Terra NovaÎntr-un articol anterior am conturat profilul unei noi misiuni precum şi o parte dintre realităţile implicate de aceasta: vehiculele planetare cunoscute sub numele de rovere şi roboţii ar stabili o tabără de bază înainte de sosirea echipajului uman.

 

 

 

Astronauţii ar primi continuu livrări de provizii de pe Pământ, dar ar trebui să se bazeze pe serele de la faţa locului pentru majoritatea produselor alimentare şi pentru oxigen. Cum am spus, propunerea este una radicală, astronauţii nu ar avea niciun mijloc să se întoarcă acasă, în niciun moment din tot parcursul misiunii. Dar ei ar face primul pas dintr-un plan pe termen lung de dezvoltare a unui avanpost uman pe planeta roşie.

Misiunea propusă, în sine, cred că este dificil de justificat. Mult mai dificile cu toate acestea, sunt realităţile supravieţuirii pe o planetă ostilă pentru tot restul vieţii. În cazul lui Marte, ar fi oare mai uşor să modificăm planeta pentru a fi adecvată  locuirii ei de către oameni  decât să venim cu o locuinţă  remorcată? Ce ar trebui să vină în primul rând, terra-transformarea sau locuirea? (Imaginea de mai jos: Terra Nova de David A. Hardy prezintă răsăritul unui Marte terra-transformat aşa cum se vede de pe una din lunile sale.)

 

Terra Nova, de David A. Hardy


Mai presus de orice, umanitatea în sine este cel mai puternic factor al expansiunii noastre în întreg Sistemul Solar, înclinaţia noastră naturală de a migra şi de a descoperi noi ţinuturi, de a cunoaşte cât mai multe despre cine suntem şi de unde venim, precum şi instinctul nostru de conservare a speciei. În timp ce aspiraţia umană de a şti mai multe despre noi înşine poate fi înţeleasă ca o curiozitate, "conservarea speciei", ca motiv pentru migrarea umană pe Marte, pare incompletă pentru a fi un factor principal de decizie. Cine suntem noi ca să decidem că specia noastră merită să fie conservată?

Susţinătorii colonizării planetei Marte, precum şi numeroşii adepţi ai propunerii “drumului fără întoarcere”, au indicat şi alţi factori, care susţin în mod egal, chiar dacă mai puţin universal valabil, ideea lor. Motivaţiile ar fi: provocarea pentru umanitate, bogăţia de cunoştinţe ce ar putea fi câştigată despre noua planetă, câştigurile economice (planeta are solul uscat în întregime, o marfă foarte valoroasă), poziţia sa centrală în Sistemul Solar, precum şi similaritatea sa cu Pământul (ziua este puţin mai lungă şi gravitaţia un pic mai slabă, însă nu e nimic la care nu ne-am putea adapta).
(mai jos: viziunea artistică a lui Paul DiMare a unei misiuni umane pe Marte.)

 

Suprafata martiana



Stabilirea pe termen lung a unui avanpost uman pe Marte ar putea servi mai multor scopuri. Folosit iniţial ca punct de lansare pentru alte misiuni în Sistemul Solar, avanpostul ar putea servi în cele din urmă ca refugiu pentru oameni. (Acelaşi lucru a fost propus şi pentru Lună - care este un obiectiv mult mai apropiat, dar nu are mediul necesar pentru a oferi echipajului mijloace din care să trăiască în timp ce se construieşte baza).

Dar chiar dacă Marte ar deveni un real refugiu pentru umanitate sau doar o bază de reaprovizionare locuibilă şi totodată punct de lansare pentru misiunile viitoare, câteva zone mici, locuibile, nu ar fi de ajuns. Planeta ar trebui să devină cât mai asemănătoare posibil Pământului. Ar fi nevoie de o atmosferă propice vieţii şi de un scut de protecţie împotriva activităţii solare.

Un nou Marte, primitor pentru oameni, ar putea fi realizat prin terra-formare: reabilitarea unei planete pentru a o face cât mai asemănătoare Pământului. Una dintre cele mai succinte şi bine prezentate propuneri de terra-formare vine de la Societatea Canadiană Terraformers. (În conformitate cu stilul diplomatic canadian, propunerea prevede participarea mai multor ţări, inclusiv Ucraina, Japonia, Coreea, Suedia, Elveţia şi Statele Unite). Ei propun un plan simplu în 12 paşi pentru a transforma nu numai Marte, dar şi pe Venus, precum şi Luna noastră, în habitate adecvate umanităţii.

 

 

 

Stadiile terra-formarii planetei Marte
Stadiile terra-formării planetei Marte. Concepţie artist



Planul lor e prezentat în cele ce urmează. În primul rând, realizarea unui vehicul lansator de transporturi grele, pentru a ridica sarcini mari pe orbita Pământului. Misiunea principală a vehiculului va fi de a pune (fie integral, fie pe secţiuni), o navă de sine stătătoare pe orbită pentru a servi ca punct de plecare - acesta este pasul 2. De acolo, pasul trei este construirea un vehicul interplanetar destinat explorării planetelor, dar şi contribuţiei la construirea bazelor viitoare pe aceste planete. Pasul patru foloseşte acest vehicul interplanetar pentru explorarea Sistemului Solar interior (Luna, Marte şi Venus).

La acest moment procesul devine mai complicat. Pasul cinci constă în captarea CO2 (dioxid de carbon) şi N2 (azot) din atmosfera superioară a lui Venus şi stocarea lor pentru transport. Pasul şase trimite CO2 şi N2 stocate către Marte şi Lună prin intermediul fasciculelor de particule. Pasul şapte aduce apa în ecuaţie, care este extrasă de pe asteroizii din centura de asteroizi. Pasul opt livrează apa extrasă pe Marte, Lună şi Venus.

La pasul nouă procesul ia turnura cea mai serioasă, începând exportul de material biologic de pe Pământ. Pasul zece foloseşte acest material biologic pentru a fertiliza Marte, Luna şi Venus. Pasul unsprezece este reprezentat de transplantul de biomuri de pe Pământ. Procesul se încheie cu pasul doisprezece, colonizarea noilor lumi. Simplu!

În cazul lui Marte, o mare parte din fundamentarea propunerilor de terra-formare provine din convingerea că planeta ar fi avut odată atmosfera mai groasă precum şi apă în stare lichidă la suprafaţă; că a fost, pe scurt, similară cu Pământul. E considerată fezabilă, aşadar, revenirea ei la starea anterioară. Trebuie doar să fie încălzită prin adăugarea de gaze!

 

Oceanele planetei Marte - propunere. Conceptie artist
Oceanele planetei Marte - propunere. Concepţie artist



Infuzarea atmosferei lui Marte cu amoniac, insuficient în prezent, ar putea-o face mult mai groasă. Adăugarea de hidrogen ar fi, de asemenea, benefică; acesta ar reacţiona cu dioxidul de carbon din atmosferă, producând apă şi metan, iar acesta din urmă ar putea ajuta la crearea efectului de seră al planetei.

Asigurând planetei o atmosferă mai groasă, aceasta ar capta mai multă căldură de la Soare, însă tot ar mai fi necesare măsuri de încălzire suplimentare pentru a accelera procesul. În acest scop, oglinzi ultrasubţiri plasate pe orbita marţiană ar creşte izolaţia în jurul planetei. Aceasta ar duce la vaporizarea dioxidului de carbon şi a apei, venind în ajutorul efectului de seră, prin adaosul de gaze cu efect de seră.

Un alt mod de a încălzi planeta este posibil prin utilizarea microundelor. Aşa cum scriu canadienii de la Terraformers, este posibil să se plaseze “o matrice cu microunde, alimentată de celule solare, sau de un reactor nuclear, ori o combinaţie a celor două, pe o orbită geostaţionară”, oferind planetei un element de încălzire mult mai activ.

O a treia propunere pentru încălzirea lui Marte ar fi să se prăbuşească luna acetei planete, Phobos, pe suprafaţa planetei. În timp ce acest lucru ar genera doar o cantitate moderată de căldură, el ar îndeplini sarcina de mare importanţă de eliminare a lui Phobos, ca pericol pentru un Marte terra-transformat. Cu cât atmosfera planetei se vă îngroşa, perioada orbitală a lui Phobos se va reduce. Se va prăbuşi pe Martele terra-format oricum, aşa că am putea la fel de bine elimina pericolul înainte să fie ucis cineva.

Aceşti paşi către încălzire şi extindere atmosferică vor stimula dezvoltarea unei planete asemănătoare Pământului, cel puţin pentru o vreme. Este posibil ca lipsa de câmp magnetic pe Marte (iată ceva ce nimeni nu a indicat cum ar putea fi creat prin mijloace artificiale) şi bombardamentul continuu cu raze solare neatenuate să distrugă treptat atmosfera, Marte întorcându-se la fosta sa stare - starea din prezent. Dar este de asemenea posibil ca la data la care Marte va fi gata pentru ocuparea umană, Soarele să fi devenit prea fierbinte pentru Pământ. În acest caz, Marte va fi gata, aşteptând un aflux de colonişti umani. (În imaginea de mai jos, redarea artistică a unor astronauţi explorând unul dintre canioanele lui Marte , înainte de terra-formare sau de colonizarea umană.)

 

Colonisti pe Marte



În timp ce lipsa câmpului magnetic va pune probleme pentru atmosferă marţiană pe termen lung, o parte dintre pericolele pe termen scurt ale unei planete neprotejate vor fi diminuate prin adăugarea unei atmosfere mai groase. Atmosfera va acţiona ca un tampon faţă de radiaţii şi de activitatea solară violentă, similar cu modul în care suprafaţa lui Venus este protejată printr-o atmosferă groasă.

Perspectiva terra-formării şi a creării unui fel de "al doilea Pământ" este în acelaşi timp romantică şi fascinantă. Dar există, de asemenea, un aspect negativ care pare inevitabil. Cum ar fi dacă ar exista viaţă pe Marte, o viaţă primitivă pe care noi pur şi simplu nu am găsit-o încă, şi s-ar introduce o atmosferă "artificială", care ar ucide efectiv pe adevăraţii marţieni? Care vor fi argumentele prin care vom susţine, o dată pentru totdeauna, că Marte este cu adevărat lipsit de viaţă? Şi dacă Marte se dovedeşte a fi precum oceanele profunde: aparent pustii, dar dezvăluind în cele din urmă o lume întreagă de descoperit?

Legată de propunerile de terra-formare este şi opinia că modificarea Sistemului Solar conform nevoilor noastre ar fi un act egoist. Nu ne încântă cumva mult prea mult transformarea lui Marte într-o planetă asemănătoare Pământului (la fel şi pentru Venus şi Lună), într-un univers încă natural? Nu cumva, prin remodelarea Sistemului Solar conform cu necesităţile noastre, ne jucăm totuşi de-a Dumnezeu? Se pare că nu putem separa aceste idei, cea de remodelare a cosmosului pentru a ajuta la migrarea noastră şi cea de necesitate aparentă de a reda omului poziţia lui centrală în cosmos, aşa cum se credea în trecut..

De la grecii antici încoace, oamenii au tot încercat să-şi asigure pentru ei înşişi o poziţie centrală în Univers. Dar cum ştiinţa a progresat, năzuinţa aceasta s-a dovedit a fi din ce în ce mai evident o cauză pierdută. Omenirea nu e centrul Universului - Pământul, Sistemul nostru Solar, chiar galaxia noastră nu deţin o poziţie specială în mult mai marele Univers. Perioada de timp de când existăm pe Pământ nu este chiar atât de mare. Nu am fost creaţi pentru un scop special sau de către un creator divin. Suntem, cum a arătat Darwin, pur şi simplu suficient de aroganţi, ca să credem că suntem aşa.



Exploratori pe Marte

Mai sus, o viziune artistică cu astronauţi explorând suprafaţa planetei Marte. Observaţi asemănarea ei cu picturile clasice cu exploratori, cum ar fi cea a lui Humboldt- Muntele Chimborazo.

Aspiraţia egocentristă a omenirii este încă evidentă şi în limbajul nostru - forţele de greutate sunt descrise ca fiind de atracţie, ne calculăm timpul după răsăritul şi apusul soarelui, nu după rotaţia Pământului. Aceste propuneri de expansiune a omului în întreg Sistemul Solar dovedesc modul foarte bizar în care continuăm să ne agăţăm de teoriile din trecut despre om, cum că ar fi o specie specială, care ar trebui să poată câştiga jocul supravieţuirii celor mai adaptaţi. Aşadar, multe dintre argumentele favorabile misiunilor spaţiale cu echipaj uman se rezumă la jocul de-a Dumnezeu.

Există şi un punct de vedere mult mai puţin romantic: că nu suntem atât de speciali şi că nu avem nevoie în realitate să ne extindem în întregul Sistem Solar. Kurt Vonnegut, fără a fi om de ştiinţă şi nici doar scriitor de SF, a exprimat foarte elocvent acest punct de vedere într-o serie dintre romanele sale. Am dat recent peste un astfel de exemplu care mi se pare deosebit de interesant şi relevant pentru propunerea de expansiune a omului pe Marte şi de acolo către mai departe.

Cei familiarizaţi cu Vonnegut probabil sunt de asemenea, familiarizaţi cu Kilgour Trout, scriitor de SF fictiv, care îşi face apariţia într-un număr de romane ale lui Vonnegut. În romanul lui Vonnegut Hocus Pocus, Trout îşi face apariţia ca autor al unei scurte povestiri intitulată "Protocoalele Bătrânilor din Tralfamadore". (În imaginea de mai jos: Vonnegut)

 

 

Kurt Vonnegut



În poveste, o rasă de fluxuri energetice inteligente aspiră să găsească o formă de viaţă muritoare, autoreproducătoare, capabilă să se răspândească în tot Universul. Bătrânii rasei se întâlnesc pe planeta Tralfamadore pentru a discuta modul în care se poate atinge acest scop şi ajung la concluzia că practic singura formă de viaţă care ar putea călători în Univers ar trebui să fie mică şi rezistentă, pentru a putea călători printre asteroizi. Pe scurt, bacterii. Dar chiar şi cele mai rezistente bacterii nu ar putea rezista la o călătorie cosmică. Bătrânii au observat oamenii de pe Pământ, o specie aparent inteligentă, cu creier mare. Poate că oamenii ar putea furniza bacterii cu potenţial de a deveni mai puternice înainte de călătoria lor cosmică.

În poveste, Trout începe să justifice acţiunile omenirii, ca fiind înrădăcinate în dorinţe inconştiente, implantate în noi de către Bătrâni - experimentând cu fizica şi chimia, oamenii s-au asigurat că bacteriile au suportat experienţele cu cele mai grele tipuri de tortură şi s-au adaptat în consecinţă. În cazul în care o bacterie ar putea supravieţui unei bombe nucleare, ar însemna că ar fi mult mai bine pregătită pentru călătoria cosmică. Pe scurt, viaţa de pe Pământ ar exista pur şi simplu doar pentru a garanta că bacteriile vor fi gata de livrare atunci când va veni momentul.

Îndeosebi de caustică este explicaţia lui Trout pentru faptul că bacteriile au fost preferate ca formă de viaţă. Oamenii, scrie el, sunt prea voluminoşi, complicaţi şi neajutoraţi pentru a supravieţui oricărui tip de zbor spaţial. În propriile sale cuvinte: “Cum ar fi posibil ca toată carnea aceea, cu necesităţi atât de mari de alimente, apă şi oxigen, şi cu mişcări intestinale enorme, să se aştepte să supravieţuiască într-o călătorie la orice distanţă într-un spaţiu nelimitat şi pustiu? Ar fi un miracol ca astfel de giganţi nesăţioşi şi greoi să poată face un drum dus-întors pentru provizii până şi la cel mai apropiat magazin alimentar”. Nu e chiar un argument de neluat în seamă.

În timp ce povestea lui Trout (a lui Vonnegut) este, desigur, pur fantastică, prezintă totuşi un punct de vedere alternativ interesant, deşi profund cinic. Poate că nu suntem specia aleasă, menită să îşi lase amprenta în Univers. Poate că ar trebui să le lăsăm pe Marte (şi Venus şi Luna), singure. Vizitaţi-le, dar nu încercaţi şi să le transformaţi în altceva. Aşa termină Vonnegut Hocus Pocus: Doar pentru că unii dintre noi pot citi, scrie şi eventual face puţină matematică, nu înseamnă că noi merităm să cucerim Universul.

 

Textul este traducerea articolului Mars: the New Earth?
Traducere: Mihaela Gindu-Gabaroi

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.