ApaApa îndeplineşte numeroase roluri în organismul uman, fiind într-o strânsă relaţie cu acesta. Apa are rol biologic, fiind un element esenţial în fiziologia umană şi rol socio-economic, prin contribuţia activă la dezvoltarea socială. Un amplu studiu, în continuare.

 

 

 

Rolul biologic al apei

Importanţă biologică a apei constă în faptul că ea reprezintă baza structurală şi funcţională a fiinţelor vii. Cantitatea totală de apă din organismul uman reprezintă la adult 60 – 70% din greutatea corporală. În organismele mai tinere, proporţia apei este mai mare: 97% la fetus, 91% la trei luni şi 81% la copilul de un an. Din totalul volumului de apă 50% este apă intracelulară, 15% în interstiţiu şi 5% se află în circulaţie. Repartiţia în ţesuturi diferă: ţesutul adipos sub 20%, cel osos 30%, conjunctiv 60%, muscular 77%, nervos 85%, iar în lichidele biologice poate ajunge la 99%.

Apa transportă în organism diferite substanţe utile proceselor vitale şi participă la eliminarea produselor rezultate din metabolism. Apa are rol important în digestie, transformând macromoleculele primite din alimentaţie în molecule asimilabile. De asemenea, asigură refacerea permanentă a ţesuturilor vii. Acestea, dar şi numeroase alte funcţii conferă apei importanţa de lichid biologic pentru fiinţele vii.

În organismul uman, apa se găseşte în echilibru stabil, în sensul că aportul de apă echivalează cu pierderile. Există anumite situaţii când eliminarea de apă depăşeşte aportul, iar bilanţul hidric devine negativ (hemoragii, vărsături, stări diareice, transpiraţii puternice). Dacă aportul de apă depășește pierderile, atunci bilanţul hidric devine pozitiv (în perioada de creştere sau la gravide).

Cantitatea de lichide pe care o pierde organismul într-un interval de 24 de ore este de aproximativ 2,5 litri, prin mai multe căi: urinară (1500 ml), materiile fecale (150 ml), tegumente (600 – 800 ml) şi prin umidifierea aerului expirat.

Aportul zilnic de apă trebuie să fie în cantitate egală cu pierderile de 2,5 litri. Aportul se realizează prin ingestia de lichide (1,5 litri), restul fiind acoperit de apa din compoziţia alimentelor şi prin apa endogenă rezultată din combustiile ce au loc la nivelul ţesuturilor. Aportul de apă este reglat prin senzaţia de sete care apare atunci când reducerea cantităţii de apă din organism atinge 0,1- 1% din greutatea corporală. Setea reprezintă o necesitate provocată de creşterea presiunii la nivelul mediului intern. Toleranţa organismului la deshidratare este redusă, de doar 2 – 3 zile. Reglarea volumului de apă din organism se face pe cale nervoasă (hipotalamus) şi pe cale hormonală (hipofiză, suprarenală).

 

 

Rolul socio-economic al apei

Fabricile se numără printre cei mai mari consumatori de apă, deci industrializarea nu este posibilă în absenţa unor surse de apă satisfăcătoare din punct de vedere calitativ şi cantitativ. Apa este un bun indispensabil şi în dezvoltarea agriculturii (irigaţii sau ferme de animale).

Sursele de apă

Apa este larg răspândită în natură, dar numai o mică parte din totalul ei poate fi utilizată pentru alimentarea populaţiei. Marea majoritate a apei de care dispune pământul se găseşte sub formă de apă sărată, intens mineralizată, utilizabilă doar după prelucrare. Ponderea apei sărate în natură este mai mică de 3%.

Apa dulce la rândul ei, este înmagazinată mai bine de jumătate sub formă solidă, în gheţari, astfel încât doar 1,4% este apă dulce care poate fi folosită de om. Această cantitate ar asigura pentru fiecare om de pe pământ aproximativ 1000 de m3 anual. Sursele de apă dulce sunt neuniform răspândite, abundente în regiunile ecuatoriale, mai restrânse în regiunile subtropicale şi temperate şi lipsind aproape în totalitate în zona deşerturilor. Aproximativ un miliard de oameni, mai ales din zonele aride ale Africii, Asiei şi America latină, dispun de mai puţin de 2 litri de apă pe zi. La aceasta se adaugă populaţia globului, în continuă creştere, care va necesita un volum tot mai mare de apă dulce. În condiţia rezervelor de apă dulce limitate şi unele degradate prin poluare, apa va deveni o materie primă vitală.

În natură apa se află în circuit continuu. În atmosferă se găseşte sub formă de vapori, rezultaţi din evaporarea apelor de suprafaţă, din sol sau vegetaţie. Vaporii de apă din aer, sub formă de ceaţă şi nori ajung din nou pe suprafaţa pământului prin precipitaţii (ploaie, ninsoare). Dacă solul este permeabil, apa se infiltrează în interior până la nivelul unui strat impermeabil, deasupra căruia se adună şi formează apa subterană. Pe solurile impermeabile, apele din precipitaţii se scurg la suprafaţă, alimentând şi formând apele de suprafaţă. Apele subterane se deplasează şi ele în raport cu înclinarea straturilor impermeabile, ajungând din nou la suprafaţa solului sub formă de izvoare, râuri şi fluvii, de unde prin evaporare intră din nou în atmosferă şi ciclul se reia.

Sursele de apă care pot fi folosite pentru alimentarea populaţiei sunt reprezentate de cele 3 faze ale circuitului apei în natură: ape subterane, ape de suprafaţă şi ape meteorice.

Apele subterane

În raport cu adâncimea la care se găsesc se pot clasifica în ape freatice şi de adâncime.

Apele freatice se acumulează din precipitaţii în cursul procesului de infiltrare, deasupra primului strat impermeabil din sol. Se mai pot forma şi din infiltrarea apei râurilor şi lacurilor prin albiile acestora. Apele freatice se găsesc la adâncimi variabile. Majoritatea lor se află la adâncimi cuprinse între 2 – 3 m sau 10 – 12 m, dar uneori se găsesc la adâncimi mult mai mari. Straturile freatice care se găsesc la adâncimi mai mici, au variaţii importante de debit, dar şi de proprietăţi fizice, chimice şi biologice. Aceste ape sunt sărace în substanţe minerale datorită adâncimii mici la care se află. Sunt uşor de contaminat prin rezidurile de la suprafaţa solului, de aceea conţin frecvent agenţi biologici (bacterii, fungi), substanţe chimice poluante (detergenţi, insecticide, pesticide) sau materii anorganice în concentraţii periculoase. Cu cât straturile de apă freatică se află la o adâncime mai mare, cu atât calitatea lor va fi mai bună.

Apele de adâncime sunt toate straturile de apă care se găsesc în profunzimea solului, situate sub stratul de apă freatic şi pot fi cuprinse între două straturi de sol impermeabil cel inferior permiţând acumularea apei, iar cel superior cu rol protector, astfel de multe ori apa de adâncime se găseşte sub presiune. Din punct de vedere cantitativ apele de adâncime au debit constant şi neinfluenţat de variaţiile precipitaţiilor atmosferice. Sunt protejate de contaminarea de la suprafaţă ceea ce le oferă un nivel înalt de puritate comparativ cu apele din pânza freatică.

Apele de adâncime se caracterizează prin concentraţii mai ridicate de săruri minerale, compuşi de fier, mangan, calciu sau magneziu, acumulate în timpul filtrării. Uneori pot conţine gaze în exces (CO2). Apele de adâncime sunt recomandate pentru alimentarea cu apă potabilă datorită calităţilor şi nivelului de puritate ridicat.

Apele de suprafaţă

Acestea provin din precipitaţiile atmosferice, topirea zăpezilor şi din izvoare. În funcţie de înclinaţia solului şi relief, apele de suprafaţă pot curge sau staţiona. Compoziţia acestor ape variază în limite largi, în raport cu natura rocilor sau a terenurilor pe care le traversează, în funcţie de sezon şi proprietăţile altor ape pe care le primesc. Ploile şi topirea zăpezilor produc modificări importante, cantitative şi calitative, prin impurităţile pe care le antrenează de pe solurile pe care cad. Prin utilizarea apelor de suprafaţă în diferite scopuri (irigaţii, industrie) şi, mai ales, prin deversări de ape uzate, caracteristicile naturale ale apelor de suprafaţă sunt modificate puternic. Ele conţin bacterii patogene, virusuri, paraziţi şi ouăle acestora, precum şi substanţe chimice toxice (detergenţi, pesticide, insecticide). Datorită poluării, apele de suprafaţă nu pot fi consumate decât după prelucrare şi tratare.

Apele de suprafaţă se clasifică în ape curgătoare şi ape stătătoare.

Apele curgătoare sunt constituite din râuri şi fluvii, fiind utilizate frecvent în aprovizionarea marilor oraşe. Acestea prezintă variaţii mari de debit în funcţie de volumul precipitaţiilor. Din punct de vedere calitativ sunt necorespunzătoare datorită conţinutului crescut în substanţe chimice poluante şi agenţi biologici. Conţinutul în săruri minerale este redus şi variabil. Datorită nivelului ridicat de poluare, apa fluviilor şi a râurilor nu poate fi folosită ca apă potabilă ca atare decât după prelucrare, altfel existând riscul de îmbolnăvire.

Apele stătătoare sunt reprezentate de lacuri, mări şi oceane, a căror apă se găseşte în depresiuni din scoarţa terestră.

Lacurile naturale de apă dulce reprezintă o sursă de apă de mai bună calitate comparativ cu apele curgătoare, în general posibilităţile de contaminare fiind reduse. Lacurile artificiale sau de acumulare sunt formate prin amenajarea cursurilor de apă curgătoare. Apa acestor lacuri se apropie calitativ de apa din lacurile naturale. În funcţie de durata staţionării în lac, caracteristicile apei se îmbunătăţesc.

Apa din mări şi din oceane are o compoziţie chimică complexă, conţinând cantităţi crescute de săruri (aproximativ 35 g/l), din care cea mai mare pondere o are clorura de sodiu apoi clorura de magneziu. În proporţii mai reduse se găsesc numeroase oligoelemente: litiu, iod, mangan. Pentru a fi utilizată ca apă potabilă, apa mărilor necesită un tratament de desalinizare.

Apele meteorice

Provin din precipitaţiile atmosferice – apa de ploaie sau topirea zăpezilor. Compoziţia chimică a apei meteorice diferă comparativ cu celelalte surse de apă deoarece conţine cantităţi mai mari de oxigen, azot, dioxid de carbon, amoniac şi ozon. Apa meteorică are un conţinut redus de săruri minerale fiind o apă uşoară.

Apele meteorice sunt pure în momentul formării, apoi se contaminează începând cu trecerea lor prin atmosfera încărcată de pulberi, agenţi biologici, hidrogen sulfurat şi alţi poluanţi prezenţi în aerul atmosferic. Apele de ploaie care au antrenat din atmosferă anhidrite sulfuroase sau azotoase, au un pH acid (ploaie acidă). Odată căzute la suprafaţa solului se contaminează în continuare cu substanţe organice şi anorganice, bacterii, paraziţi sau fungi. Debitul lor este variat, gustul este diferit faţă de apa obişnuită (lipsesc săruri minerale), sunt poluate şi nu satisfac senzaţia de sete. Din aceste motive nu pot fi utilizate ca ape potabile în populaţie.

Necesarul de apă al populaţiei

Folosirea apei de băut este o necesitate fiziologică a organismului, dar aprovizionarea cu apă are o importanţă mult mai mare deoarece contribuie la menţinerea unei stări optime de igienă în rândul populaţiei, dar are şi importanţă mare din punct de vedere economic. 

Necesarul de apă a unei persoane pentru consum este estimat la 2,5 litri zilnic. Pentru satisfacerea igienei individuale este necesar aproximativ 25 litri de apă pentru un duş şi 200 – 250 litri pentru o baie. Cantitatea totală de apă folosită de o persoană variază între 40 – 280 litri pe zi, în funcţie de nivelul de dotare a locuinţelor cu instalaţii de alimentare.

Comparativ cu populaţia, industria este un mare consumator de apă aproximativ 40 – 80% din necesarul unui oraş. Se estimează că pentru producerea unei tone de oţel se folosesc între 12.000 şi 20.000 de litri de apă, iar pentru producerea unei tone de zahar se pot folosi până la 150.000 de litri de apă. Alţi mari consumatori de apă sunt fermele zootehnice prin necesarul de apă pentru creşterea animalelor.

Poluarea şi autopurificarea apei

În sens larg, poluarea apei semnifică perturbarea echilibrului biologic al ecosistemului acvatic, datorat modificărilor proprietăţilor sale naturale. OMS defineşte poluarea apei ca fiind „alterarea calităţilor fizice, chimice şi biologice, produsă direct sau indirect de activitatea umană, în aşa măsură încât apa să nu mai poată fi utilizată în toate scopurile, sau numai la unele dintre ele, la care a servit în stare naturală”. Aceeaşi definiţie este valabilă şi în România, în „Legea apelor”. Totuşi, poluarea apelor poate fi artificială – cauzată de om, dar şi naturală prin modificări produse fără intervenţia omului.

Poluarea naturală

Calitatea apelor poate fi modificată de unele procese naturale chimice, fizice sau biologice. La baza acestor modificări stau reziduurile organice de origine animală sau vegetală care sunt descompuse prin acţiunea bacteriilor prezente în mod normal în apă. Aceste procese au loc cu consumarea oxigenului din apă, ceea ce determină modificări asupra faunei şi florei acvatice, caracterizate prin apariţia unor specii mai rezistente şi dispariţia altora. „Înflorirea apei” este unul dintre cele mai frecvente tipuri de împurificare a apei şi se caracterizează prin dezvoltarea excesivă a algelor albastre sau verzi. Ca urmare apa va prezenta un miros specific şi o anumită culoare, în funcţie de preponderenţa speciilor (verde, albastru). În timp, algele dezvoltate în exces se distrug şi eliberează în apă substanţe toxice care vor provoca moartea peştilor şi a altor organisme acvatice. Consumată în scop potabil determină episoade acute de diaree. Impurificarea naturală nu are caracter de lungă durată, fiind o tulburare temporară a ecosistemelor acvatice.

Poluarea artificială

Poluarea apei de către om se poate realiza prin contaminarea cu apele reziduale menajere (conţin detergenţi, materii fecale, reziduri). Acestea au o mare încărcătură microbiană, inclusiv agenţi patogeni şi substanţe chimice toxice. Apele reziduale industriale au un conţinut ridicat de substanţe chimice ceea ce le conferă un potenţial toxic.

Autopurificarea apei

Sursele de apă poluată au capacitatea de a se autopurifica parţial sau până la puritatea anterioară poluării. Această proprietate a apei este cunoscută sub numele de proces de autopurificare şi poate avea loc atât în apele de suprafaţă cât şi în cele subterane, eficienţa procesului depinzând de mai mulţi factori.

Factorii fizici

Diluţia. Deversarea unei substanţe poluante într-un bazin natural de apă produce amestecarea celor două medii lichide, rezultatul fiind reducerea concentraţiei de poluanţi deversaţi.

Sedimentarea. Constă în depunerea treptată a suspensiilor din apă pe fundul albiei. Eficienţa acestui proces depinde de adâncimea apei şi mai ales de viteza de curgere. Sedimentarea produce transparenţa apei, scade conţinutul microbian şi de materie organică.

Radiaţiile solare. Radiaţiile ultraviolete au acţiune bacteriostatică (opresc înmulţirea bacteriilor) şi bactericidă (distrug bacteriile), mai ales la suprafaţa apei (puterea de penetrare  a radiaţiilor ultraviolete este mică). Acţiunea lor este influenţată de gradul de transparenţă al apei fiind mai redusă dacă apa este mai tulbure.

Temperatura. În bazinele naturale de apă unde temperatura este scăzută, flora microbiană se distruge în timp deoarece aceste bacterii necesită temperatură ridicată pentru a supraveţui.

Factori chimici

Concurenţa microbiană. Distrugerea unor microorganisme se realizează prin efecte de tip antibiotic sau prin consumul suportului nutritiv de către bacterii cu metabolism mai rapid. Concurenţa microbiană contribuie eficient la procesul de autoepurare a apei în condiţii de temperatură mai ridicată când metabolismul bacteriilor este mai activ.

Distrugerea de către organisme acvatice. Unele organisme acvatice, cum sunt protozoarele, moluştele sau crustaceii au ca suport nutriv bacteriile din apă.

Intervenţia bacteriilor. Există bacterii, fungi şi protozoare ce acţionează asupra substanţelor chimice de origine organică sau anorganică din apă, cu scopul prelucrării pentru a produce substrat nutritiv. Materiile organice sunt transformate în molecule cu greutate mică, ca în final să fie mineralizate. Aceste procese biochimice sunt complexe, intervenind diferite grupuri de organisme. Astfel, în apele poluate se pot întâlni organisme denitrificatoare, petrol-oxidante, fenol-oxidante, fenol-litice sau feruginoase.

Procesul de autoepurare al apei poate fi eficient până la revenirea la condiţiile anterioare poluării, dacă poluarea nu a fost prea mare. În condiţii de impurificare puternică, capacitatea de autoepurare este depăşită, iar apa va rămâne degradată. Pentru a menţine puritatea apei trebuie evitate deversările de poluanţi.

Apa şi starea de sănătate

Datorită modificărilor compoziţiei chimice a apei, există posibilitatea apariţiei unor afecţiuni legate de excesul sau carenţa unor elemente chimice din apă, dar şi prezenţa unor substanţe străine de compoziţia normală a apei. În mod normal apa are o compoziţie chimică variată, cu un număr mare de elemente chimice dizolvate. Ca urmare a poluării la compoziţia normală se pot adăuga şi alte substanţe chimice ce pot produce o multitudine de efecte asupra organismului uman.

Apa poate constitui o cale de transmitere a numeroase substanţe chimice cu acţiune toxică. Aceste pot ajunge în organism prin apa băută zilnic în cantităţi mici, dar pentru o perioadă lungă de timp, favorizând afecţiunile cronice. Există situaţii când substanţele toxice se află în cantitate mare şi pot produce intoxicaţia în formă acută.

Nitraţii

În mod normal, apa conţine cantităţi mici de nitraţi. Aceştia rezultă din mineralizarea materiei organice din apă. Originea nitraţilor poate fi solul intens mineralizat şi bogat în săruri de azot, poluarea solului cu reziduri organice sau pot fi antrenaţi în apă de pe solul tratat cu îngrăşăminte pe bază de azot (aceasta este şi cea mai frecventă modalitate de poluare a apei cu nitraţi). Consumul apei cu nitraţi afectează în special copilul mic şi produce methemoglobinemie sau cianoză infantilă. Boala se poate produce şi prin consumul plantelor cultivate pe terenuri intens fertilizate, dar acest mod de îmbolnăvire reprezintă sub 5% din total.

În mod normal, la omul sănătos nitraţii sunt absorbiţi în partea superioară a intestinului subţire o zonă aproape sterilă. Existenţa unei flore microbiene produce creşterea pH-ului la valori mai mari de 4. În aceste condiţii, nitraţii se transformă în nitriţi sub acţiunea bacteriilor (Salmonella, Staphlococcus, Clostridium). Nitriţii vor ajunge în circulaţie şi se vor combina cu hemoglobina, pe care o transformă în methemoglobină, iar aceasta nu va mai putea elibera oxigen la ţesuturi.

Aportul continuu de nitraţi prin apă produce intoxicaţia cronică la copil. Methemoglobina este prezentă permanent fără a produce simptome clinice evidente. Blocarea transportului de oxigen tisular scade rezistenţa organismului şi creşterea incidenţei diferitelor boli.

Substanţele pesticide

Sub această denumire se găsesc o serie de substanţe chimice ce pot omorî diverse organisme – insecte, fungi, plante neproductive. Pesticidele sunt produse chimice de origine organică sau anorganică, varietatea lor fiind extrem de mare din punct de vedere a modului de acţiune asupra organismelor, a căilor de pătrundere sau a tipului de organism afectat.

Utilizarea pesticidelor pe scară largă a produs numeroase efecte favorabile agriculurii (a crescut producţia), dar a şi poluat intens mediul înconjurător. Prin tratarea chimică a terenurilor agricole o parte din substanţele pesticide sunt fixate în sol, iar altă parte sunt antrenate de apa precipitaţiilor şi ajung în pânza freatică sau în bazinele naturale de la suprafaţă. În aceste condiţii se realizează poluarea solului, a apei, a alimentelor şi a aerului (o cantitate mică se volatilizează în aerul atmosferic), acestea devenind surse de contaminare pentru organismul uman.

Pesticidele au o toxicitate variabilă – organo-fosforatele fiind cele mai toxice, iar organo-cloruratele au o toxicitate mai redusă. Persistenţa pesticidelor în apă este diferită, de la două săptămâni la doi ani (perioadă ce este influneţată şi de cantitate de pesticid deversată). Ajunse în apă determină o serie de modificări: schimbă culoarea, mirosul sau gustul apei, se concentrează în organismele acvatice sau interferă cu procesele biochimice din apă.

Cel mai frecvent se produce intoxicaţia cu organo-fosforate manifestată prin greţuri, vărsături, dureri abdominale, dar se poate ajunge la deprimarea centrului respirator şi deces.

Plumbul

Prin poluarea industrială o serie de ioni metalici ajung în sursele de apă. Plumbul este un metal greu, destul de răspândit în mediul înconjurător. În apele de suprafaţă se găseşte în concentraţii variate, în funcţie de gradul de poluare. Plumbul se absoarbe în proporţie mică pe cale digestivă şi este supus detoxifierii la nivelul ficatului, totuşi cantităţile mici pe perioade lungi de timp determină intoxicaţia cronică (saturnism). Prima epidemie de saturnism a fost descrisă în 1930, în Germania, şi s-a datorat antrenării plumbului din conductele de aprovizionare cu apă. Simptomele cele mai frecvente în intoxicaţia cronică sunt oboseala generală, paloare, episoade diaree alternate cu constipaţie, anemie.

Mercurul

Cea mai frecventă modalitate de pătrundere în organism a mercurului este calea digestivă. Concentraţia mercurului în apă este variabilă, dar indiferent de forma lui acesta este transformat în metil-mercur de către microorganisme acvatice, un compus organic. După absorbţie ajunge în sânge şi se fixează la nivelul hematiilor. Prima intoxicaţie acută cu mercur a fost semnalată în Japonia între anii 1953 – 1960. Cauza a fost deversarea apelor uzate provenite de la unităţi de producere a clorurei de vinil şi acetaldehidei care conţineau cantităţi mari de metil-mercur. Alimentaţia populaţiei era formată din peşti şi scoici de mare, cu o concentraţie crescută de metil-mercur. În intoxicaţia acută produsă în golful Minamata din Japonia, au fost înregistrate peste 100 de cazuri de intoxicaţie acută şi 29 de decese. În România concentraţia maximă de mercur admisă în apa de băut este de 0,001 mg/l.

Cadmiul

Este un element neesenţial pentru organismul uman, ce poate fi prezent în cantitate mare în apa de băut sau alimentele contaminate. Alături de plumb şi mercur este considerat unul dintre poluanţii majori metalici ai mediului. Poluare apei cu cadmiu se realizează prin deversări de ape uzate industriale sau antrenarea sa din soluri feritilizate cu îngrăşăminte pe bază de fosfor. Apa potabilă nepoluată conţine până la 0,001 mg/l cadmiu.

Absorbţia pe cale digestivă se face la nivelul intestinului subţire în proporţie de 5 – 10%, în funcţie de doză, vârstă şi alţi factori dietetici. Depozitarea în ţesuturi se face sub formă de metaltioneină, o substanţă ce rezultă din combinarea metalului cu o proteină specifică. Intoxicaţia acută cu cadmiu pe cale digestivă este rară. Un caz de intoxicaţie cu cadmiu a avut loc în 1962, în Japonia, unde apele uzate ale unor interprinderi metalurgice au fost utilizate pentru irigarea unor culturi. Apa folosită avea o concentraţie de cadmiu de până la 240 mg/l. Afecţiunea, cunoscută sub numele de boala „Itai itai”, s-a manifestat prin dureri abdominale, lombare şi articulare, şi o mare fribilitate a oaselor, ceea ce a favorizat fracturile multiple. Au fost afectaţi 280 de persoane, din care peste 100 au decedat.

Efectele cronice ale expunerii la cadmiu, permit depozitarea acestuia în organism. Împregnarea organismului cu cadmiu favorizează fracturile spontane, creşterea tensiunii arteriale şi apariţia malformaţiilor congenitale. Concentraţia maximă admisă în apă este de 0,005 mg/l.

Hidrocarburile aromatice

Apa potabilă conţine substanţe chimice cunoscute pentru efectul cancerigen. Au fost o serie de studii ce au demonstrat o legătură directă între prezenţa substanţelor cancerigene în apă şi frecvenţa unor tipuri de cancer. Câteva dintre argumente au fost creşterea incidenţei cancerului în comunităţile ce consumă apă potabilă provenită din surse poluate, peştii din apa contaminată înregistrează uneori adevărate epidemii de cancer, iar animalele de laborator expuse la substanţele cancerigene din apă dezvoltă unele tipuri de cancer.

Hidrocarburile aromatice sunt legate de alte particule aflate în suspensie în apă proporţional cu densitatea particulelor. În apele râurilor foarte bogate în suspensii cantitatea de hidrocarburi ingerate poate fi mare. Sursele principale de impurificare a apei cu hidrocarburi aromatice sunt deversările de ape uzate, menajere şi industriale. Prin consumul de peşte contaminat hidrocarburile aromatice ajung în interiorul organismului uman.

Nitrozaminele

Au o răspândire largă în mediul înconjurător şi sunt cunoscute pentru efectul puternic cancerigen, mutagen şi teratogen. Pot fi întâlnite în toate mediile acvatice, mai frecvent în apele poluate şi se pot sintetiza din nitriţii şi nitraţii din apă sau din alte amine. Nitraţii şi nitriţii se găsesc în cantităţi crescute în apele intens poluate cu îngrăşăminte chimice azotoase, iar aminele pot proveni din pesticide.

Efectele nitrozaminelor sunt în principal cancerigene şi mutagene. 80% dintre aceste substanţe pot produce tumori la animalele de laborator, existând şi un anumit grad de specificitate faţă de organele ţintă. Nitrozaminele produc frecvent tumori în ficat, esofag, pulmon, rinichi şi afectează sistemul nervos central. Acţiunea mutagenă s-a dovedit experimental pentru bacterii, fungi şi unele specii de insecte.

Radioactivitatea apei

Calitatea apei poate fi influenţată şi de substanţele radioactive. Acestea pot fi de provenienţă naturală sau artificială, ca rezultat al acţiunii omului. Radioactivitatea naturală se datorează radioelementelor prezente în solul traversat ce intră în contact cu sursa de apă. Cele mai frecvente substanţe radioactive sunt sărurirle de uraniu şi potasiu. De obicei, radioactivitatea naturală prezintă valori scăzute şi nu constituie un pericol major pentru sănătate. Radioactivitatea artificială cuprinde contaminarea apelor cu substanţe radioactive utilizate de om pentru diferite activităţi. Cel mai frecvent, poluarea se face prin deversări de ape uzate ce conţin substanţe radioactive.

În apele contaminate cu substanţe radioactive procesul de autoepurare este prea puţin eficient deoarece singurii factori ce intervin sunt diluţia şi timpul de înjumătăţire, ceilalţi factori fiind total inactivi pentru aceşti poluanţi. Substanţele radioactive sunt permanent transferate către sedimentul de fund al apei, unde se integrează în timp şi emit radiaţii. O caracteristică importantă a poluării radioactive este că nu modifică proprietăţile organoleptice (gust, culoare, miros) ale apei, poluarea fiind observată doar cu aparate speciale.

Substanţele radioactive au capacitatea de a se concentra în unele organisme din apă. De la plancton (prima verigă din lanţul trofic) şi până la peşti, care constituie o sursă importantă de alimentaţie pentru om. Efectele produse de radiaţii depind de proprietăţile fizice şi chimice ale substanţei radioactive (tipul de radiaţii emis, timpul de înjumătăţire), dar şi de concentraţia din apă, timpul de expunere şi alţi factori. Se consideră că prin consumul de apă contaminată radioactiv creşte riscul apariţiei cancerului în populaţie, efecte ce apar după o lungă perioadă de latenţă (de ordinul zecilor de ani).

Detergenţii

Sunt substanţe cu proprietăţi de curăţire care au o largă răspândire şi utilizare, ceea ce determină apariţia lor în mediul înconjurător şi în sursele de apă. Detergenţii se mai numesc agenţi de suprafaţă deoarece au capacitatea de a scădea tensiunea superficială a lichidelor cu care vin în contact, acelaşi mecanism prin care se realizează procesul de curăţare.

Poluarea surselor de apă cu detergenţi se face prin deversarea de ape uzate menajere şi industriale în sursele de apă potabilă. Agenţii tensoactivi provoacă poluări importante, concentraţia lor în apă variază de la 0,1 – 0,5 mg/l în apa potabilă şi între 1 – 2 mg/l în apele de suprafaţă. În apele uzate concentraţia detergenţilor poate ajunge la 50 – 60 mg/l.

Una dintre principalele consecinţe ale poluării apei cu detergenţi este modificarea proprietăţilor organoleptice şi fizico-chimice ale apei. Concentraţiile de detergenţi ce depăşesc 0,8 – 1 mg/l produc fenomenul de spumare. Formarea spumei este favorizată şi de prezenţa sărurilor de calciu, magneziu şi a materialelor organice biodegradabile. Concentraţii de 2 – 3 mg/l schimbă culoare, gustul şi mirosul apei. Prezenţa detergenţilor în apă face mai dificil procesul de tratare a apei deoarece detergenţii împiedică particulele aflate în suspensie să sedimenteze.

Prin proprietăţile de modificare a tensiunii superficiale, detergenţii pot modifica permeabilitatea mucoaselor din tubul digestiv, ceea ce va favoriza pătrunderea altor substanţe cu efect cancerigen sau toxic. Odată pătrunşi în organism, detergenţii exercită efecte de tip methemoglobinizant (interferă cu transportul oxigenului spre ţesuturi şi celule).

Bioelementele din apă

Apa conţine un număr mare de substanţe minerale importante pentru procesele de metabolism de la om sau animale. Acestea se acumulează în timpul circuitului apei în natură. Unele dintre aceste substanţe sunt prezente în concentraţii mari şi denumite macroelemente, altele în cantităţi mai mici, denumite oligoelemente.

Bioelementele din mediu ajung în organism pe cale alimentară şi hidrică, existând o relaţie între aportul exogen şi depozitarea lor în organism. Atât macroelementele cât şi microelementele nu sunt sintetizate în organism, singura sursă fiind aportul exogen.

Grupa macroelementelor conţine substanţe a căror rol fiziologic este bine cunoscut – natriu, potasiu, calciu sau magneziu. Oligoelementele sunt substanţe ce se găsesc în cantităţi foarte reduse în organism, dar unele dintre ele sunt esenţiale pentru buna desfăşurare a proceselor fiziologice.

Fluorul

Fluorul este larg răspândit în natură, cel mai frecvent fiind întâlnit sub formă de fluoruri minerale sau organice, mai rar în stare elementară. Cele mai bogate soluri în fluor sunt cele ce conţin roci fosfatice. De asemenea, va fi întâlnit şi pe terenurile unde se practica agricultura într-un mod intensiv şi se folosesc îngrăşăminte pe bază de fosfor. Concentraţia fluorului din sol influenţează concentraţia acestuia din apă sau alimente.

În alimente fluorul se găseşte în concentraţii variabile, în plante fiind cele mai mici cantităţi (1 – 30 mg/kg), cu excepţia unor plante ce pot înmagazina cantităţi mari de fluor. Dintre alimentele de origine animală peştele este cel mai bogat în fluor.

Apa constituie o sursă importantă de fluor pentru organismul uman deoarece absorbţia acestuia se realizează mult mai eficient comparativ cu alte surse alimentare. Concentraţia de fluor din apă depinde de prezenţa lui în sol, gradul de solubilitat al fluorurilor şi de alţi factori. În general, apele dulci de suprafaţă sunt cele mai sărace în fluor, iar apa de mare conţine până la 1,5 mg/l.

Absorbţia fluorului este scăzută în regimurile alimentare bogate în grăsimi (fluorul din lapte se absoarbe mai greu comparativ cu cel din apă) sau în substanţe minerale (calciu, magneziu). Procesele de absorbţie, distribuţia şi fixarea în ţesuturi se efectuează rapid. 1% din fluorul absorbit întră în ţesuturile moi, restul se fixează în dinţi şi oase.

Carenţa de fluor este unul dintre factorii ce stau la baza producerii cariei dentare. Fluorul are efect bactericid, inhibă metabolismul microbian (bacterii acidofile care apar în cavitatea bucală în urma proceselor fermentative) şi poate opri desfăşurarea proceselor cariogene la nivelul smalţului dentar.

Consumul de apă şi alimente cu concentraţii mari de fluor exercită efecte negative asupra organismului a căror gravitate depinde de doza primită şi de timpul de expunere. Intoxicaţia acută cu fluor apare în mod excepţional, iar decesul se poate produce prin inhibarea acţiunii unor enzime, perturbarea generării şi transmiterii impulsului nervos şi prin atingerea organelor vitale. Intoxicaţia cronică apare după expuneri îndelungate la doze de fluor care depăşesc necesarul organismului şi permit acumularea acestuia în exces în oase şi dinţi. Primele simptome ale intoxicaţiei cronice sunt petele dentare (de la alb-gălbui spre negru) pe dinţii posteriori. Cu timpul leziunile se extind şi la dinţii anteriori, cu posibilitatea apariţiei edentării totale (lipsa dinţilor).

Iodul

Este un oligoelement important pentru sănătatea omului şi face parte din categoria oligoelementelor esenţiale. Este prezent în apă şi în sol, cu o pondere mai mare în solurile argiloase comparativ cu cele nisipoase.

Alimentele animale şi vegetale au o mare variabilitate de concentraţie, aceasta fiind dependentă de concentraţia iodului în mediul din care provin. Cele mai bogate sunt alimentele din mediul marin (peşte, fructe de mare) şi mai puţin în sursele alimentare de pe uscat. Apa potabilă ca sursă de iod aduce mai puţin de 10 – 15% din necesarul zilnic al organismului, dar ea este importantă prin faptul că reflectă concentraţia iodului din sol şi produsele alimentare. Cele mai bogate sunt apele marine cu 15 – 50 mg/l. Apele dulci sunt în general sărace în iod, dar există mai mult iod în apele de adâncime decât în cele de suprafaţă. Se apreciază că cea mai mare parte a surselor de apă potabilă de pe glob sunt sărace în iod.

Iodul este un oligoelement integrat în structura unui hormon (hormonii tiroidieni). Concentraţia totală de iod în organismul uman este de aproximativ 25 mg, majoritatea fiind în glanda tiroidă, în restul ţesuturilor fiind prezent în concentraţii mult mai reduse. În glanda tiroidă se găseşte sub formă de compuşi organici, iar în plasmă circulă legat de proteine (sub formă de tiroxină).

Absorbţia iodului se face în tractul gastro-intestinal în proporţie mare (80 – 90%), formele cele mai uşor de absorbit fiind iodurile. După ce ajunge în sânge este captat de tiroidă, restul fiind distribuit în ţesuturi. În interiorul tiroidei, iodul participă la o serie de reacţii şi va intra în componenţa hormonilor tiroidieni (T3 şi T4).

Carenţa de iod se manifestă cel mai frecvent prin guşă endemică, o afecţiune cauzată de mai mulţi factori. Denumirea de guşă endemică se datorează marii răspândiri la nivel mondial şi se estimează că până la 200 de milioane de persoane sunt afectate de această boală. Ca urmare a profilaxiei şi a tratamentului susţinut, incidenţa bolii este în plină descreştere.

Apa şi bolile cardiovasculare

Cea mai frecventă cauză de deces la nivel mondial este reprezentată de bolile cardiovasculare, asociate cu numeroşi factori de risc: obezitatea, consumul exagerat de alcool, stres-ul, sedentarismul sau aportul de substanţe minerale prin intermediul alimentelor şi a apei potabile. Proporţia mineralelor din alimentaţie este mai dificil de urmărit, în schimb aportul hidric este constant şi uşor de evaluat, oferind indicaţii indirecte şi asupra conţinutului mineral al alimentelor. 

Studiile au arătat că apa dură conţine elemente ce au efect protector împotriva bolilor cardio-vasculare. Importanţa ionilor de calciu ca protectori împotriva bolilor cardio-vasculare s-a bazat pe date epidemiologice, dar mai ales experimentale. Consumul de apă dură în care predomină sărurile de calciu scade indicele de mortalitate, dar şi frecvenţa morţii subite. Animalele de laborator care au fost expuse o perioadă lungă de timp la carenţa de calciu, atât prin alimente cât şi prin apă dezvoltă după un timp primele modificări pe EKG şi tulburări de ritm cardiac. Unele persoane decedate din cauza bolilor cardio-vasculare au avut o valoare mai scăzută a calciului în sânge şi în miocard. 

Un alt element cu rol esenţial în metabolismul celular sau în excitabilitatea celulară este magneziul. Carenţa de magneziu are importante efecte negative asupra muşchiului cardiac, producând modificări pe EKG, tulburări de ritm sau hipertensiune arterială (la animalele de laborator).

Cromul intervine activ în metabolismul lipidelor împiedicând depozitarea lor în organe. La grupurile cu un risc crescut de ateroscleroză cromul se găseşte în concentraţii mai reduse.

Manganul are efect lipotrop (previne acumularea grăsimilor la nivelul ficatului). Aportul exogen deficitar favorizează depunerea grăsimilor la nivelul ficatului. Manganul poate opri evoluţia aterosclerozei, contribuind la ameliorarea circulaţiei la nivel cardiac.

Zincul intervine în metabolismul lipidic, diminuând depozitarea acestora în ţesuturi. În concentraţii deficitare favorizează ateroscleroza. Valori reduse de zinc au fost descoperite la persoanele ce au decedat din cauza bolilor vasculare. În apele dure se găseşte în concentraţii mai crescute comparativ cu apele moi. 

Cuprul în exces modifică metabolismul lipidic şi este considerat factor aterogen. În serul bolnavilor cu infarct miocardic şi hipertensiune arterială s-au găsit concentraţii scăzute.

Cadmiul administrat experimental la animalele de laborator a dus la apariţia hipertensiunii arteriale. Studiile epidemiologice au evidenţiat o creştere a ratei de mortalitate prin boli cardio-vasculare în zonele în care populaţia consumă apă potabilă moale, cu cantităţi crescute de săruri de cadmiu.

Carenţa sau excesul de substanţe minerale poate fi întâlnită în mod natural, perturbând echilibrul mineral din organism.

Bolile infecţioasă asociate apei

Poluarea surselor de apă este un fenomen destul de frecvent condiţionat de factori eco-sociologici, care acţionează alături de condiţii igienico-sanitare precare, încă existente în anumite zone. Dezvoltarea relaţiilor pe baze economice, sociale, culturale au drept urmare sporirea circulaţiei umane, amplificarea comerţului (import/export) de produse alimentare constituie un mijloc de vehiculare a unor agenţi patologici, poluarea chimică a apei datorată industriei sau terapia cu antibiotice ce permite selectarea unor tulpini rezistente sunt cauze de creştere a numărului de infecţii datorate consumului de apă potabilă.

Bolile infecţioase transmise prin apă pot avea mai multe forme de manifestare, în funcţie de numărul de îmbolnăviri, modul de apariţie sau agenţii cauzatori. Principalele forme de manifestare sunt epidemia – apariţia unui număr mare de îmbolnăviri într-un interval scurt de timp şi într-o zonă delimitată, endemie – prezenţa unui număr relativ mic de îmbolnăviri într-o zonă geografică şi forma sporadică – apariţia unor cazuri izolate de îmbolnăvire. Afecţiunile transmise pe calea apei pot fi produse de agenţi biologici variaţi: bacterii, paraziţi sau virusuri.

Bolile bacteriene

Agenţii bacterieni transmişi pe cale hidrică sunt deosebit de numeroşi. Teoretic, orice bacterie patogenă sau potenţial patogenă prezentă în apă, în anumite circumstanţe, poate produce îmbolnăvirea la om.

Dizenteria. Este cea mai răspândită afecţiune pe cale hidrică, atât la noi cât şi în alte zone geografice. Agentul etiologic al dizenteriei este reprezentat de bacterii din genul Shigella. Focarele pot să apară epidemic, atât la populaţia care consumă apă din instalaţii centrale cât şi individuale. Incidenţa mare a afecţiunii se datorează contaminării surselor de apă de către persoane purtătoare, bolnavi asimptomatici sau persoane bolnave. Contaminarea se face direct sau prin intermediul deversării apelor reziduale menajere în bazinele naturale de apă. Timpul de supravieţuire a shigellelor în apă este de 4 – 7 zile, dar în funcţie de calitatea apei pot supravieţui până la 40 de zile.

Holera. Este o afecţiune bacteriană specifică omului şi transmisă predominant pe cale hidrică şi rareori prin contact direct. Incidenţa bolii este mai mare în zonele cu standarde igienico-sanitare precare. Agentul etiologic este Vibrio cholerae şi produce infecţii sub formă endemică în regiuni din America Latină sau Asia Mică. Propagarea bolii este strâns legată de factorul hidric: apa de băut, apă contaminată utilizată în irigaţii, ape reziduale. Durata de supravieţuire a vibrionului holeric în afara organismului variază în funcţie de caracteristicile mediului ambiant. În apă rezistă până la 3 săptămâni, în animalele scoase din apă poate supravieţui 5 – 7 zile, iar în condiţii de refrigerare 1 – 2 săptămâni. În apa de canal poate supravieţui câteva luni.

Salmoneloza. Calea hidrică este un mijloc de transmitere atât pentru salmonelozele majore (febra tifoidă şi paratifoidă), cât şi pentru cele minore (infecţii acute digestive produse de Salmonella). Febra tifoidă o afecţiune specifică omului este produsă de bacilul tific. După introducerea vaccinării antitifice nu mai constituie o problemă majoră de sănătate comparativ cu alte state ale lumii. Contaminarea apei se face direct prin materii fecale sau urină de la persoane bolnave şi purtători sănătoşi, sau prin deversări de ape menajere contaminate. Rezistenţa Salmonellei typhi în mediul extern este mare, în apele râurilor poate supravieţui până la 10 zile, în apele de profunzime 30 de zile, iar în gheaţă rezistă 2 – 3 luni.

Enteritele şi enterocolitele. Aceste afecţiuni fac parte din marele grup al bolilor diareice care continuă să ocupe o pondere însemnată în patologia infecţioasă digestivă. Agenţii etiologici ai acestor afecţiuni sunt numeroşi şi au fost izolaţi din ape cu grade diferite de poluare. Escherichia coli, o bacterie frecvent izolată poate produce tulburări ale tractului gastro-intestinal la adult (diaree) şi sindromul toxicoseptic al copilului mic. Perioada de supravieţuire în apă este însemnată, la 10°C poate supravieţui până la 5 săptămâni, iar la 30°C supravieţuieşte peste 40 de săptămâni. Îmbolnăvirile pot fi endemice sau sporadice.

Leptospiroza. Este o zoonoză (afectează animalele) ce poate fi întâlnită accidental la om. Focarele naturale de leptospiroză se întâlnesc în zonele mlăştinoase sau în jurul locurilor cu apă stagnantă. Rezervorul de infecţie este reprezentat de şobolani şi şoareci, dar şi alte animale sălbatice sau omul bolnav. Transmiterea leptospirelor (un protozoar) la om se face prin mai multe căi apa fiind principala modalitate de transmitere. Omul se contaminează intrând în contact cu apa contaminată (scăldat sau pescuit) sau prin ingestia apei infestate cu leptospire. Supravieţuirea acestora în apă este limitată, până la 2 săptămâni, în funcţie de condiţiile de mediu (temperatură, pH-ul apei sau compoziţia chimică a apei).

Tularemia. Este o boală infecţioasă acută întâlnită la animale şi mai rar la om. Rezervorul de agent patologic este reprezentat în special de şobolanul de apă. Acesta infestează apa cu dejecţii şi urină, iar omul se va contamina prin scăldat. Bacilul tularemiei poate traversa pielea intactă sau mucoasa digestivă determinând simptomele caracteristice. Rezistenţa bacilului în apă este remarcabilă: 2 – 3 luni în apă şi peste 30 de zile în gheaţă.

Bruceloza. Agentul etiologic al brucelozei este genul Brucella (un grup de bacterii). Boala este frecventă la animalele domestice şi mai rar la om. Apa se contaminează prin urina şi dejecţiile animalelor bolnave, iar omul prin contact direct sau prin consumul apei în scop potabil. Brucelele supraveţuiesc în apa potabilă între 5 şi 60 de zile (în funcţie de condiţiile de mediu), dar sunt distruse de radiaţiile ultraviolete solare.

Tuberculoza. Bacilul Koch, agentul etiologic al tuberculozei, este încă izolat în apele de suprafaţă poluate cu ape reziduale. Timpul de supravieţuire în apă este foarte mare, între 3 şi 5 luni în apa de râu sau un an în apele uzate. Transmiterea tuberculozei la om pe cale hidrică este rar întâlnită, fiind descrise câteva îmbolnăviri la copii. Utilizarea apei contaminate pentru irigat va contamina furajele acestea producând tuberculoză la animale.

Infecţiile cutanate. În bazinele amenajate în scop recreativ sau în apa de mare în apropierea litoralului, unde în anumite perioade ale anului se produc aglomerări umane sunt prezente bacterii patogene sau condiţionat patogene. Acestea vor produce infecţii cutanate. Cele mai izolate bacterii sunt stafilococii, streptococii, enterococii sau Mycobacterium balnei responsabil de „boala înotătorilor de piscină”, ce se manifestă prin leziuni la nivelul tegumentelor, urmate de descuamare. Aceste bacterii pot supravieţui câteva luni în apa netratată corespunzător.

Boli virale transmise pe cale hidrică

Sursele de apă pot fi contaminate cu numeroase virusuri de provenienţă umană. Omul poate elimina prin materiile fecale mai mult de 100 de virusuri diferite care pot ajunge în sursa de apă potabilă. Apele de suprafaţă sunt cel mai des poluate şi poartă tulpini virale noi şi mai rezistente de la bolnavi sau purtători sănătoşi. Timpul de supravieţuire a virusurilor în apă este de 150 – 200 de zile, multe dintre virusuri fiind rezistente la clorul utilizat în dezinfecţia apei. Astfel, apa potabilă poate transmite o afecţiune virală la om. În general, epidemiile virale datorate surselor de apă sunt rare, printre cele mai importante fiind epidemia de hepatită de tip A, dar şi de virusul poliomielitei.

Boli parazitare

Parazitozele sunt afecţiuni cu o largă răspândire pe glob, mecanismele de transmitere fiind multiple, în funcţie de particularităţile fiecărui parazit. În apariţia parazitozelor, apa poate avea un rol pasiv, de vehiculare a parazitului între sursă şi noua gazdă, poate reprezenta un mediu de dezvoltare obligatoriu al unui ciclu parazitar sau constituie mediul de dezvoltare a unor vectori (ţânţari).

Dizenteria amibiană sau amibiază este produsă de Entamoeba histolytica, o amibă patogenă cu formă vegetativă şi chistică. Parazitul este foarte răspândit mai ales în zonele calde, unde incidenţa în anumite grupuri poate ajunge la 100%. Trecerea de la o gazdă la alta se face cu ajutorul formelor chistice, eliminate odată cu materiile fecale în mediul extern de către persoanele bolnave. Formele chistice pot fi vehiculate prin apă, de către muşte, mâinile murdare sau pe alimente. Sursa de infecţie este reprezentată de omul bolnav, animale domestice şi sălbatice. Chistul rezistă în apă până la 100 de zile, mai bine la temperaturi scăzute şi este rezistent la tratamentul obişnuit cu clor al apei.

Giardoza. Agentul etiologic este Giardia intestinalis un protozoar flagelat, cu formă vegetativă şi chistică. Are o răspândire mare, mai ales în zonele calde şi temperate. Este unul dintre cei mai răspândiţi paraziţi la om, afectând în special copiii. Rezistenţa parazitului în apă sub formă de chist este de aproximativ 3 luni.

Balantidioza. Afecţiune produsă de Balantidium coli un protozoar ciliat, ce prezintă ambele forme chist şi vegetativă. La om trăieşte în interiorul intestinului gros şi elimină chişti prin materiile fecale. Afecţiunea se manifestă prin diaree cronică, cu aspecte de dizenterie, iar chistul rezistă 3 săptămâni în mediul umed.

Trichomoniaza genitală. Agentul etiologic este reprezentat de Trichomonas vaginalis, prezent doar sub formă vegetativă şi puţin rezistentă în mediul extern. T. vaginalis este un parazit al căilor genitale şi urinare la ambele sexe, dar incidenţa este mai mare la sexul feminin deoarece este este frecvent asimptomatic. Principala cale de transmitere este contactul sexual, dar au fost consemnate cazuri de transmitere prin apă (în bazinele de înot). Forma vegetativă poate supraveţui până la 3 ore în apă, mai ales dacă temperatura este ridicată, dar este distrusă rapid prin clorinarea apei.

Fascicoloza. O afecţiune produsă de Fascicola hepatică ce parazitează mai mult animalele (porc, cal, iepure) şi accidental ajunge la om. Parazitul adult se localizează cel mai frecvent la nivelul căilor biliare, unde va depune ouă care vor ajunge odată cu bila în intestin şi sunt eliminate prin materiile fecale. În acest moment intervine apa, o etapă obligatorie în dezvoltarea parazitului. Ouăle trebuie să ajungă în apă şi să întâlnească o gazdă intermediară, pentru a continua ciclul parazitului. Omul se poate contamina consumând apă sau alimente infestate.

Schistosomiaza. Este determinată de câteva tipuri de Schistosoma, este o boală foarte răspândită mai ales în zonele tropicale, unde afectează până la 300 de milioane de oameni. Rezervorul de infecţie este reprezentat de omul bolanv sau de purtătorul sănătos. Parazitul se localizează în unele vene din sistemul circulator (din sistemul port), unde poate trăi până la 30 de ani. În apă supravieţuieşte 48 de ore, un interval scurt de timp în care trebuie să îşi găsească o gazdă (omul). După ce trece de tegumente şi ajunge în sistemul venos se transformă în adult după 20 de zile.

Geohelmintiazele. Afecţiune produsă de numeroşi paraziţi: Ascaris lumbricoides, Strongiloides stercoralis, Necator americanus etc. Sunt larg răspândite şi milioane de oameni din zonele tropicale, temperate sau reci sunt purtătoare de geohemlinţi. Formele adulte ale paraziţilor trăiesc în interiorul intestinului, unde depun ouă. Acestea se vor elimina odată cu materiile fecale şi vor ajunge pe sol sau în sursele de apă. Omul se poate contamina folosind apa în scopuri potabile. Alţi paraziţi (ancylostomide) nu au nevoie de apă pentru a ajunge în organismul uman deoarece pot pătrunde activ în corpul nostru, penetrând pielea.

Filariozele. Există 3 tipuri de filaria, ce produc filarioza cutanată, limfatică sau cavitară. Filariozele sunt răspândite în zona intertropicală a Asiei, Australiei, Africii şi Americii de Sud. Aceşti paraziţi trăiesc în căile limfatice la om sau la unele specii de animale. Se transmit cu ajutorul vectorilor (ţânţarii) care le introduc în organism, unde are loc ciclul evolutiv al parazitului.

Dracunuloza, un alt tip de filarioză este produsă de Dracunculus medinesis. Este frecventă în Asia, Africa şi Orientul Mijlociu. Infecţia apare sporadic, iar apa asigură o etapă din ciclul evolutiv al parazitului. Acesta trăieşte în derm şi elimină microfilarii în apă, iar omul se va contamina prin ingerarea apei infestate. Singurul rezervor activ de paraziţi este omul.

Apa potabilă

Apa potabilă nu trebuie să exercite efecte nocive asupra organismului. Caracteristicile care fac orice apă potabilă sunt impuse prin lege şi cuprind mai multe grupe de condiţii.

Condiţii organoleptice

Aceste caracteristici se determină doar cu ajutorul organelor de simţ, având caracter de subiectivitate. Condiţiile organoleptice pe care apa potabilă trebuie să le îndeplinească sunt gustul şi mirosul.

Gustul apei este rezultatul prezenţei sărurilor minerale şi a gazelor dizolvate (oxigenul dizolvat în apă conferă prospeţime). Excesul de dioxid de carbon din apă produce un gust acrişor, înţepător, iar sărurile minerale în exces modifică gustul apei: excesul de fier produce gust metalic, magneziul – gust amar, clorurile – gust sărat.

Apa potabilă nu trebuie să prezinte miros sesizabil. Mirosurile particulare sunt date de substanţele poluante din apă: materii organice în descompunere ce produc amoniac, pesticide, detergenţi, fenoli sau produse petroliere. Multiplicarea în exces a microorganismelor din apă produce mirosuri neplăcute, de mucegai.

Condiţii fizice

Sunt determinate cu ajutorul aparaturii de laborator şi servesc la aprecierea calităţii apei. Condiţiile fizice cuprind pH-ul, conductivitatea electrică, temperatură, culoare sau turbiditate. pH-ul este determinat de concentraţia ionilor de hidrogen din apă, limitele normale fiind situate între 6,5 şi 7,4; conductivitatea electrică a apei exprimă cantitatea de săruri minerale dizolvate în apă; temperatura apei are valori diferite în funcţie de sursă, indicată fiind o valoare situată între 7 - 15°C (valori mai mici de 7°C produc modificări asupra stării de sănătate); apa potabilă trebuie să fie incoloră, prezenţa substanţelor organice (de origine vegetală şi microorganisme) sau anorganice (provenite din poluare) conferă apei culoare: algele – verde, fierul – roşu, cuprul – verzuie; turbiditatea apei este produsă de substanţele insolubile prezente în apă sub formă de particule în suspensie.

Modificarea caracteristicilor fizice ale apei limitează consumul şi predispune la apariţia unor afecţiuni.

Condiţii chimice

Substanţele chimice din apă pot fi compuşi naturali ai apei sau provin din sursele de poluare. Deşi în apă există numeroase substanţe chimice, standardele de calitate se referă doar la o parte din acestea: pentru 35 de substanţe există un nivel de concentraţie maxim admis, pentru altele două niveluri. Cele cu un singur nivel de concentraţie sunt substanţe cu risc mai mare pentru sănătate, comparativ cu substanţele cu două niveluri ce prezintă un potenţial nociv mai scăzut. Printre substanţele din apă cu nivel controlat se numără: plumb, mercur, cadmiu, pesticide, cianuri, hidrocarburi, nitrozamine. Acestea ajung în apă prin poluare.

Condiţii bacteriologice

Apa potabilă este acea apă în care bacteriile patogene sunt total absente. Identificarea acestora în apă nu este mereu posibilă deoarece unele au timpul de supraviețuire scurt, sensibilitatea mare la clor sau densitate redusă. Flora bacteriană totală din apă este reprezentată de bacteriile care se dezvoltă la 37°C (temperatura la care se dezvoltă microorganismele adaptate organismului uman). Numărul lor este mai mare cu cât apa este mai intens poluată.

Bacteriile coliforme sunt markeri ai poluării apei cu materii fecale, acestea fiind prezente în intestinul gros al omului şi a animalelor homeoterme. În schimb, nu reflectă intensitatea poluării apei cu virusuri transmise pe cale digestivă.

Condiţii de radioactivitate

Apa potabilă prezintă un grad redus de radioactivitate datorită substanţelor radioactive din solul care delimitează sursele de apă (radioactivitate naturală). Creşterea nivelului de radioactivitate a apei se datorează deversărilor de apă uzată cu conţinut radioactiv (radioactivitate artificială).

 



Bibliografie
Curs de igienă, Prof. dr. Lucia Alexa  
en.wikipedia.org/wiki/Water_quality

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.