Judecata de apoi (parțial) de Giotto, Capela Scrovegni, Padua - inspirată de Dane. Imaginea integrală aici.
„Lăsați orice speranță, voi cei ce intrați!.”
Așa sună inscripția de pe porțile infernului, primul tărâm al operei celebre a lui Dante Alighieri, cunoscută astăzi drept „Divina Comedie”. „La Commedia”, așa cum a numit-o inițial Dante, este o călătorie imaginară prin cele trei tărâmuri ale vieții de apoi: inferno (iadul), purgatorio (purgatoriul) și paradiso (raiul).
Poate nu pare foarte amuzant, dar Dante și-a numit poemul epic o „comedie” deoarece, spre deosebire de tragedii, care încep în mod fericit și se încheie tragic, comediile încep rău, dar se termină bine. Poemul chiar are un final fericit, protagonistul – care poartă și el numele Dante – ajungând la destinația dorită: raiul – un loc al frumuseții și liniștii, al luminii și binelui suprem. Prin contrast, infernul este întunecat, morocănos și locuit de păcătoși fără scăpare.
Dante a scris „Comedia” în timpul exilului său din Florența, între 1302 și anul morții sale, 1321. Este primul text semnificativ scris în limba italiană vernaculară și este redactat în „terza rima”, o schemă de rimă intercalată, în trei versuri, inventată chiar de autor.
Dante a fixat începutul poveștii în Joia Mare a anului 1300, când avea 35 de ani. El face aluzie la „mijlocul vieții” în versurile de deschidere ale poemului:
„La jumătatea căii vieții noastre
M-am rătăcit într-o pădure-ntunecoasă,
Pentru că dreapta cale era pierdută.
Cât de greu e să spui ce era această pădure
Sălbatică, de nepătruns și amară,
Ce-mi reînvie-n minte frica însăși!”
În iad și înapoi
La începutul „Infernului”, Dante face aluzie la viziunea apocaliptică din apocalipsa biblică. Într-o pădure întunecoasă, trei fiare amenințătoare – un leopard, un leu și o lupoaică – îl împiedică pe Dante să urce pe un munte. Aceste fiare simbolizează desfrâul, mândria și lăcomia.
Dante fugind de cele trei bestii de William Blake, 1824-1827
Credit: Wikimedia
În momentul în care Dante este cuprins de disperare, apare poetul roman Virgiliu, autorul „Eneidei”, anunțând că a fost trimis să-l călăuzească. Cei doi trebuie mai întâi să coboare în iad, un crater în formă de con, format, potrivit poemului, de căderea lui Lucifer.
Înainte de a începe călătoria, respectând tradiția epopeii clasice, Dante invocă muzele pentru inspirație – gest pe care îl va repeta la începutul celorlalte două cărți, „Purgatoriul” și „Paradisul”.
Dante și Virgiliu trebuie să traverseze cele nouă cercuri ale iadului, unde pedepsele devin tot mai aspre, corespunzător gravității viciilor pedepsite.
În primul cerc se află personaje mitologice și istorice care au murit înainte de întemeierea creștinismului și, prin urmare, nu au fost botezate. Printre aceștia se numără figuri nobile și virtuoase – precum Platon, Aristotel, Galen, Avicena, Cicero și Ovidiu.
În al doilea cerc, Dante este tulburat de cruzimea pedepsei pe care o vede. Aici întâlnește sufletele celor desfrânați, printre care se numără legendarul cuplu Tristan și Isolda, dar și personajele istorice Francesca da Rimini și amantul ei, Paolo. Uciși de soțul Francescăi și fratele lui Paolo, Giovanni Malatesta, aceste două suflete plutesc fără țintă, trupurile lor fiind contopite ca pedeapsă pentru adulter. Sunt legați pe vecie, răsturnând astfel prescripția biblică din „Matei” – „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”.
În celelalte șapte cercuri ale iadului, Dante și Virgiliu asistă la pedepse atât de cumplite, încât păcătoșii sunt reduși la stări grotesce. Aceste viziuni au inspirat frescele cu Judecata de Apoi pictate de Giotto pe pereții și plafonul Capelei Scrovegni din Padova.
Giotto, prieten și compatriot al lui Dante, a fost angajat să picteze interiorul capelei de către fiul unui cămătar infam, identificat de Dante în al șaptelea cerc al iadului. Acolo, bărbați cu pungi de bani atârnate de gât își scutură trupurile de flăcări, așa cum câinii își alungă insectele vara.
În următorul cerc, al înșelătoriei, Dante și Virgiliu întâlnesc papi vinovați de simonie (vânzarea de slujbe și servicii religioase). Pentru că au răsturnat ordinea morală, aceștia sunt osândiți să stea îngropați cu capul în jos în niște gropi, din care li se mai văd doar picioarele, zbătându-se haotic.
În al nouălea cerc, pelerinii îl văd pe contele Ugolino în timp ce roade craniul arhiepiscopului Ruggieri – pedeapsă pentru trădare. În realitate, Ugolino conspirase împotriva partidului său, ghibelinii, pentru a aduce guelfii la putere. Arhiepiscopul avea să-l trădeze și să-l închidă, împreună cu fiii și nepoții săi, lăsându-i să moară de foame.
În cele din urmă, pelerinii ajung în centrul Pământului, unde trebuie să escaladeze trupul păros al lui Lucifer pentru a urca din nou la suprafață și a ajunge în purgatoriu, unde Dante urmează să fie curățat de păcatele infernului. La intrarea în purgatoriu, un înger îi scrie de șapte ori litera „P” pe frunte cu vârful sabiei, spunându-i: „Ai grijă să cureți aceste răni când ești înlăuntru.” Fiecare „P” vine de la „piaghe” (rană), rezultat al unui „peccato” (păcat). Dante trebuie să ispășească și să spele fiecare păcat pe cele șapte terase ale purgatoriului. Pe măsură ce iese din fiecare terasă, pocăit, îngerul îi șterge câte o literă de pe frunte.
Reînnoit și purificat, Dante este acum pregătit să urce „spre stele”. Bazându-se pe scrierile Sfântului Augustin, o femeie pe nume Beatrice – care îi ia locul lui Virgiliu – îl conduce pe Dante prin rai. Ea îi explică faptul că toate creațiile lui Dumnezeu, izgonite pe Pământ, tânjesc să se întoarcă la originea lor divină. Dante și Beatrice urcă prin mai multe ceruri – luna, planetele – până în „Empireu”, raiul păcii divine. La fel ca „Infernul” și „Purgatoriul”, „Paradisul” se încheie cu o referință la stele:
„Aici fantezia mea s-a frânt, dar voința
și dorința-mi fuseseră deja mișcate,
ca o roată de iubirea ce mișcă Soarele și alte stele”.
Dante de-a lungul vremii
Primii comentatori au interpretat lucrarea ca pe o alegorie a vieții lui Iisus. În „Viața lui Dante”, Giovanni Boccaccio, autorul „Decameronului”, îl descria pe Dante ca pe un profet, iar poemul său, o profeție.
Umanistul Cristoforo Landino (1424–1498) a văzut poemul ca pe o metaforă a sufletului aflat pe drumul întoarcerii către Dumnezeu, iar filosoful politic napolitan Giambattista Vico (1668–1744) considera „Divina Comedie” un produs al unei epoci barbare, Dante fiind cronicarul vremii sale – „Homerul toscan”.
Mai recent, „Divina Comedie” a inspirat o multitudine de creații: artă, arhitectură, literatură, muzică, radio, film, televiziune, benzi desenate, animație, arte digitale, jocuri video și chiar o enciclică papală – „Deus caritas est” (2006) – care, potrivit Papei Benedict al XVI-lea, s-a inspirat din versul final al „Paradisului”.
Cel mai adesea însă, „Infernul” lui Dante – cu imaginile sale grafice și personajele sale contorsionate – a fost sursa de inspirație pentru autori precum Chaucer, Milton, Honoré de Balzac, Marx, Eliot, Forster, Beckett, Primo Levi și Borges.
Puține filme au adaptat întreaga epopee. Primele filme mute, din 1911 (L’Inferno) și 1924 (Dante’s Inferno), precum și prima peliculă sonoră din 1935 (cu același titlu), s-au concentrat pe creaturile și evenimentele din infern.
Filmul experimental „A TV Dante” (1990), realizat de Peter Greenaway și Tom Phillips, recompensat cu multiple premii, combină narațiunea lui John Gielgud cu imagini și sunete electronice, inserând intervenții ale unor specialiști – de pildă, explicația celor trei „fiare” oferită de David Attenborough.
O animație din 2010 și un documentar din 2012 se concentrează pe groaza infernului, iar un alt film de animație din 2010, bazat pe un joc video, se abate considerabil de la original.
Totuși, nu e nevoie ca infernul să fie în prim-plan pentru a trezi frica. Filmul „American Psycho” este unul dintre cele 33 de filme fără legătură cu „Divina Comedie”, dar care conțin, în total, 64 de apariții ale celebrei inscripții de la poarta iadului: „Lăsați orice speranță, voi cei ce intrați!” – un vers care, la aproape 700 de ani de la scriere, continuă să inspire teroare.
{loapdosition rectangle}
Traducere după Dante’s Divine Comedy de Frances Di Lauro, lector la Departamentul de studii de literatură, Universitatea Sydney.
