităţii, fizicianul german a introdus în ecuaţiile cu ajutorul cărora a descris pe atunci proprietăţile Universului o constantă anti-gravitaţie, cunoscută astăzi drept constanta cosmologică, care de fapt nu îşi avea locul acolo. Dacă ar fi crezut îndeajuns în ecuaţiile sale iniţiale şi nu ar fi introdus acea constantă, ar fi fost primul care să prezică fenomenul expansiunii Universului, iar istoria celebrei sale ziceri nu ar mai fi fost la loc de cinste în biografiile sale.
- Detalii
- de: T. Ov.
- Cosmos
Istoria universului. De la Big Bang până astăzi
(imagine prelucrată preluată de pe siteul exploratorium.edu)
Big Bang reprezintă cea mai bună teorie a modului în care universul a fost creat. Această teorie susţine că universul nostru îşi are începuturile într-un singur punct originar, de o densitate incredibil de mare, extraordinar de fierbinte, numit şi singularitate. Oricât de straniu ar părea, teoria susţine că toată materia existentă în univers a fost creată în momentul Big Bangului din acest punct originar, mai mic de miliarde de ori decât un proton. După ce materia a fost creată, universul şi-a început expansiunea.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
Când şi de către cine a fost descoperită radiaţia cosmică de fond?
Radiaţia cosmică de fond este o radiaţie electromagnetică cu frecvenţa de 160,2 GHz ce este răspândită în tot Universul. Aceasta a fost descoperită în anul 1964 de astronomii Arno Penzias şi Robert Wilson.
Harta radiaţiei cosmice de fond realizate de sonda spaţială NASA WMAP
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
După cum ştiţi, anul durează 365 de zile ori, la patru ani, 366 de zile, în anii bisecţi. Numai că Pământul, în rotaţia lui în jurul Soarelui, nu ţine cont de convenţiile noastre. Astfel, Pământul face o rotaţie completă în jurul Soarelui în 365,232 zile. Pentru acest motiv avem nevoie de introducerea unei zile suplimentare din când în când.
- Detalii
- de: Iosif A.
- Cosmos
Cum apar curcubeiele? Curcubeul este un fenomen optic care apare când lumina Soarelui suferă fenomenele de refracţie, reflexie şi difuzie la întâlnirea cu picăturile de apă din atmosferă; are aspectul unui imens arc multicolor desfăşurat pe cer. La contactul cu un strop mărunt de apă, lumina albă este descompusă în frecvenţe individuale corespunzătoare culorilor din spectrul vizibil, prin refracţie, la fel ca la intrarea într-o prismă optică. O parte din lumina din interiorul picăturii de apă este reflectată la contactul cu marginea opusă a stropului de apă, iar o alta se descompune încă o dată la momentul ieşirii din picătura de apă, amplificând separaţia culorilor, aşa cum se vede din imaginea de mai jos. Separarea în frecvenţele individuale combinată cu existenţa unui număr mare de picături de apă expuse luminii solare creează un curcubeu de formă circulară.
- Detalii
- de: T. Ov.
- Cosmos
Probabil majoritatea părinţilor au fost întrebaţi de foarte curioasele lor odrasle despre motivul culorii albastre a cerului. Probabil că mulţi au căzut pe gânduri. Răspunsul la această întrebare stă în fenomenul denumit difuzie a luminii.
Atunci când lumina albă întâlneşte atomii de oxigen şi azot din atmosfera Pământului, componentele sale de frecvenţă înaltă, asociate culorii albastre, se ciocnesc cu electronii care orbitează în jurul nucleelor atomilor de azot şi oxigen. Acest lucru face ca lumina de frecvenţă înaltă din spectrul vizibil să fie împrăştiată în toate direcţiile. Este vorba de componentele luminii albe din zona culorilor violet, indigo şi albastru a spectrului vizibil. Acestea sunt culorile reflectate de atomii din componenţa atmosferei terestre şi, în consecinţă, aceste nuanţe dau şi culoarea cerului, aşa cum îl percepe ochiul uman.
- Detalii
- de: T. Ov.
- Terra
Dacă apreciezi articolele SCIENTIA, sprijină site-ul cu o donație! |
Clic pe imagine pt. detalii.