Yann André Le Cun este un informatician franco-american care activează în domeniile învățării automate, vederii computerizate, roboticii mobile și neuroștiinței computaționale. Este profesor de informatică la Courant Institute of Mathematical Sciences din cadrul Universității New York. A fost cercetător-șef pentru inteligență artificială (IA) la Meta.
Este bine cunoscut pentru lucrările sale în recunoașterea optică a caracterelor și în vederea computerizată, bazate pe rețele neuronale convoluționale (CNN). De asemenea, este unul dintre principalii creatori ai tehnologiei de compresie a imaginilor DjVu, alături de Léon Bottou și Patrick Haffner. A co-dezvoltat limbajul de programare Lush împreună cu Léon Bottou.
În 2018, Le Cun, Yoshua Bengio și Geoffrey Hinton au primit Premiul Turing pentru contribuțiile lor la dezvoltarea învățării profunde. Cei trei sunt uneori denumiți „nașii IA” și „nașii învățării profunde”.
Yann LeCun a plecat recent de la Meta, ceea ce marchează un moment de ruptură în evoluția inteligenței artificiale. Nu este doar o mutare profesională, ci o declarație de principiu: direcția dominantă a industriei, centrată pe modele lingvistice mari, nu este suficientă pentru a construi o inteligență autentică.
Autoritățile sanitare americane au anunțat o modificare amplă a calendarului național de vaccinare a copiilor, prin care sunt eliminate recomandările universale pentru mai multe vaccinuri. Decizia marchează o schimbare semnificativă de politică sub conducerea secretarului pentru sănătate, Robert F. Kennedy Jr. Potrivit noilor orientări, Centers for Disease Control and Prevention (CDC) recomandă vaccinarea copiilor împotriva a 11 boli, față de 17 în ghidurile anterioare. Măsura intră în vigoare imediat.
Cercetătorii împing tehnologia teleprezenței dincolo de apelurile video, de la holograme în stil „Star Wars” la gastronomie virtuală și săli de clasă care „sar” peste spațiu. Pentru Maurizio Murroni, profesor asociat de telecomunicații la Universitatea din Cagliari, Italia, „Star Wars” este mult mai mult decât o franciză cinematografică SF – este o sursă de inspirație pentru munca sa. „În universul Star Wars oamenii proiectează în mod regulat holograme pentru a purta conversații de-a lungul galaxiei”, spune Murroni, explicându-și fascinația. „Exact asta construim chiar acum.”
Murroni conduce o inițiativă finanțată de UE, numită HEAT, care dezvoltă tehnologii de teleprezență imersivă cu latență redusă – menținând întârzierile aproape de zero – pentru a aduce comunicarea holografică mai aproape de realitatea cotidiană.
În 2025, speranța unei încheieri rapide a războiului dintre Rusia și Ucraina a apărut de mai multe ori. De fiecare dată, totul s-a încheiat cu vorbe goale și cu noi promisiuni ale lui Donald Trump. Desigur, războiul se va termina cândva, iar speranța că acest lucru se va întâmpla în 2026 încă mai există, deși este acum mult mai slabă decât înainte. În plus, spre finalul lui 2025, această speranță s-a împletit strâns cu știrile despre pregătirile Europei pentru un război cu Rusia, care se succed una după alta.
Aleksandr Baunov, fost diplomat și jurnalist rus, în prezent cercetător principal al Centrului Carnegie de la Berlin pentru studiul Rusiei și Eurasiei, explică în articolul de mai jos cum, într-un singur an, s-a parcurs drumul de la discuțiile despre pace la un conflict cu NATO, precum și ce s-a întâmplat în acest timp cu morala publică din Rusia și cum privesc oamenii, în prezent, discuțiile despre război.
Ca urmare a inițiativelor diverse ale lui Donald Trump, anul 2025 a început cu speranțe de pace cu Ucraina și cu Occidentul, dar se încheie cu discuții despre un război inevitabil cu Europa — pentru că Europa a fost mereu în război cu Rusia, fie direct, fie ca „porcușori” ai altora. Nu contează că în urmă cu patru ani Europa nu era în război, nu intenționa să fie și nici nu planifica așa ceva, ci era principalul cumpărător și investitor în Rusia — acest lucru nu este luat în considerare. În suspensia mentală în care polovțienii (cumanii) stau alături de hitleriști, diferența dintre „acum” și „întotdeauna” este mică.
Continuarea războiului în 2026 a fost deja anunțată oficial de Putin la „bilanțul anului” și de fostul economist Belousov la Colegiul Ministerului Apărării. Ulterior, în cadrul unei operațiuni speciale de propagandă, această linie a fost fixată prin declarațiile lui Lavrov și Ușakov din 29 decembrie.
Acest articol are la bază o amplă investigație NYTimes privind modul în care dronele, arma ce a reprezentat probabil principala inovație față de războaiele trecutului, au evoluat în ultimul an în Ucraina, schimbând, probabil pentru totdeauna, modul în care conflictele viitorului vor fi purtate.
De la FPV clasic la „autotomia ultimului kilometru”. În forma lor standard, dronele de tip FPV (first-person-view) sunt arme ghidate printr-un lanț simplu de comenzi: pilotul transmite comenzi prin radio, drona trimite înapoi semnal video, iar lovitura se produce când operatorul o ghidează către țintă. Problema este că acest lanț are o verigă fragilă: legătura radio. Bruiajul utilizat de advesar (iar uneori, neintenționat, chiar și cel propriu) degradează calitatea controlului (și a semnalului video primit), drona putându-și pierde direcția și coordonarea, prăbușindu-se ori ratând ținta.
O tendință care prinde contur în Ucraina este „autonomia de ultim segment” (last-mile autonomous targeting): pilotul duce drona aproape de țintă, apoi transferă controlul către un modul de bord care folosește senzori și algoritmi (în special viziune computerizată) ca să finalizeze singur interceptarea și impactul, chiar dacă semnalul radio dispare.
De mai bine de un secol, fizica se sprijină pe două mari teorii. Relativitatea generală a lui Einstein explică gravitația ca o curbare a spațiu-timpului. Mecanica cuantică guvernează lumea particulelor și a câmpurilor. Ambele funcționează remarcabil în domeniile lor. Însă, atunci când sunt puse împreună, apar contradicții – mai ales în ceea ce privește găurile negre, materia întunecată, energia întunecată și originile cosmosului.
Există aproximativ 15.000 de sateliți care orbitează Pământul. Cei mai mulți dintre ei, precum Stația Spațială Internațională și Telescopul Hubble, se află pe orbita terestră joasă (LEO - low Earth orbit), care se întinde până la aproximativ 2.000 de kilometri deasupra suprafeței Pământului. Dar, pe măsură ce tot mai mulți sateliți sunt lansați pe LEO – numai constelația de sateliți Internet Starlink a companiei SpaceX va trimite în cele din urmă acolo multe mii – regiunea începe să devină aglomerată.
De aceea este bine că există o altă orbită, și mai apropiată de suprafața Terrei, care promite să ajute la reducerea acestei aglomerări. Se numește VLEO (very low Earth orbit, orbita terestră foarte joasă) și se află la doar 100–400 de kilometri deasupra suprafeței Pământului.
Timpul pare cea mai elementară trăsătură a realității. Secundele ticăie, zilele trec, iar totul – de la mișcarea planetelor până la memoria umană – pare să se desfășoare de-a lungul unei singure direcții ireversibile. Ne naștem și murim, exact în această ordine. Ne planificăm viața în funcție de timp, îl măsurăm obsesiv și îl trăim ca pe un flux neîntrerupt din trecut spre viitor. Faptul că timpul înaintează pare atât de evident, încât a-l pune sub semnul întrebării poate părea aproape inutil.
Și totuși, de mai bine de un secol, fizica se luptă să spună ce este, de fapt, timpul. Această dificultate nu este un simplu exercițiu filozofic. Ea se află în centrul unora dintre cele mai profunde probleme ale științei.
Fizica modernă se bazează pe cadre teoretice diferite, dar la fel de importante. Unul este teoria relativității generale a lui Albert Einstein, care descrie gravitația și mișcarea obiectelor mari, precum planetele. Altul este mecanica cuantică, care guvernează microcosmosul atomilor și particulelor. Iar la o scară și mai mare, modelul standard al cosmologiei descrie nașterea și evoluția universului în ansamblu. Toate se bazează pe timp, însă îl tratează în moduri incompatibile.
Vlatko Vedral, profesor de știința informației cuantice la Universitatea din Oxford, propune o interpretare radical nouă a mecanicii cuantice: totul în univers este o undă cuantică. În acest fel, dificultatea unificării teoriilor privind lumea clasică și lumea cuantică este depășită: totul este cuantic, iar cuanticul dă naștere clasicului. Teoria sa vine cu o soluție implicită, de asemenea, pentru problema măsurării, problema observatorului și problema inseparabilității cuantice (acțiunea stranie la distanță). Iată principalele idei.
Vedral crede că sunt două motive principale pentru care fizica pare blocată în prezent: (1) lipsa unei tehnologii pentru a efectua experimente în regimuri care ar putea arăta că ceva nu funcționează în teorie și (2) nu există un acord cu privire la cum ar trebui interpretată mecanica cuantică. Odată cu progresele privind construcția unui calculator cuantice, primul motiv se îndreaptă într-o direcție bună.
Prin literatura de specialitate se găsesc diverse denumiri care clasifică plantele. Mai jos găsiți o clasificare a plantelor de grădină, cu exemplificări:
• Aliacee (denumire veche: liliacee): ceapă, usturoi, sparanghel, praz
• Apiacee (ombelifere): morcov, păstârnac, mărar, pătrunjel
Unul dintre cele mai comode mituri moderne sună cam așa: „Dacă X are studii științifice, atunci funcționează”.
Dacă există un PDF pe ResearchGate, trei grafice cu bare colorate și o frază savantă despre „intervenție validate empiric”, încep să se aprindă beculețele de încredere din mintea oamenilor.
Experimentul Deep Underground Neutrino Experiment (DUNE), aflat în prezent în construcție, va trimite atât neutrini, cât și antineutrini de sub Fermilab, lângă Chicago, către Sanford Underground Research Facility, aflat la aproximativ 1.300 de kilometri distanță, în Dakota de Sud. Neutrinii pot traversa Pământul neafectați, fără a fi nevoie de un tunel. Acest experiment ambițios ar putea dezvălui modul în care comportamentul neutrinilor diferă de cel al omologilor lor din antimaterie, antineutrinii.
Big Bangul ar fi trebuit să producă cantități egale de materie și antimaterie, care s-ar fi anihilat reciproc într-o explozie spectaculoasă de energie pură. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. Noi experimente, axate pe înțelegerea enigmaticului neutrino, ar putea oferi indicii de ce.
Tot ceea ce vedem în jurul nostru, de la solul de sub picioare până la cele mai îndepărtate galaxii, este alcătuit din materie. Pentru oamenii de știință, acest fapt a reprezentat mult timp o problemă: potrivit celor mai bune teorii actuale ale fizicii, materia și contrapartea sa, antimateria, ar fi trebuit să fie create în cantități egale în momentul Big Bangului. Însă antimateria este extrem de rară în univers. Așadar, ce s-a întâmplat?
Ipoteza simulării computerizate, ideea că universul nostru ar putea fi un construct artificial care rulează pe un computer avansat al unor extratereștri, a captivat de mult imaginația publicului. Dar majoritatea argumentelor se bazează pe intuiție, puține definind în mod formal ce înseamnă, de fapt, „simulare”. Profesorului David H. Wolpert a publicat recent un articol „What computer science has to say about the simulation hypothesis”, în care introduce un cadru matematic riguros pentru ceea ce ar însemna ca un univers să simuleze un altul și arată că mai multe afirmații consacrate despre simulări se destramă odată ce conceptul este definit cu precizie. Rezultatele sale sugerează un peisaj mult mai straniu decât cel indicat de argumentele anterioare, incluzând posibilitatea ca un univers capabil să simuleze un altul să poată fi el însuși reprodus perfect în interiorul acelei simulări. Iată mai jos principalele idei din lungul articol menționat.
Ipoteza simulării este discutată de obicei în cheie filozofică sau fizică: ideea că universul nostru ar putea fi rezultatul rulării unui program pe un computer dintr-o altă realitate. Articolul lui Wolpert propune o schimbare de perspectivă radicală: dacă vorbim despre simulare, atunci trebuie să apelăm în mod serios la informatică, nu doar la speculații metafizice. Autorul se întreabă ce rezultă necesar din teoremele clasice ale științei computerelor, dacă acceptăm anumite ipoteze standard despre calcul și fizică.
Fotonii, particulele fundamentale ale câmpului electromagnetic care pătrunde universul, nu au masă. Nu au sarcină electrică. Pentru că se deplasează la limita cosmică de viteză, c, se spune că nu experimentează timpul.
Fotonii sunt cuantele de lumină care ne permit să observăm lumea din jurul nostru, aproape și de la mari distanțe.
Credit: AST SpaceMobile
Compania americană AST SpaceMobile a lansat cu succes satelitul BlueBird 6, cel mai mare satelit comercial aflat în prezent pe orbită, într-un demers care vizează furnizarea de acoperire 5G direct către telefoanele mobile, fără infrastructură terestră. Lansarea a avut loc pe 23 decembrie, de la Centrul Spațial Satish Dhawan din India, folosind racheta LVM3.
BlueBird 6 reprezintă prima unitate dintr-o nouă generație de sateliți de mari dimensiuni, concepuți pentru a transforma orbita joasă a Pământului într-o rețea globală de „turnuri de telefonie mobilă spațiale”. Satelitul este de aproximativ trei ori mai mare decât predecesorii săi și devine, prin dimensiuni, cel mai mare satelit comercial lansat vreodată.
În premieră, o echipă de cercetători a reușit să atenueze simptomele unei boli genetice rare care-i puneau viața în pericol unui sugar, folosind o tehnică de terapie de editare genetică CRISPR creată special pentru mutația genetică a copilului. Intervenția, realizată într-un interval record de doar șase luni, marchează un pas decisiv spre medicina genetică cu adevărat personalizată, adaptată fiecărui pacient.
Copilul, tratat pentru prima dată la vârsta de șapte luni, suferă de o tulburare severă a ciclului ureei, care duce la acumularea de amoniac toxic în sânge. Deși terapia nu a eliminat complet necesitatea dietei speciale și a medicației, dovezile clinice arată că defectul genetic a fost corectat în parte în celulele hepatice, reducând riscurile acute și deschizând perspectiva evitării unui transplant de ficat.
Îmbătrânirea populației este adesea prezentată ca o amenințare majoră la adresa economiei, sistemelor de sănătate și echilibrului social. Scăderea natalității, creșterea speranței de viață și schimbarea structurii demografice sunt invocate frecvent ca semne ale unui viitor nesustenabil. Un articol publicat în TheGuardian, reflectând viziunea lui Sarah Harper, profesor și director Institutului Oxford pentru Populație, arată că această perspectivă ignoră un aspect esențial: apariția unei generații numeroase de adulți sănătoși, activi și bine pregătiți, care pot deveni un motor important al dezvoltării economice și sociale.
Când vine vara, combinația dintre căldură și activitatea fizică duce adesea la creșterea volumului de transpirație. Transpirația este un lucru bun – reprezintă sistemul nostru de răcire prin evaporare. Cei mai mulți dintre noi eliminăm prin transpirație cel puțin o jumătate de litru pe zi, chiar și fără exerciții fizice intense.
Din păcate, transpirația poate accentua și mirosul corporal. Pentru a-l controla, mulți dintre noi folosim zilnic un antiperspirant sau un deodorant. Deși le aplicăm pe ambele la subraț, cele două produse sunt de fapt diferite și funcționează în moduri distincte.
Cunoașterea acestei diferențe te poate ajuta să alegi mai bine produsele de igienă personală – și să eviți mirosurile neplăcute.
Microsoft tocmai a lansat cel mai recent model lingvistic mic, capabil să ruleze direct pe computerul utilizatorului. Dacă nu ai urmărit îndeaproape industria IA, s-ar putea să te întrebi: ce este, mai exact, un model lingvistic mic (SLM)?
Pe măsură ce IA devine tot mai centrală în modul în care lucrăm, învățăm și rezolvăm probleme, înțelegerea diferitelor tipuri de modele de IA nu a fost niciodată mai importantă. Modelele lingvistice de mari dimensiuni (LLM), precum ChatGPT, Claude, Gemini și altele, sunt utilizate pe scară largă. Dar și cele mici devin din ce în ce mai importante.
Să vedem ce diferențiază SLM de LLM – și cum îl alegi pe cel potrivit pentru situația ta.
Cercetătorii se inspiră din organismele vii pentru a obține molecule noi destinate produselor pentru păr.
Lignina din arbori (sus stânga) poate ajuta la netezirea părului deteriorat; bacteria E. coli modificată genetic (sus dreapta) produce proteine bazate pe mătase și pe proteine din piele, care pot face părul mai rezistent și mai elastic. Un material obținut din chitină, prezentă în pereții celulari ai ciupercilor precum Aspergillus niger (jos dreapta), ar putea ajuta, de asemenea, la condiționarea părului. Alte ciuperci, din genul Candida (jos stânga), produc molecule numite soforolipide, care înlocuiesc sulfații în unele șampoane.
Credit: Claudio Biesele / Unsplash; Thomas Simonet / Flickr; Alexander Klepnev / Wikimedia Commons; Djspring / Wikimedia Commons.
Presiunea de a renunța la produsele pe bază de petrol — împreună cu percepția că „natural” este mai blând — îi determină pe cercetători să testeze noi ingrediente, de la extracte din lemn și ciuperci până la proteine proiectate în laborator.
Mika Sipponen, chimist la Universitatea din Stockholm, a mers la înot într-un lac tulbure. După aceea, a observat că părul îi era neted — chiar și fără a aplica vreun produs de îngrijire. Apa maronie era bogată în materie vegetală. Așa că Sipponen s-a întrebat dacă unul dintre compușii organici — lignina, care se găsește în lemn — ar putea avea efect de balsam asupra părului.
Apoi echipa sa a creat un amestec de lignină combinată cu ulei de cocos și a funcționat. Experimentele au arătat că acesta netezește suprafața firelor de păr și reduce forța necesară pentru a trece un pieptene prin păr.
„Cornelia, mama fraților Gracchi, arătându-și copiii drept comorile ei”, de Angelica Kauffman (1785).
Muzeul de Arte Frumoase din Virginia, Richmond.
Pictura o reprezintă pe virtuoasa matroană romană Cornelia, care respinge bijuteriile aduse de o vizitatoare, arătând cu mândrie către fiii ei, Tiberius și Gaius Gracchus, ca fiind adevăratele ei comori, întruchipând idealurile iluministe ale maternității, datoriei și virtuții civice puse mai presus de bogăția materială.
Chiar dacă numele lui Ovidiu nu vă este familiar, aproape sigur cunoașteți câteva dintre poveștile lui. Cea mai faimoasă lucrare a sa, Metamorfozele, este un poem epic latin compus din sute de istorii ale unor transformări mitice, dintre care multe continuă să fie spuse și rescrise până astăzi.
Luați, de pildă, povestea sculptorului Pygmalion, care a făurit din fildeș o femeie de o frumusețe imposibilă. Îndrăgostindu-se de propria creație, el s-a rugat zeiței Venus, iar aceasta a dat viață statuii. Ecourile acestei istorii pot fi urmărite de-a lungul secolelor – de la piesa Pygmalion (1913) a lui George Bernard Shaw, care îl transformă pe sculptor într-un profesor de dicție și devine ulterior musicalul My Fair Lady (1956), până la filmul Her (2013) al lui Spike Jonze, ce reimaginează povestea pentru generația erei inteligenței artificiale.
Dacă apreciezi articolele SCIENTIA, sprijină site-ul cu o donație! |
Clic pe imagine pt. detalii.