Timpul zboară atunci când te distrezi. Dar când eşti la muncă, timpul trece mai greu. Totuşi, cum s-a făcut deja 5 după-amiază? Cât de bine sunt înţelese procesele care stau la baza felului în care experimentăm trecerea timpului şi durata activităţilor noastre?
Când vorbim despre "timp pierdut", nu facem referire la acea noapte extraordinară, la săptămâna de vacanţă sau la filmul de trei ore care parcă nu a durat mai mult de una. Nu, atunci când ne îngrijorăm de faptul că nu avem destul timp la dispoziţie sau ne mirăm unde s-au dus toate acele ore, ne referim la lucruri banale. La o zi de muncă, spre exemplu. Sau o duminică în care lenevim şi nimic remarcabil nu se întâmplă. La zile în care nu am dat timpului niciun motiv temeinic să zboare şi totuşi el a făcut-o.
De ce s-a întâmplat asta ? Şi unde s-a dus tot acel timp ? Secretul constă în ceasul intern al creierului tău – un ceas derutant, inexact şi ignorant.
În primul rând, da!
În înţelegerea oricărei probleme complexe, în special a uneia psihologice, intuiţia nu ne duce de obicei prea departe. Oricât de mult ai încerca să uneşti piesele de puzzle ale unei teorii privind funcţionarea creierului uman, un individ cu un halat de laborator îşi va potrivi ochelarii, va ridica sprânceana şi va rosti intonat, "De fapt..."
Dar nu şi astăzi. Majoritatea lucrurilor pe care le ştii despre percepţia timpului sunt adevărate.
"Filozofii au scris despre percepţia timpului pentru o perioadă îndelungată, iar psihologia a fost şi ea interesată de acest subiect de când s-a separat ca ştiinţă de filozofie – la sfârşitul secolului al 19-lea," explică doctorul Frederick M. Brown, profesor de psihologie şi director al Laboratorului Human Performance Rhythms de la Universitatea Penn State.
Brown spune că accepţiunea generală despre cum "zboară" timpul este în principiu corectă. "Ştim că timpul poate trece destul de greu şi apoi, pe măsură ce îmbătrânim, timpul pare că "zboară" mult mai repede." Mai pe larg, "Atunci când oamenii sunt interesaţi de ceva anume, aproape că pierd noţiunea timpului."
Aceste prezumţii banale jignesc oarecum zecile de ani de experimente. Dar ceea ce nu pot acestea să explice, este acea graniţă între plictiseală şi entuziasm, atunci când nu ne distrăm, dar nici nu urâm viaţa. Acel timp pare şi el că zboară.
Secretul, spune Brown, constă în obişnuinţă. Aceasta se referă la gradul de adaptare al organismului la un stimul sau la mediul înconjurător,” cu un răspuns descendent în intensitate al organismului,” şi explică de ce anumite senzaţii – amărăciunea unei lămâi, durerea unei răni iritate, şocul produs de un sunet puternic – par să îşi piardă din intensitate cu timpul. Dar obişnuinţa poate de asemenea explica, spune Brown, cum uneori poţi pierde noţiunea timpului.
”Dacă auzim un zgomot foarte regulat – unul care este se aude normal şi nu foarte puternic – după un timp nu îi mai acordăm atenţie.” Zgomotul computerului sau al aerului condiţionat ori muzica în surdină dintr-un supermarket sau dintr-un aeroport pot dispărea, în sensul că ascultatul acestora este amânat pentru lucrul pe care intenţionezi să îl faci şi către care îţi concentrezi toată atenţia.
Doar simplul fapt de a te gândi la timp – Cât mai e până la masă? De cât timp stau aici? Sunt atât de plictisit! – aduce cu sine tendinţa de modificare a percepţiei cu privire la viteza trecerii sale, timpul părând să se scurgă mai lent. ”Apa supravegheată nu fierbe niciodată”, este o zicală foarte potrivită în această situaţie. Dacă a privi apa cum fierbe e ceva care te plictiseşte, faptul că acest lucru este catalogat ca fiind un ”lucru plictisitor” în limbajul cotidian, creşte intensitatea plictiselii. În acest scenariu, importanţa gândurilor tale se clasifică astfel: 1. Te gândeşti cam cât de mult va dura. 2. Te gândeşti la fierberea apei. 3. Te gândeşti la faptul că fierbi apa.
Sau după cum spune Anthony Chaston de la Universitatea Alberta:
"Imaginaţi-vă că aveţi un mic contor în interiorul craniului, un ceas intern, un ceas despre care majoritatea oamenilor crede că se află în creier. Pentru a monitoriza trecerea timpului, trebuie să adaugi, să contorizezi acele mici ticăituri, nu? Trebuie să le supraveghezi ritmul de trecere. Dar dacă atenţia ta este destinată unei alte activităţi, precum o activitate vizuală de căutare a unui obiect, atunci vei rata câteva dintre ticăituri."
Brown mai explică şi că reversul medaliei e valabil. "Când lucrurile devin enervante, cum ar fi poate, scurgerea picăturilor de apă de la un robinet cu o garnitură defectă, poţi deveni iritat de asta, pe cale de consecinţă concentrându-ţi atenţia pe fiecare picătură care se va scurge, dar totuşi nu vei pierde noţiunea timpului.” Înlocuieşte ”picuratul robinetului” cu ”diferite sarcini manuale insuportabile” şi vei înţelege mai bine.
Dar de ce?
Acum că am înţeles tiparele (nu tocmai cizelate) ale trecerii timpului, ne-a rămas o întrebare fundamentală: De ce funcţionează creierele noastre astfel?
Este uşor să studiezi percepţia persoanelor asupra timpului şi din cauza asta o mulţime de indivizi o şi fac. Astfel, s-a ajuns la o mulţime de concluzii ciudate:
▪ Timpul trece mai greu pentru cei care îi ţin evidenţa. (În cadrul acestui studiu au fost informaţi doar o jumătate dintre participanţi că vor fi întrebaţi care a fost lungimea experimentului.)
▪ Temperatura corpului poate afecta percepţia asupra timpului. (timpul trece mai greu atunci când temperatura corpului este mai scăzută.)
▪ Pulsul nu afectează percepţia asupra timpului.
▪ Drogurile pot face tot felul de lucruri înspăimântătoare/plăcute asupra percepţiei despre timp. (de ex. anii de facultate)
▪ Anumite probleme de sănătate pot face acelaşi lucru. (O criză de epilepsie, spre exemplu, poate fi resimţită ca şi cum ar fi durat destul de mult, deşi a durat doar câteva secunde)
Problema este următoarea: nu există niciun răspuns clar la întrebarea cu privire la cauzele pentru care aceste lucruri ne modifică percepţia asupra trecerii timpului. Putem vorbi pe larg despre concentrare şi atenţie, dar nu putem spune exact ce anume în creierul nostru le coordonează. Încă. Într-un articol publicat în revista Philosophical Transactions of the Royal Society of Biological Sciences, Marc Wittman explorează o serie de cauze posibile, însă ajunge la următoarea concluzie:
"În ciuda faptului că timpul este un factor esenţial pentru înţelegerea comportamentelor umane complexe, procesele care stau la baza felului în care experimentăm trecerea timpului şi durata activităţilor nu sunt pe deplin înţelese."
Altfel spus, nu ştim de ce se întâmplă asta.
Dar avem o idee destul de bună cum. Aşa că data viitoare când vei fi surprins că e deja 17:00 mai bine ai sta calm: orice făceai şi oricât de mult părea să dureze, măcar ai oferit acestei activităţi întreaga ta atenţie.
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului Why Time Flies, publicat de Gizmodo.com.
Traducerea: Alexandru Olteanu.
