Foamea există pe un spectru. La un capăt se află insecuritatea alimentară, când oamenii sunt nevoiți să reducă numărul meselor. Pe măsură ce hrana devine tot mai puțină, organismul își consumă propriile rezerve. Drumul de la foame la înfometare începe cu scăderea nivelului de energie, apoi corpul descompune grăsimea, iar ulterior mușchii. În cele din urmă, organele vitale încep să cedeze.
De la subnutriție, la malnutriție acută și, în final, la înfometare, procesul ajunge într-un punct în care organismul nu mai poate susține viața.
În prezent, în Gaza, mii de copii sub cinci ani și femei însărcinate sau care alăptează se confruntă cu malnutriție acută.
În Sudan, conflictul și accesul restricționat pentru ajutorul umanitar au împins milioane de oameni în pragul înfometării, iar avertismentele privind foametea devin tot mai urgente de la o zi la alta.
Nutriționistele Ola Anabtawi și Berta Valente explică mai jos știința din spatele înfometării și ce se întâmplă cu organismul atunci când este lipsit de hrană.
Care este nutriția minimă de care are nevoie organismul pentru a supraviețui?
Pentru a supraviețui, oamenii au nevoie de mai mult decât apă potabilă și siguranță. Accesul la alimente care îndeplinesc necesarul zilnic de energie, macronutrienți și micronutrienți este esențial pentru menținerea sănătății, sprijinirea recuperării și prevenirea malnutriției.
Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), adulții au nevoie de cantități diferite de energie în funcție de vârstă, sex și nivel de activitate fizică.
O kilocalorie (kcal) este o unitate de măsură a energiei. În nutriție, caloria arată câtă energie obține o persoană din hrană sau de câtă energie are nevoie organismul pentru a funcționa. Tehnic, o kilocalorie este cantitatea de energie necesară pentru a ridica temperatura unui kilogram de apă cu un grad Celsius. Organismul folosește această energie pentru a respira, a digera alimentele, a menține temperatura corpului și – în special la copii – pentru creștere.
Necesarul total de energie provine din trei surse:
• consumul energetic bazal – energia folosită de organism în stare de repaus pentru a menține funcțiile vitale precum respirația și circulația;
• activitatea fizică – care poate varia în situații de urgență, în funcție de factori precum deplasarea, îngrijirea altor persoane sau activitățile de supraviețuire;
• termogeneza – energia folosită pentru digestia și procesarea alimentelor.
Consumul energetic bazal reprezintă, de obicei, cea mai mare parte a necesarului energetic, mai ales atunci când activitatea fizică este redusă. Alte variabile – vârsta, sexul, dimensiunile corpului, starea de sănătate, sarcina sau expunerea la frig – influențează și ele cantitatea de energie necesară.
Necesarul energetic variază de-a lungul vieții. Sugarii au nevoie de aproximativ 95–108 kcal/kg/zi în primele șase luni și între 84–98 kcal/kg/zi între șase și 12 luni. Pentru copiii sub zece ani, necesarul se bazează pe ritmul normal de creștere, fără diferențiere între fete și băieți.
De exemplu, un copil de doi ani are nevoie de aproximativ 1.000–1.200 kcal zilnic, unul de cinci ani de 1.300–1.500 kcal, iar un copil de zece ani de 1.800–2.000 kcal pe zi. De la vârsta de zece ani, cerințele energetice încep să difere între băieți și fete, în funcție de creștere și activitate, iar valorile se ajustează în funcție de greutatea corporală, nivelul de activitate și ritmul de creștere.
Pentru adulții cu activitate fizică ușoară până la moderată, necesarul mediu zilnic de energie este de aproximativ 2.900 kcal pentru bărbați (19–50 ani) și de circa 2.200 kcal pentru femei din aceeași grupă de vârstă. Aceste valori pot varia cu ±20% în funcție de metabolism și activitate. Pentru adulții de peste 50 de ani, necesarul scade ușor: aproximativ 2.300 kcal pentru bărbați și 1.900 kcal pentru femei.
În situații umanitare de urgență, ajutorul alimentar trebuie să asigure minimul general acceptat de 2.100 kcal pe persoană pe zi, nivel stabilit pentru a satisface necesitățile fiziologice de bază și pentru a preveni malnutriția atunci când resursele alimentare sunt limitate.
Această energie trebuie să provină dintr-un echilibru de macronutrienți: carbohidrați 50–60% (orez, pâine), proteine 10–35% (fasole, carne slabă) și grăsimi 20–35% (ulei, nuci).
Necesarul de grăsimi este mai mare la copiii mici (30–40%), precum și la femeile însărcinate și cele care alăptează (minimum 20%).
Pe lângă energie, organismul are nevoie de vitamine și minerale, precum fier, vitamina A, iod și zinc, esențiale pentru funcția imunitară, creștere și dezvoltarea creierului. Fierul se găsește în carne roșie, fasole și cereale fortificate; vitamina A – în morcovi, cartofi dulci și frunze verzi închise la culoare; iodul – în sarea iodată și fructe de mare; zincul – în carne, nuci și cereale integrale.
Când sistemele alimentare se prăbușesc, acest echilibru se pierde.
Ce se întâmplă fizic cu organismul înfometat?
Efectele fiziologice ale înfometării se desfășoară în trei etape care se suprapun, fiecare reflectând încercarea organismului de a supraviețui fără hrană. Aceste adaptări au însă un cost fiziologic ridicat.
În prima etapă, care durează până la 48 de ore după oprirea aportului alimentar, corpul folosește glicogenul stocat în ficat pentru a menține stabil nivelul zahărului din sânge. Acest proces, numit glicogenoliză, este o soluție temporară. Când rezervele de glicogen se epuizează, începe a doua etapă.
Organismul trece la gluconeogeneză – producerea de glucoză din surse non-glucidice, precum aminoacizi (din mușchi), glicerol (din grăsimi) și acid lactic. Acest proces alimentează organele vitale, dar duce la degradarea mușchilor și la pierderi crescute de azot, în special din mușchiul scheletic.
Din a treia zi, cetogeneza devine procesul dominant. Ficatul începe să transforme acizii grași în corpuri cetonice – molecule derivate din grăsime, care devin sursă alternativă de energie atunci când glucoza este rară. Aceste cetone sunt folosite de creier și alte organe pentru energie. Această tranziție protejează parțial masa musculară, dar indică și o criză metabolică profundă.
Schimbările hormonale – scăderea insulinei, a hormonului tiroidian T3 și a activității sistemului nervos – încetinesc metabolismul pentru a conserva energia. În timp, grăsimea devine principala sursă energetică. Dar odată epuizate rezervele de grăsime, corpul începe să-și consume proteinele proprii pentru energie. Acest lucru accelerează degradarea musculară, slăbește sistemul imunitar și crește riscul infecțiilor letale.
Moartea, adesea prin pneumonie sau alte complicații, survine de obicei după 60–70 de zile fără hrană, în cazul unui adult sănătos.
Pe măsură ce lipsa de nutrienți se prelungește, semnele vizibile și invizibile ale înfometării se intensifică: pierdere masivă în greutate, atrofie musculară, oboseală, încetinirea pulsului, piele uscată, căderea părului, vindecare lentă a rănilor. Imunitatea scade, crescând vulnerabilitatea la infecții, în special pneumonie – cauză frecventă de deces în înfometare.
La nivel psihologic, înfometarea provoacă suferință profundă. Oamenii resimt apatie, iritabilitate, anxietate și o preocupare constantă pentru hrană. Capacitățile cognitive scad, iar controlul emoțional se deteriorează, putând apărea depresia sau retragerea socială.
La copii, efectele pe termen lung includ stagnarea creșterii și afectarea dezvoltării cerebrale – ambele pot deveni ireversibile.
În timpul înfometării, corpul trece etapizat de la consumul glicogenului la descompunerea grăsimii, iar în final a masei musculare. Această tranziție explică atât slăbiciunea fizică, cât și modificările psihologice, precum iritabilitatea sau depresia.
Dar înfometarea nu afectează doar individul – ea destramă familiile și comunitățile. Pe măsură ce energia scade, oamenii nu își mai pot îngriji copiii sau pe ei înșiși. În crizele umanitare, precum cele din Gaza și Sudan, înfometarea amplifică trauma violenței și a deplasării, ducând la prăbușirea completă a rezistenței biologice și sociale.
Care sunt pașii pentru a întrerupe acest ciclu?
După o perioadă de înfometare, organismul se află într-o stare metabolică fragilă. Reintroducerea bruscă a alimentelor, mai ales a carbohidraților, determină o creștere a insulinei și o trecere rapidă a electroliților (fosfat, potasiu, magneziu) în celule. Aceasta poate copleși organismul, ducând la așa-numitul sindrom de realimentare, care poate provoca complicații grave – insuficiență cardiacă, probleme respiratorii sau chiar moarte – dacă nu este gestionat cu atenție.
Protocoalele standard încep cu formule lactate terapeutice numite F-75, concepute special pentru stabilizarea pacienților în faza inițială a tratamentului malnutriției acute severe, urmate de alimente terapeutice gata de utilizare – pastă sau biscuiți cu unt de arahide special formulați, capabili să aducă un copil subnutrit de la pragul morții la recuperare nutrițională completă în 4–8 săptămâni – săruri de rehidratare orală și pulberi cu micronutrienți.
Acestea trebuie distribuite în condiții de siguranță. Accesul umanitar constant este esențial.
Livrările aeriene nu constituie securitate alimentară. Supraviețuirea necesită eforturi coordonate și susținute, care să refacă sistemele alimentare, să protejeze civilii și să respecte dreptul umanitar. Orice altceva riscă să repete ciclurile de foamete și suferință.
Când ajutorul alimentar este insuficient cantitativ sau sub aspectul calității ori când lipsește apa potabilă, malnutriția se agravează rapid.
> Citiți și - Efectele devastatoare ale malnutriției în primele 1.000 de zile de viață
Traducere după The science of starvation de Ola Anabtawi, profesor în Departamentul de nutriție și tehnologia hranei, An-Najah National University și Berta Valente, doctorand în sănătate publică la Facultatea de medicină, Universidade do Porto.
