Gandire stiintifica. RobotUn mod în care psihologia m-a salvat este reamintindu-mi un lucru foarte important: modul de gândire ştiinţific nu apare natural în cazul speciei umane. Asemenea unei limbi străine, el trebuie învăţat, stăpânit şi practicat continuu.

 

 

 

 

În multe privinţe, știința sfidează “bunul simţ” (cum spuneau Alan Cromer, Lewis Wolpert şi colegul meu Bob McCauley) deoarece necesită depășirea înclinaţiilor noastre naturale către prejudecată (tendinţa de a lua în seamă dovezile ce susţin ipotezele noastre şi de a le nega sau înlătura pe cele contradictorii), realismul naiv (convingerea eronată că lumea este exact aşa cum o vedem) şi prejudecăţile conexe. Fără instrumentele gândirii ştiinţifice pe post de protecţie împotriva acestor erori, chiar şi oamenii educaţi se pot lăsa păcăliţi.

Pot susţine acest principiu folosind exemplul personal. Ca tânăr adolescent, eram nerăbdător să citesc cărți despre fantome, OZN-uri sau astronauți antici şi eram captivat de multe dintre afirmaţiile cu care veneam în contact în urma lecturii. Abia după universitate şi studiile postuniversitare am învăţat să gândesc ştiinţific şi să pun sub semnul întrebării multe din afirmaţiile pe care odată le acceptam necritic.


Această lecţie cu privire la caracterul nenatural al gândirii ştiinţifice m-a sprijinit de nenumărate ori în munca mea de profesor. Din vreme în vreme mi-a fost dat să întâlnesc studenţi la psihologie străluciți şi curioşi intelectualiceşte, care însă aveau convingeri bizare şi prost susţinute. Acum câţiva ani, un student de la un seminar de gândire critică pe care îl susţineam era convins de existența puterilor tămăduitoare ale cristalelor, existenţa fantomelor sau veridicitatea astrologiei; altul mi-a mărturisit că este un creaţionist convins.


În momentele mele negre mărturisesc faptul că ocazional mă încearcă sentimente de exasperare din cauza unor asemenea studenţi. Totuşi, reamintindu-mi că gândirea ştiinţifică este profund nenaturală - sau că şi eu am căzut odată pradă convingerilor nefondate - am găsit un antidot pentru lipsa mea de speranţă. Acest lucru m-a făcut să fiu mai răbdător cu aceşti studenţi şi m-a ajutat să apreciez şi perspectivele lor, chiar dacă nu eram de acord cu ele. Am ajuns la concluzia că nu le sunt cu nimic mai prejos celorlalți studenţi, însă nu au învăţat cum să evalueze ştiinţific dovezile. Cum ne arată şi studiile lui Keith Stanovich, gândirea ştiinţifică şi inteligenţa sunt foarte puţin dependente una de cealaltă.


În cazul ambilor studenţi, psihologia le-a venit în ajutor deoarece am petrecut o mare parte din semestru ascultându-i, încercând să abordez preocupările lor cu o minte deschisă şi dezvoltându-le aptitudinea de a separa ideile nefondate ştiinţific de celelalte. Ambii studenţi au părăsit cursul meu complet schimbaţi ca persoane: primul a devenit un sceptic înflăcărat în legătură cu fenomenele paranormale, iar al doilea a abandonat convingerea legată de creaţionism în favoarea selecţiei naturale. Îmi place să cred, deşi nu sunt sigur, că orele mele au jucat un anumit rol în transformarea lor intelectuală. Desigur, nu toate poveştile mele au un final fericit, însă ca profesor am învăţat să savurez şi victorii modeste ca acestea. Datorez aceste reuşite în mare măsură psihologiei.


Scott O. Lilienfeld este profesor de psihologie la Emory University din Atlanta. Interesele lui principale includ tulburările de personalitate, clasificarea şi diagnosticarea psihiatrică şi aplicarea gândirii ştiinţifice în psihologie.



Textul reprezintă traducerea articolului Scott Lilienfeld: the unnatural nature of scientific thinking, publicat de bps-research-digest.blogspot.com, cu acordul editorului.
Traducerea: Ioana Stoicescu

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.