Mă voi referi în acest articol la o experienţă comună: eşecul la examen, pe care nu îl echivalez cu restanţa; un eşec, pentru o persoană de tipul high achiever, poate fi o notă de 9. Dacă te regăseşti şi tu în această mulţime expusă periodic evaluării, cum îţi explici eşecul?
Să nu-mi spui că nu ai încercat să-ţi explici cauzele unui eşec şi aşa:
:: Profesorul a fost excesiv de sever
:: Are ceva cu mine (m-a ţinut minte de când…)
:: Nu a corectat lucrarea mea cu atenţie
:: Baremul era greşit (valoarea răspunsurilor era alta)
:: Nu ne-au asigurat condiţii corespunzătoare (prea cald, prea frig, zgomot, agitaţie în amfiteatru etc.)
:: Nu m-am putut concentra din cauza… (urmează un eveniment în care ai fost implicat fără voia ta, de pildă un autobuz aglomerat în care ai călătorit)
:: Pur şi simplu am avut ghinion
:: Colegii mi-au pus tot timpul întrebări şi m-au scos din ritm
:: Dumnezeu a dorit să-mi dea o lecţie.
Ce au în comun toate aceste explicaţii? Ceva simplu: evitarea responsabilităţii. Întotdeauna altcineva sau altceva este responsabil pentru eşecul tău (al meu). Este foarte greu să spunem „E vina mea” sau „Acest eşec îmi aparţine” sau chiar „Eu sunt creatorul acestui dezastru” şi ce să mai spun de „Am fost un tâmpit” sau „Nu mă duce capul la materia asta”?.
De ce? De ce ne este aşa de greu să ne recunoaştem greşelile şi să renunţăm la atribuiri externe ale cauzelor unui succes (cu mecanismul polar, atribuirea succesului propriilor aptitudini, inteligenţei, intuiţiei, efortului, competentelor evidente)? De ce este aşa de uşor să arătăm cu degetul şi să găsim vinovaţi în altă parte? De ce, cu o astfel de frecvenţă (mare) un altul sau altceva este responsabil pentru nereuşita, inadecvarea sau ratarea noastră (inclusiv vieţi ratate, pentru a da textului o notă uşoară de dramatism)?
Psihologia socială şi neuroştiintele au răspuns de mult: it’s all în our brains. Avem acest mecanism încorporat, cu scop de auto-protecție. Da, hai să-i spunem bias1 de autoindulgenţă. Un nume frumos pentru un set de strategii viclene (unde ne sunt inocenţii de altădată?) al căror obiectiv este să apere eul de inevitabilele lovituri ale realităţii. Cum spunea, inspirat, cineva „”eşecul meu se datorează ghinionului sau altor proşti”. Ccât de adevărat, nu-i aşa? mai ales a doua parte.
Gosling (1992, „Egocentric biases în availability and attribution”) le-a cerut profesorilor să explice eşecurile respectiv succesele (era să scriu „succesurile”, urmând inconştient o erudită şi tânăra euro-parlamentară) elevilor lor. Cum era de aşteptat, profesorii au pus performanţele elevilor pe seama propriilor aptitudini pedagogice (stil de interacţiune, mod de predare etc.), iar pentru nereuşite au apelat la atribuiri externe (v-aţi prins, stimaţi studenţi, dacă vă veţi dovedi specialişti remarcabili, asta se datorează profesorilor voştri în schimb, dacă veţi da chix, asta va arăta potenţialul modest, pe care profesorii l-au intuit de la bun început, dar nu vi l-au comunicat, din compasiune).
E posibil ca acest mecanism să fi fost selecţionat evoluţionist? Bineînţeles, percepţia eului (auto-percepția) permite o orientare şi mai puternică spre supravieţuire („uite, ai aici un organism, unul singur, aşa că bagă-ţi minţile în cap şi conservă-l!”). Tu ai renunţa de bună voie la un ochi? Poate „da”, dacă ai avea în jur de 300. Însă nu ai decât doi, iar asta îi face aproape de nepreţuit. Chiar şi un deget, deşi ai 20, contează şi nu există motive raţionale pentru a scăpa de el sau a-l vătăma, ţinându-l sub roata unei maşini (apelez la imagini vizuale pentru a face ideea mai intensă). Poate un ovar sau un testicul? Câţiva dinţi din faţă? Cu atât mai mult întregul, sistemul unic conţinător al acestor viscere sau membre merită protejat. Unicitatea lui este percepută prin intermediul eului. Simţi că eşti un anume organism şi nu mai este nimeni ca tine, iar tot ce este rar este şi valoros, deci demn de a fi apărat cu străşnicie. Eul amplifică preocuparea pentru organism, te obligă să-ţi foloseşti capacităţile mentale superioare în direcţia satisfacerii nevoilor lui. E adevărat, eul se poate îndepărta şi chiar disocia de nevoile organismului, dar asta e o altă, şi nefericită, poveste.
Ce rost ar avea să protejezi ceva lipsit de valoare? Mai ştii casetofonul acela vechi, pe care l-ai aruncat după ce ai instalat combina muzicală? Iar eşecul exact asta face, îţi distruge sentimentul valorii personale („nu e nimic de capul tău deoarece, poftim, nu ai trecut interviul, te-a părăsit bărbatul sau femeia, copilul tău are note proaste iar de notele tale din facultate, ce să mai zic?”). E natural, din perspectiva motivaţiei de supravieţuire, să atribui cauzele cuiva din afară organismului tău pentru a-ţi proteja astfel valoarea personală şi să conectezi reuşitele cu abilităţi şi calităţi personale, de natură să te facă să vrei să trăieşti.
Era necesar ca biasul de autoindulgenţă (numit şi egocentrismul) să existe şi nu văd de ce ne-am supăra atunci când se manifestă. Până la urmă suntem doar nişte oameni încercând să apucăm următoarea masă. Pe de altă parte, recunoaşterea greşelilor (şi corectarea lor, astfel încât să nu mai repetăm aceleaşi sweet little stupid things) ne-ar putea asigura un avantaj evoluţionist. Mi se pare că ne aflăm în acest punct.
Aroganţa creierului („eu sunt ok, e doar vina ta”) poate fi înţeleasă şi tratată cu răbdare, aşa cum interacţionezi cu un copil de care îţi e foarte drag, dar te înnebuneşte cu exigenţele lui infantile. Privind mai îndeaproape, o parte a creierului (lobii frontali) se raportează cu înţelegere şi calm la o altă parte (sistemul limbic) mai primitivă. Nu se pot despărţi şi ar fi absurdă o încercare de separare (să te rupi de emoţiile şi impulsurile arhaice), nu se pot ignora reciproc, dar nici nu pot coabita fără să comunice. Ar putea fi un semn de bună sănătate mentală şi de adaptare superioară la realitate să ţină cont una de alta şi să-şi negocieze nevoile. Tendinţa de a fi părtinitori există şi îi face amuzanţi pe oamenii care susţin contrariul (şi periculoşi, de la un punct). Cred că e mai bine ca ea să fie cunoscută şi acceptată. Mai departe, există loc pentru schimbări interesante. Crede-mă pe cuvânt! Analiza mea este imparţială şi obiectivă.
1 eng.bias - predispoziţie, inclinaţie inconştientă
Articolul este preluat de pe Adrian-Nuta.ro, cu acordul autorului
