© Time Inc.
În 1964 o tânără pe nume Kitty Genovese a fost ucisă. Deşi crima s-a desfăşurat pe durata unei jumătăţi de oră, niciunul dintre martorii prezenţi la tragedie nu au venit în ajutorul victimei. Acest comportament i-a intrigat pe psihologi care au realizat o serie de experimente pentru a testa reacţia omului în condiţii similare cazului expus.
Una dintre scenele relativ frecvente ale marilor oraşe din România ori de aiurea este cea în care o persoană atacată ori în nevoie, în plină stradă, este ignorată de trecători, care îşi văd drumul lor, unii fără măcar a întoarce capul. Ori de câte ori astfel de scene ajung în dezbaterea publică este folosită ca justificare dezumanizarea omului modern ori vreo tară specifică a poporului respectiv. Cititorii/radioascultătorii/telespectatorii, după caz, sunt revoltaţi, iar propunerile privind pedepsirea celor fără reacţie întru ajutoarea semenilor sunt uneori dintre cele extreme.
Aceste cazuri nu au trecut neobservate de psihologi, iar unii nu s-au mulţumit să-şi exprime opinia bazată pe bunul-simţ, ci au făcut cercetări pentru a observa dacă nu cumva acest comportament are cauze mai profunde. Iar rezultatele experimentelor efectuate au relevat rezultate surprinzătoare…
KITTY GENOVESE, CAZUL CLASIC...
În 1964 o femeie, Kitty Genovese, este ucisă cu lovituri de cuţit în cartierul Queens din New York pe când se întorcea acasă de la serviciu, la 3 dimineaţa. Agresiunea a durat minute în şir fără ca vreunul dintre cei 38 de martori ce asistau la scenă să sară în ajutorul tinerei. Numai unul dintre martori, după ce în prealabil s-a consultat cu un prieten, a alertat poliţia. Incidentul a fost comentat pe larg de presa americană, iar reacţia cititorilor a fost vehementă.
O tânără telefonistă de numai 18 ani a fost bătută şi violată în Bronx, New York chiar în încăperea în care lucra. Fata a reuşit să scape şi a ieşit goală în stradă, plină de sânge, ţipând disperată după ajutor. A fost ajunsă de violator care s-a străduit să o ducă înapoi, pe scări, în clădirea unde o agresase. Între timp spectacolul stradal era urmărit cu sufletul la gură de nu mai puţin de 40 de persoane. Nici una nu a intervenit pentru a o salva pe tânără…
ISRAEL, 2007
Un motociclist este prins între două maşini într-o intersecţie din Tel Aviv. Omul îşi dă duhul fără ca vreun şofer să oprească şi să intervină în ajutorul muribundului. Presa dezbate cazul cu furie, acuzând lipsa de coeziune a naţiunii, alienarea poporului evreu, etc.
JOHN DARLEY ŞI BIBB LATANÉ - PRIMELE EXPERIMENTE
Psihologii John Darley şi Bibb Latané au fost contrariaţi de cazul Kitty Genovese. Cum era posibil ca dintre numeroşii martori reacţia să fie atât de firavă? Cum de nu a sărit nimeni să o ajute pe Kitty? Cei doi au imaginat o serie de experimente care să verifice în condiţii de laborator comportamentul uman în împrejurări asemănătoare cazurilor descrise mai sus.
Darley şi Latané au susţinut că o victimă poate beneficia de ajutorul semenilor mai degrabă dacă există prezent un singur martor, decât dacă sunt mai mulţi. Explicaţia pentru un atare comportament paradoxal ar fi aceea că atunci când este prezent un singur martor, întreaga responsabilitate pentru intervenţia în favoarea celui agresat cade pe umerii acestuia, pe când în cazul mai multor martori, survine o dispersare a responsabilităţii.
Pentru a verifica aceste idei, cei doi psihologi au organizat un experiment în care personajele erau studenţi. Subiectul experimentului este plasat singur într-o cameră şi i se spune că poate comunica cu unul ori mai mulţi studenţi prin intermediul unor microfoane. De fapt, atunci când erau mai mulţi implicaţi, subiectul asculta o înregistrare audio; singurul care vorbea realmente cu subiectul era viitoarea „victimă". Studenţii discută diverse subiecte referitoare la tensiunea vieţii din mediul urban. La un moment dat, „victima" simulează o criză (de epilepsie).
Atunci când subiectul ştia că în discuţie este doar el şi „victima", întotdeauna şi-a părăsit încăperea, căutând ajutoare pentru a interveni în favoarea „victimei".
În situaţia în care subiectul ştia că se află în discuţie cu mai mulţi studenţi, doar 62% dintre cei testaţi au încercat să intervină; ceilalţi suferiseră modificarea pe care psihologii prevăzuseră, adică se simţeau mai puţin responsabili, aşteptând să intervină ceilalţi.
Salvat în 45 de secunde...
Din punct de vedere al victimei, după cum se poate vedea, şansele să fie ajutate ţin mai degrabă de statistică... În cazul în care sunteţi victimă a unei agresiuni, iar cei prezenţi nu intervin, cu siguranţă nu vă încălzeşte să ştiţi care erau şansele să fiţi ajutaţi.
Cei doi psihologi au măsurat şi şansele de intervenţie într-un interval scurt de la declanşarea evenimentului (apariţia unei crize), adică în primele 45 de secunde. Rezultatele sunt următoarele: dacă exista un sigur martor, victima are 50% şanse să fie ajutată, dacă existau 5 martori, şansele de intervenţie în perioada menţionată sunt zero. Faptul că şi în cazul acelora care intervin, de multe ori acţiunea are loc după o întârziere oarecare, sugerează ideea că martorii trăiesc în momentele iniţiale ale declanşării unui eveniment o stare de confuzie şi nehotărâre.
IMITAREA CELORLALŢI - POSIBILĂ CAUZĂ A INACŢIUNII
Vă îndreptaţi agale către casă pe înserate şi, deodată, la un colţ de stradă, vedeţi un cetăţean ce pare a fi într-o stare deplorabilă lungit pe trotuar. Ceilalţi trecători trec pe lângă el nepăsători, deşi unii se opresc pentru câteva secunde şi privesc posibila victimă, după care îşi văd de drum. 2 pietoni sunt opriţi lângă cel căzut, dar nu acţionează în nici un fel. Ce faceţi? Cel mai probabil, conform rezultatelor experimentelor, veţi trece pasivi, deşi însoţiţi vreme de câţiva paşi de întrebări legate de starea cetăţeanului întins pe trotuar.
De ce? Latané şi Darley au susţinut că în fiecare dintre martori are loc un proces de evaluarea a situaţiei şi că, de regulă, ne formăm o opinie despre ce se întâmplă bazându-ne pe semnalele pe care ni le trimit ceilalţi. Aşadar, dacă-i vedem pe ceilalţi trecând liniştiţi pe lângă cetăţeanul căzut, presupunem că se cunoaşte starea acestuia, că poate este doar un beţiv ce s-a gândit să ia o pauză pentru o repriză de somn etc. Dacă în schimb ceilalţi sunt neliniştiţi, starea acestora ni se transmite şi nouă şi suntem mult mai aproape de acţiune.
Cei doi psihologi au demonstrat această teorie efectuând următorul experiment simplu: într-o gară două fetiţe îşi aruncă una celeilalte un disc. Trecătorii sunt rugaţi să intre în joc. Dacă primul este de acord, ceilalţi îl imită şi se alătură. Dacă primul le apostrofează pe fetiţe, ceilalţi sunt stânjeniţi şi refuză participarea la joc.
CONCLUZII
Dacă acest articol poate avea vreo utilitate practică, aceasta poate fi următoarea: sunaţi la 112 ori de câte ori sunteţi martorii unei agresiuni ori ai unui eveniment în care semeni par a fi răniţi ori într-o stare de pericol. E posibil ca hotărârea dumneavoastră să salveze vieţi!
Faptul că martorii nu intervin mereu în situaţii care, ulterior, par clare în privinţa necesităţii intervenţiei, ţine de natura umană, de modul în care percepem situaţia de moment. Nu înseamnă că martorii care nu intervin sunt de rea-credinţă ori că nu le pasă deloc de suferinţa celor aflaţi în nevoie (deşi probabil că sunt şi astfel de cazuri). De multe ori interpretarea situaţiei este dificilă ori formarea unei opinii este imposibilă; iar fără o idee clară asupra evenimentelor la care este martor, omul este înclinat să rămână pasiv.
• Citiţi şi celelalte articole din seria „Experimente cu oameni"
BIBLIOGRAFIE:
Descifrarea comportamentului uman, Hans Eysenck, Michael Eysenck, Editura Teora, 2000, capitolul 1
psychology.about.com/od/socialpsychology/a/bystandereffect.htm
changingminds.org/explanations/theories/bystander_effect.htm
en.wikipedia.org/wiki/Bystander_effect
