Dacă nu ne gândim serios la întrebare, pare că lucrurile sunt clare în ce privește emoțiile. Știm ce sunt, pentru că le experimentăm zilnic. Dar lucrurile nu sunt însă nici foarte clare și nici foarte simple (motivul pentru are nu sunt foarte clare...). De pildă, este „surpriza” o emoție? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce?

Acest „de ce” este esențial, pentru că arată nevoia unei teorii a emoțiilor, care să permită ulterior definirea acestora. Având o definiție, putem stabili ulterior ce este și nu este o emoție.


De la conștiință la emoție

Conştiinţa este greu de definit în termeni cuprinzători, dar și în acest caz avem impresia că știm ce este fără a citi tomuri întregi despre ea, pentru că este experiența noastră fundamentală ca oameni. Dacă încercăm totuși să o definim, am putea spune că reprezintă acea senzaţie de posesie și control asupra gândurilor, emoțiilor și experiențelor noastre.

Dar lucrurile sunt un pic mai complicate, pentru că, pe de-o parte, vorbim despre experiența conștiinței (sau conştiinţa de sine), iar pe de altă parte vorbim despre conținutul conștiinței, care include: gânduri, credințe, senzații, percepții, intenții, amintiri și emoții.

Conținutul conștiinței este însă generat „în spatele scenei”, de mecanisme de care nu suntem conştienţi. Noi nu ne alegem în mod conștient gândurile sau emoțiile, ci devenim conștienți de ele. Prin urmare, conținutul conștiinței este un segment al experiențelor, emoțiilor, gândurilor și credințelor care sunt generate de procesele inconștiente din creier.

Despre mecanismul ascuns al gândirii am scris recent aici: Anatomia unui gând
Despre cum se formează emoțiile și cum pot fi acestea controlate am scris articol care poate fi accesat aici.
Despre misterul conștiinței și al liberului-arbitru am scris aceste două articole:
•  De ce nu vom înțelege niciodată ce este conștiința
•  De ce nu vom ști niciodată dacă avem liber-arbitru

Despre emoțiile noastre, prin urmare, luăm act, analizându-ne continuu stările mentale.


Cum știm ce este o emoție și ce nu?

Cel mai probabil, tentația firească atunci când ești întrebat despre emoții este să dai câteva exemple: mânie, supărare, bucurie, frică etc. În principiu, pentru o înțelegere de principiu, o exemplificare este suficientă, dar dacă ne dorim o înțelegere exhaustivă, ne trebuie, cum spuneam și mai sus, o definiție. Definiție în căutarea căreia încă sunt psihologii. Pentru că dacă definiția reflectă o teorie, această teorie ar trebuie să fie despre ce anume? O teorie a tuturor stărilor noastre mentale este departe de a fi închegată.

Această dificultate fundamentală cu privire la stabilirea unor criterii pentru definirea emoțiilor face ca diferiți cercetători în domeniul emoțiilor să aibă clasificări diferite și să identifice un set diferit de concepte care sunt asociate cu emoții. În plus, există diferențe între limbi diferite, unele limbi având concepte pentru emoții care nu sunt numite în altele. Nemții, de exemplu, au și un cuvânt pentru a surprinde emoția pe care o încerci când te bucuri de răul altuia: „schadenfreude”. Sunt multe alte emoții în alte limbi care nu există în limba română. O întrebare: există o emoție dacă nu avem un concept pentru ea?

 



O propunere recentă de definire a conceptului de emoție vine din partea psihologului american Andrew Ortony, care afirmă într-un articol că emoțiile sunt în mod necesar:
bivalente (adică sunt ori pozitive, ori negative);
despre ceva (adică au un obiect);
• stări de care suntem conștienți (adică nu putem numi emoție ceva care se întâmplă dincolo de „câmpul” conștiinței noastre).

Dacă doriți o definiție, și încă una dintr-un dicționar românesc, cea mai completă am găsit-o în Dicționarul limbii romîne literare contemporane (1955-1957), care propune următoarea variantă pentru conceptul de „emoție”: „Reacție afectivă puternică (și uneori neașteptată) de plăcere sau de neplăcere, adesea cu bruște și puternice modificări în activitățile organismului și în care se oglindește atitudinea individului față de realitate”. Cum puteți vedea, surprinde ideea de „bivalență”, nu și pe celelalte două puncte din definiția lui Andrew Ortony.

Consecințele bivalenței

Dacă suntem de acord că o emoție trebuie să fie plăcută sau neplăcută, atunci, sigur, apar unele complicații. De exemplu, surpriza poate fi neutră. Nu trebuie nici să-ți placă, nici să nu-ți placă ceva care te surprinde. Ești surprins și cu asta basta. Ești însă indiferent. Dacă afli pentru prima dată, de exemplu, că 80% din populația Chinei locuiește în 20% din teritoriul Chinei (datele nu sunt reale), atunci vei fi probabil surprins, dar asta nu înseamnă că vei resimți această informație surprinzătoare ca plăcută ori neplăcută. Pe de altă parte, desigur, pot fi și surprize plăcute sau neplăcute.

Sigur, este de discutat de ce trebuie să încadrăm astfel emoția. De ce trebuie să fie emoția neapărat despre plăcere sau neplăcere? Aș spune că nu este foarte clar.


Este starea de spirit emoție?

Pe de altă parte, starea de spirit, care ne influențează gândirea și, pe cale de consecință, comportamentul, poate fi încadrată la emoții sau nu? Nu am citit nicăieri că starea de spirit ar fi o emoție, dar în mod clar este în apropierea emoției, dacă nu emoție... Te ridici dimineața din pat, ai o stare inexplicabilă de oboseală profundă, mintea ți-e încețoșată, te enervezi din orice, nu ai chef de nimic. Aceasta este o stare de spirit pe care, probabil, mulți adulți au încercat-o măcar o dată. Are la bază, ca și în cazul emoțiilor, modificări organice. Dar denumim asta „stare de spirit”, nu emoție.


Suntem, așadar, în căutarea definiției emoției

După cum puteți observa, există încă multă confuzie când vine vorba despre emoții (Iar „confuziace este? Este emoție ori alt tip de stare cognitivă?). Puteți fi dezamăgiți („dezamăgirea” este o emoție), dar nu avem alt lucru de făcut decât acela de a aștepta ca progresele cercetării din acest domeniu să vină cu clarificări, pe baza unei teorii cuprinzătoare și funcționare.

Pe subiectul emoțiilor puteți citi mai vechiul nostru articol: Ce sunt și care sunt emoțiile?
Iar despre faptul că ceea ce numim minte este doar o metaforă pentru funcționarea unui organ, creierul, evoluat pentru supraviețuire, nu pentru analiza mecanicii cuantice. Dar creierul are limite biologice firești; am scris despre acest lucru în acest articol: De ce e posibil să crezi că trăim în Matrix, dar asta are de-a face cu „zona de acțiune” a minții noastre

În plus, vă mai invit să citiți și:
De ce știința nu are cum descoperi cum arată exact lumea
Limitele de nedepășit ale minții umane
De ce timpul nu există, în fapt, în univers



Articolul este inspirat din acest material: Are you sure you know what emotions are?   
Credit imagini: depositphotos.com 

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.