Virgiliu citind „Eneida” în fața lui Augustus, Livia și Octavia, cunoscută în franceză sub titlul „Tu Marcellus Eris”, este o pictură din 1812 de Jean-Auguste-Dominique Ingres. Lucrarea înfățișează momentul în care Virgiliu, recitându-și opera în fața împăratului Augustus, a soției acestuia, Livia, și a surorii sale, Octavia, rostește numele fiului decedat al Octaviei, Marcellus, ceea ce o face pe aceasta să leșine. Consilierii lui Augustus, Marcus Agrippa și Gaius Maecenas, pot fi văzuți privind din fundal. Pictura se bazează pe o anecdotă consemnată într-o biografie a lui Virgiliu, redactată la sfârșitul secolului al IV-lea de Aelius Donatus, în care se povestește că poetul a citit pasajul din Cântul VI în care este lăudat Marcellus, fiul răposat al Octaviei, iar aceasta a leșinat de durere.
„Eneida” poetului roman Virgiliu este un poem epic în 12 cărți care povestește întemeierea Romei din cenușa Troiei. A fost probabil compus la Roma între anii 30-19 î.Hr. în timpul domniei împăratului Augustus.
Poemul poartă numele eroului troian Enea, fiul Venerei (Afrodita în mitologia greacă) și al lui Anhise, un aristocrat troian. Enea conduce supraviețuitorii din prăbușirea Troiei prin Mediterana, până la locul viitoarei Rome. „Eneida” este, așadar, o narațiune clasică de întemeiere.
Ca în alte epopei antice, eroul trebuie să rămână neclintit în fața ostilității divine. Iunona, regina cerurilor și zeița căsătoriei, urăște troienii deoarece a pierdut un concurs divin de frumusețe, cunoscut drept „judecata lui Paris”. Venus câștigă judecata oferindu-i lui Paris, prințul troian ales să fie judecător, o mită: pe Elena din Sparta, cea mai frumoasă femeie din lume. Paris preferă această mită celor oferite de celelalte două concurente, Iunona și Minerva.
Din păcate, Elena este deja căsătorită cu regele spartan Menelau, ceea ce declanșează războiul troian.
Iunona suportă greu înfrângerea în concurs și urăște tot ce e troian, atât în timpul războiului, cât și după. Ura și răzbunarea Iunonei față de troieni sunt firul roșu al „Eneidei”, care se încheie abia în ultima carte.
Furând de la Homer?
„Eneida” este scrisă în hexametri dactilici, același metru ca în poemele homerice – „Iliada” și „Odiseea” (deși este scrisă în latină, nu în greaca veche).
În multe privințe, „Eneida” copiază operele lui Homer, posibil cunoscute pe de rost de poet (aceasta e părerea mea). Cercetătorii vorbesc uneori despre „Eneida odiseică” (cărțile 1-6, unde Enea călătorește prin Mediterana, asemănător lui Odiseu) și jumătatea „iliadică” a poemului (cărțile 7-12, axate pe tema războiului în Italia).
Un cititor nou al „Eneidei” familiar cu Homer poate identifica multe pasaje cu rezonanțe homerice. De-a lungul timpului, mulți au considerat că Virgiliu depinde prea mult de Homer. Există o poveste conform căreia Virgiliu s-ar fi apărat de această acuzație spunând: „Este mai ușor să furi măciuca lui Hercule decât un vers din Homer”.
Totuși, trebuie subliniat că Virgiliu era profund cufundat în literatura, retorica și filosofia greacă și romană – nu doar în opera lui Homer. Era un poet extrem de cultivat, iar această erudiție se reflectă în poemele sale. În acest sens, criticile de plagiat sau cvasi-plagiat par destul de nerezonabile.
O eroină părăsită
Conexiunile tematice ale „Eneidei” cu miturile și literatura anterioară ies în evidență în portretizarea Didonei, regina Cartaginei. Didona este marea figură tragică din prima jumătate a poemului (în special în cărțile 1, 4 și 6), după o poveste de dragoste și o legătură intimă cu Enea.
Tema eroinei părăsite era preferată în mitologia și literatura greacă, iar Virgiliu o folosește pentru Didona. Asemenea eroine includ Medeea, Fedra, Ariadna și Hipsipila. Există și o descriere romană timpurie a Didonei, făcută de Gnaeus Naevius (270-201 î.Hr.) în epopeea sa „Războiul Punic”.
Astfel, ar fi o greșeală să o reducem pe Didona lui Virgiliu la o recreare a lui luio, Circe sau Nausica din „Odiseea” lui Homer. Publicul lui Virgiliu ar fi putut asocia tragedia Didonei din „Eneida” cu o altă regină nord-africană – Cleopatra (69-30 î.Hr.), care a avut legături cu Iulius Cezar și Marcus Antonius. Ideea generală este că cititorul cărților despre Didona este invitat să interacționeze cu multiple narațiuni mitice și istorice.
Metoda de compoziție a lui Virgiliu era lentă, complet „ne-homerică” în multe feluri. „Homer” (aprox. 700 î.Hr.) era un poet oral extrem de priceput, care își construia povestea folosind această măiestrie, în timp ce Virgiliu (70-19 î.Hr.) trăia într-o societate profund literată. Ritmul creației poetice putea fi foarte lent.
„Georgicele”, o lucrare poetică anterioară a lui Virgiliu despre agricultură (2.188 de versuri), pare să fi fost scrisă cu o rată de aproximativ un vers pe zi.
Iar „Eneida” (9.883 de versuri) a fost scrisă într-un ritm de circa trei versuri pe zi. Nu e de mirare că este atât de concisă și complexă.
„Eneida” nu este cea mai ușoară lectură din corpusul literaturii antice. Există dovezi că Virgiliu a scris-o mai întâi în proză, înainte de a dezvolta versiunea poetică. Este, de asemenea, un poem neterminat, deși remarcabil de bine finisat.
Întoarcerea acasă
Deși „Eneida” este o narațiune de întemeiere, în care troienii se luptă să găsească o nouă casă după distrugerea orașului lor, este important de subliniat că este și o „întoarcere” (adică un „nostos” grecesc).
Troia a fost fondată de Dardanus, un erou mitologic obscur, care, în poemul lui Virgiliu, a plecat dintr-un loc numit „Corythus” (poate Cortona modernă din Toscana). Povestea din „Eneida” este că, multe generații mai târziu, după prăbușirea Troiei, Enea își conduce poporul înapoi în Italia, ca un fel de „nou Dardanus”.
Așadar, căutarea lui Enea este atât o misiune nouă într-un ținut nou, cât și o întoarcere în țara ancestrală a primului troian. Călătoria de întoarcere a unui erou din război era o narațiune mitică preferată în Grecia (inclusiv în „Odiseea”). Virgiliu urmează acest model în „Eneida”, dar oferă o noțiune mult mai complexă a „întoarcerii” eroice.
Enea este un erou epic foarte diferit de Ahile din „Iliada” sau Odiseu din „Odiseea”, nu în ultimul rând pentru că este impregnat de o serie de valori distinct romane. Este un erou mult mai „religios” – cineva care își asumă să urmeze calea destinată lui și poporului său.
Un epitet caracteristic pentru Enea este „pius” („pios”, „devotat datoriei”). Într-adevăr, întreaga sa căutare este de a desluși misterele destinului și de a acționa în consecință. El se concentrează pe „binele superior”, uneori cu un element de suferință personală (poate în linie stoică). De exemplu, o părăsește pe Didona (în cartea a 4-a) pentru că Jupiter, prin zeul Mercur, îi amintește că Italia este destinul său, nu Cartagina din Africa de Nord.
„Eneida” privește spre o epocă mult înainte de fondarea Romei și înainte spre realitățile imperialismului roman până în vremea lui Virgiliu. Trecutul și viitorul par adesea împletite în multe feluri, iar perspectiva politică a lui Virgiliu ridică întrebări. Este poemul menit să justifice și să susțină agenda imperialistă a Romei?
Poetul englez W.H. Auden a fost destul de lipsit de simpatie față de Virgiliu în poemul său „Epopee secundară” (1959):
„No, Virgil, no:
Not even the first of the Romans can learn
His Roman history in the future tense.
Not even to serve your political turn;
Hindsight as foresight makes no sense.
…
No, Virgil, no:
Behind your verse so masterfully made
We hear the weeping of a Muse betrayed”.
„Nu, Virgiliu, nu:
Nici măcar primul dintre romani nu poate învăța
Istoria sa romană la timpul viitor.
Nici măcar pentru a-ți servi scopul politic;
A privi înapoi ca și cum ar fi înainte n-are sens.
…
Nu, Virgiliu, nu:
În spatele versurilor tale atât de măiestrit create
Auzim plânsul unei Muze trădate”.
La scară mare, „Eneida” se concentrează pe orașul Roma și imperiul său, formarea sa și destinul său, raportat la zeii olimpieni. Cercetători, poeți și critici, adesea pe fondul războaielor moderne (cum ar fi al Doilea Război Mondial sau cel din Vietnam), au dezbătut atitudinea lui Virgiliu față de război și agenda imperială a lui Augustus, care primește o atenție considerabilă în momentele critice ale „Eneidei”.
Augustus pare să fi fost un patron generos al poetului, iar o anumită adulare specifică textului ar fi fost de așteptat. Auden a considerat că Virgiliu și-a sacrificat respectabilitatea poetică („cursul tău politic”… „o muză trădată”). Dar au existat și mulți alții care susțin că Virgiliu tânjește după pace și chiar subminează patriotismul explicit cu privre la Roma și Augustus.
Un sfârșit violent
Scena finală a „Eneidei” tinde să polarizeze opiniile critice asupra mesajului principal al poemului. În timp ce poemele homerice se încheie într-o atmosferă de pace și liniște, „Eneida” lui Virgiliu se termină cu o violență necruțătoare.
Rivalul italian al lui Enea, Turnus, este rănit în luptă unul la unul și imploră pentru viața sa în genunchi. Enea pare să contemple un act de clemență, dar într-un acces brusc de furie îl ucide pe Turnus.
Poemul se încheie cu o descriere a membrelor lui Turnus care își pierd vigoarea și a vieții sale care se scurge, plin de resentimente, către „lumea umbrelor”.
Sfârșitul brusc și brutal al „Eneidei”, cu o astfel de întorsătură violentă, a fost foarte provocator și nesatisfăcător pentru mulți cititori.
Moartea lui Virgiliu înainte de finalizarea poemului în anul 19 î.Hr. a adăugat un element suplimentar de dezbatere. Ar fi schimbat el finalul poemului? Există și o legendă conform căreia Virgiliu ar fi lăsat instrucțiuni asistenților săi să ardă manuscrisul „Eneidei” dacă murea înainte de finalizare.
Sfârșitul a generat diverse continuări, cea mai faimoasă fiind un „supliment la Cartea a 12-a a Eneidei” de clericul umanist Maffeo Vegio (cca. 1406-1458). Acesta este practic o a treisprezecea carte a „Eneidei”, scrisă în 630 de versuri în 1428.
Vegio continuă narațiunea de unde o lasă Virgiliu, justificând moartea lui Turnus și povestind, în cele din urmă, despre divinizarea (n.n. ridicarea la nivel de zeu) lui Enea. Prezența unor astfel de continuări arată cât de provocatoare și originală este „Eneida”; atât de mult încât poeții ulteriori au simțit nevoia să o „normalizeze”.
Avem toate motivele să credem că „Eneida” lui Virgiliu a devenit o capodoperă clasică imediat ce a fost scrisă și publicată. Și a rămas astfel până astăzi. Multe părți ale „Eneidei” au influențat literatura și arta occidentală: în special prăbușirea Troiei și plecarea lui Enea din aceasta (Cartea a 2-a); tragedia Didonei (Cărțile 1, 4 și 6); și călătoria sa în „lumea de dincolo” (Cartea a 6-a).
Ultima dintre acestea, călătoria lui Enea în lumea de dincolo în Cartea a 6-a a „Eneidei”, a influențat fundamental narațiunea poetului Dante (1265-1321) despre viața de după moarte. Virgiliu este ghidul său prin „Infern” și „Purgatoriu”, ceea ce spune ceva despre înalta considerație a unui poet pentru altul – ținând cont, desigur, că Virgiliu era păgân.
Când Dante vede pentru prima dată umbra lui Virgiliu, îl salută într-un mod extrem de elogios:
„Tu ești oare acel Virgiliu și acel izvor ce revarsă un râu vorbe atât de grozave? O, glorie și lumină a celorlalți poeți, fie ca studiul îndelungat și marea iubire care m-au făcut să-ți cercetez opera să valoreze ceva acum. Tu ești maestrul meu și autorul meu: tu ești singurul de la care am învățat stilul înalt care mi-a adus onoare”.
Traducere după Virgil’s Aeneid de Chris Mackie, profesor de studii grecești, La Trobe University.
Imagine: wikipedia.org
