Ne modelează limba felul în care gândim?

Dacă un eschimos are zeci de cuvinte pentru zăpadă, înseamnă că vede zăpada altfel decât noi? Dacă într-o limbă nu există cuvintele „stânga” și „dreapta”, ci doar „nord”, „sud”, „est” și „vest”, înseamnă că vorbitorii acelei limbi percep spațiul într-un mod fundamental diferit? Iar dacă o limbă atribuie obiectelor genuri gramaticale diferite de cele din altă limbă, ajung oamenii să le privească diferit?

Aceste întrebări au fascinat lingviști, psihologi și filosofi timp de aproape un secol. Ideea că limba pe care o vorbim modelează profund modul în care percepem realitatea a devenit una dintre cele mai populare teorii din științele umaniste. Ea a inspirat romane, filme și nenumărate articole de popularizare. În celebrul film Arrival (2016), de exemplu, învățarea limbii extratereștrilor îi schimbă protagonistei însăși percepția timpului. În romanul 1984 al lui George Orwell, „Nouvorba” (Newspeak) este concepută tocmai pentru a face imposibile anumite tipuri de gândire.

Dar cât adevăr există în această idee?

Linguistul american John McWhorter, profesor la Columbia University și unul dintre cei mai cunoscuți popularizatori ai lingvisticii contemporane, răspunde în cartea The Language Hoax: Why the World Looks the Same in Any Language (2014): mult mai puțin decât se crede.

Cartea Păcăleala limbajului nu încearcă să arate că limbile nu diferă între ele sau că acestea nu exercită nicio influență asupra gândirii. McWhorter acceptă existența unor efecte cognitive subtile, dar respinge este concluzia că limbă creează o lume mentală proprie și că oamenii care vorbesc limbi diferite trăiesc, într-un anumit sens, în universuri cognitive diferite. În opinia sa, această idee a fost împinsă mult dincolo de ceea ce permit dovezile experimentale.

Cum a apărut ideea influenței limbajului asupra percepției

La începutul secolului XX, antropologul și lingvistul Edward Sapir observa că limbile nu sunt simple etichete aplicate asupra unei realități universale. Fiecare limbă își organizează vocabularul și gramatica în mod diferit.

Unul dintre discipolii săi, Benjamin Lee Whorf, inspector de incendii pasionat de lingvistică, a dus această idee mai departe. Studiind limba hopi, vorbită de un trib din sud-vestul Statelor Unite, Whorf a sugerat că structura gramaticală a acestei limbi reflectă o concepție asupra timpului diferită de cea a limbilor europene.

De aici până la celebra ipoteză Sapir–Whorf nu a mai fost decât un pas. În forma ei cea mai puternică, ipoteza susține că limba determină gândirea: oamenii nu pot concepe idei pentru care limba lor nu dispune de instrumente gramaticale sau lexicale.

Puțini lingviști mai susțin astăzi această versiune radicală. Totuși, a rămas o variantă mai moderată, conform căreia limba influențează în mod semnificativ felul în care percepem și clasificăm lumea. Tocmai împotriva acestei interpretări își îndreaptă McWhorter critica. El consideră că numeroase studii pornesc de la efecte reale, dar foarte mici, pe care apoi le transformă în afirmații grandioase despre natura gândirii umane.

Eschimoșii și zăpada

Probabil niciun exemplu nu este mai faimos decât acela al eschimoșilor care ar avea zeci, sute sau chiar mii de cuvinte pentru zăpadă. Povestea apare de decenii în manuale, documentare și articole de popularizare. Cu alte cuvinte, oamenii care trăiesc într-un mediu dominat de zăpadă ar dezvolta o limbă atât de sofisticată, încât ajung să distingă nuanțe ale zăpezii pe care noi, ceilalți, nu le observăm.

Este acesta un exemplu că limba schimbă percepția? McWhorter răspunde fără ezitare că nu. Originea acestei povești este următoarea: în 1911, antropologul Franz Boas nota că inuiții folosesc mai multe rădăcini lexicale pentru tipuri diferite de zăpadă decât limba engleză. El nu vorbea despre zeci sau sute de termeni și nici nu afirma că inuiții percep realitatea altfel. Exagerările au apărut ulterior. Autor după autor a mărit numărul cuvintelor, până când acesta a ajuns la valori fantastice.

Mai important însă este altceva. Limbile inuite fac parte din categoria limbilor polisintetice. În astfel de limbi, un singur cuvânt poate încorpora ceea ce în română sau engleză ar necesita o întreagă propoziție. Ele permit formarea aproape nelimitată a unor cuvinte noi prin alipirea succesivă de sufixe și prefixe. Cu alte cuvinte, dacă o limbă poate crea foarte ușor sute de forme derivate, simpla existență a multor „cuvinte pentru zăpadă” nu demonstrează nimic despre felul în care oamenii percep lumea.

McWhorter face o comparație sugestivă. Și în română putem vorbi despre zăpadă pufoasă, zăpadă apoasă, zăpadă bătătorită, polei, promoroacă, lapoviță, ninsoare viscolită, omăt sau nea. Dacă am considera fiecare expresie drept un cuvânt distinct, am ajunge rapid la câteva zeci de denumiri. Dar nimeni nu susține, cred, că românii au o psihologie specială a zăpezii.

De fapt, diferențele reflectă mai ales interesul practic al unei comunități pentru un anumit domeniu. Un viticultor distinge zeci de nuanțe ale fermentării vinului, iar un mecanic auto identifică imediat sunete pe care un șofer obișnuit nici nu le remarcă. Experiența modelează atenția. Limba doar oferă instrumentele necesare pentru a descrie acele diferențe.

Putem vedea culorile pe care limba nu le numește?

Un alt argument celebru în favoarea relativismului lingvistic privește culorile. Există limbi care folosesc același cuvânt pentru ceea ce româna numește „albastru” și „verde”. Alte limbi disting două tipuri principale de albastru, acolo unde noi folosim un singur termen. Dacă limba nu face diferența, oare ochiul o mai vede?

În anii 1960, cercetătorii Brent Berlin și Paul Kay au studiat sistemele de denumire a culorilor din aproape o sută de limbi. Rezultatul? Deși limbile diferă prin numărul termenilor disponibili, acestea tind să introducă noile denumiri într-o ordine asemănătoare. Există, altfel spus, anumite regularități universale. Această concluzie părea să slăbească ipoteza că limbile construiesc realități complet diferite.

Ulterior însă au apărut experimente mai sofisticate. Unul dintre cele mai cunoscute privește limba rusă. În rusă există două cuvinte de bază pentru ceea ce românii numesc simplu „albastru”: goluboy desemnează albastrul deschis, iar siniy pe cel închis. Într-o serie de teste, participanții trebuiau să decidă cât mai rapid dacă două pătrate colorate aveau aceeași nuanță. Rezultatul a fost interesant: vorbitorii de rusă răspundeau puțin mai repede atunci când diferența coincide cu cele două categorii lexicale din limba lor.

La prima vedere, părea o confirmare spectaculoasă a relativismului lingvistic. Numai că McWhorter atrage atenția asupra dimensiunii efectului. Nu este vorba despre oameni care văd culori diferite sau care nu pot percepe anumite nuanțe. Diferențele sunt de ordinul fracțiunilor de secundă. Ele dispar adesea atunci când participanții sunt puși simultan să efectueze o altă sarcină verbală, semn că efectul ține mai degrabă de etichetarea lingvistică decât de percepția vizuală propriu-zisă. Cu alte cuvinte, limba poate accelera clasificarea unei culori deja percepute, însă nu modifică felul în care funcționează retina sau cortexul vizual.

Un alt exemplu celebru provine din Namibia, unde cercetătorii au studiat populația himba. Unele experimente au sugerat că vorbitorii limbii himba disting foarte rapid anumite nuanțe de verde, dar întâmpină dificultăți în separarea unor tonuri pe care europenii le disting ușor. Aceste rezultate au fost prezentate adesea drept dovada că oamenii „văd lumea diferit”.

McWhorter consideră însă că interpretarea este exagerată. Participanții nu erau incapabili să distingă culorile respective. Ei aveau nevoie doar de puțin mai mult timp sau de o atenție mai mare. Diferența privește eficiența clasificării, nu limitele percepției.

Fără „stânga” și „dreapta”

Poate cel mai spectaculos caz discutat în literatura de specialitate este cel al limbii guugu yimithirr, vorbită de o comunitate aborigenă din nord-estul Australiei. În această limbă, oamenii folosesc foarte rar noțiunile de „stânga” și „dreapta”, aproape orice descriere spațială utilizând direcțiile cardinale. Un vorbitor nu spune „ceașca este în stânga ta”, ci „ceașca este la nord-est de tine”. Nici măcar în interiorul unei case nu renunță la acest sistem. Consecința este că membrii comunității trebuie să știe în permanență unde se află nordul, chiar și atunci când intră într-o încăpere necunoscută sau ies dintr-un vehicul.

Experimentele coordonate de lingvistul Stephen Levinson au arătat că acești oameni posedă într-adevăr un simț al orientării ieșit din comun. Pentru mulți cercetători, acesta a fost unul dintre cele mai puternice argumente în favoarea ideii că limba modelează gândirea.

John McWhorter privește însă lucrurile dintr-o altă perspectivă. În opinia sa, nu limba produce această abilitate, ci practica zilnică. Copiii sunt educați încă de mici să fie atenți la poziția Soarelui, la relief, la direcțiile vântului și la alte repere naturale. Limba reflectă această cultură a orientării și o consolidează, dar nu este cauza ei fundamentală.

Este aceeași diferență dintre un pianist și un om care nu a atins niciodată o claviatură. Pianistul își mișcă degetele cu o viteză uimitoare nu pentru că limba lui maternă este diferită, ci pentru că a exersat mii de ore.

Pot genurile gramaticale să schimbe personalitatea obiectelor?

Una dintre cele mai cunoscute serii de experimente din psihologia limbajului pornește de la o observație banală: în multe limbi, substantivele au gen gramatical. În germană, de exemplu, cuvântul Brücke („pod”) este de gen feminin, în timp ce în spaniolă puente este masculin. Invers, „cheia” este feminină în spaniolă (llave), dar masculină în germană (Schlüssel).

În anii '90 și 2000, cercetătoarea Lera Boroditsky a efectuat experimente în care participanții trebuiau să descrie diferite obiecte, iar rezultatele păreau spectaculoase, în sensul că vorbitorii de germană descriau mai frecvent podurile folosind adjective precum „frumos”, „elegant” sau „grațios”, în timp ce vorbitorii de spaniolă preferau adjective precum „puternic”, „solid” sau „masiv”. În cazul cheii, tendința era inversă.

Concluzia sugerată era că simplul fapt că un substantiv este feminin sau masculin influențează imaginea mentală asociată acelui obiect.

McWhorter admite că experimentele sunt ingenioase, dar observă că efectele sunt mici și apar doar în situații artificiale. Mai mult, în ultimii ani numeroase laboratoare au încercat să reproducă astfel de rezultate și au obținut efecte mult mai slabe sau chiar inexistente. Această problemă face parte din ceea ce psihologia contemporană numește „criza reproductibilității”: unele experimente celebre se dovedesc dificil de repetat în condiții independente.

Dar chiar dacă efectele există, spune McWhorter, ele nu schimbă cu nimic modul în care oamenii folosesc podurile sau cheile în viața reală. Niciun german nu traversează un pod cu mai multă delicatețe pentru că substantivul este feminin. Diferențele țin mai degrabă de asocierile verbale pe care limba le activează spontan, nu de felul în care este înțeleasă lumea.

Cazul Pirahã: poate exista matematică fără numere?

Unul dintre cele mai controversate exemple discutate în carte este cel al tribului Pirahã, din Amazonia braziliană. Lumea academică a aflat despre această comunitate de la lingvistul american Daniel Everett, care a petrecut ani întregi trăind printre membrii tribului. El a observat că limba pirahã nu are cuvinte precise pentru numere. Există doar termeni aproximativi care înseamnă, în esență, „puțin”, „mai mult” și „mult”.

Această observație a stârnit un interes enorm. Dacă o limbă nu are numerale, pot vorbitorii ei să înțeleagă matematica? Experimentele au arătat că membrii tribului întâmpinau dificultăți atunci când trebuiau să reproducă exact un șir de obiecte sau să distingă între șapte și opt elemente. Cu cât cantitățile deveneau mai mari, cu atât erorile creșteau.

Pentru unii cercetători, cazul părea să demonstreze că lipsa cuvintelor pentru numere limitează însăși capacitatea de a gândi matematic.

McWhorter propune însă o explicație mult mai simplă. Pirahã nu au dezvoltat sisteme de numărare, deoarece stilul lor tradițional de viață nu le-a impus această nevoie. Ei nu practică agricultura pe scară largă, nu colectează taxe, nu țin evidențe comerciale și nu construiesc structuri administrative complexe.

Problema nu este că limba îi împiedică să înțeleagă numerele, ci că societatea lor nu a avut niciodată nevoie de ele. De altfel, atunci când membri ai comunității au primit educație formală și au învățat portugheza, au dobândit și conceptele matematice obișnuite. Pentru McWhorter, aceasta este dovada că arhitectura cognitivă exista deja. Limba doar nu dezvoltase anterior vocabularul necesar.

Dacă limbile ar crea lumi diferite, traducerea ar fi imposibilă

Unul dintre argumentele cele mai elegante ale lui McWhorter nu provine din laborator, ci din viața de zi cu zi: traducerile. În fiecare an sunt traduse mii de cărți dintr-o limbă în alta: Shakespeare este citit în japoneză, Dostoievski în română, iar Confucius în engleză.

Desigur, traducătorii repetă adesea că traducerea perfectă nu există. Se pierd jocuri de cuvinte, ritmuri poetice, aluzii culturale, sonorități și ambiguități. Uneori este imposibil să găsești un echivalent exact pentru un anumit termen. Dar toate acestea sunt diferențe de expresie, nu de gândire.

Dacă limbile ar crea sisteme cognitive incompatibile, atunci filosofia lui Aristotel, teoria relativității sau romanele lui Tolstoi ar deveni practic intraductibile. În realitate, oamenii pot înțelege aceleași idei indiferent de limba maternă. Uneori traducerea este dificilă, alteori necesită explicații suplimentare, însă mesajul fundamental poate fi transmis.

Pentru McWhorter, acest fapt spune mai multe despre natura minții umane decât toate experimentele privind culorile sau genurile gramaticale.

De ce a devenit teoria atât de populară?

McWhorter susține că succesul extraordinar al relativismului lingvistic nu poate fi explicat doar prin valoarea dovezilor experimentale, existând și o explicație culturală. În ultimele decenii, mediul universitar occidental a pus un accent tot mai mare pe diversitate și multiculturalism. În acest context, ideea că fiecare limbă exprimă o viziune unică și ireductibilă asupra lumii devine extrem de atractivă: toate culturile sunt valoroase, deoarece fiecare vede lumea într-un mod inaccesibil celorlalte.

McWhorter nu contestă valoarea diversității culturale. El consideră însă că această perspectivă a încurajat uneori exagerarea diferențelor dintre oameni. În opinia sa, accentul pus aproape exclusiv pe particularități riscă să ascundă un fapt mult mai important: asemănările profunde dintre toate ființele umane. Cartea nu este, așadar, doar un volum de lingvistică. Ea este și o critică a tendinței de a transforma orice diferență culturală într-o diferență cognitivă.

Ce spune cercetarea de astăzi?

Privită la mai bine de un deceniu după apariția sa, The Language Hoax rămâne o carte provocatoare, dar multe dintre ideile sale au rezistat bine. Consensul actual din lingvistica cognitivă este că limba influențează anumite procese cognitive, însă nu determină modul fundamental în care oamenii gândesc.

În schimb, există un consens destul de larg că limba poate influența anumite procese cognitive. De exemplu, poate face mai rapidă identificarea unor categorii, poate orienta atenția spre anumite caracteristici ale obiectelor, poate facilita memorarea unor informații sau poate influența strategiile folosite pentru rezolvarea unor sarcini. Dar aceste efecte sunt, în general, limitate și reversibile.

Un bilingv trece fără dificultate de la un sistem lingvistic la altul, fără să simtă că își schimbă întreaga structură mentală. Iar oamenii pot învăța concepte inexistente în limba lor maternă, exact așa cum pot învăța fizică cuantică sau geometrie neeuclidiană.

Cu alte cuvinte, cercetarea confirmă existența unei influențe a limbii asupra cogniției, însă una mult mai modestă decât au sugerat uneori interpretările populare.

O concluzie optimistă despre natura umană

McWhorter nu încearcă să diminueze importanța limbilor. Dimpotrivă, el este un susținător fervent al protejării diversității lingvistice și a documentării limbilor pe cale de dispariție. Însă, în opinia sa, frumusețea acestei diversități nu trebuie confundată cu existența unor minți fundamental diferite.

Toți oamenii pot înțelege matematica, muzica, logica, dragostea, umorul sau tragedia. Pot învăța orice limbă și pot înțelege ideile exprimate în orice altă cultură. Limbile reprezintă modalități extraordinare și variate de exprimare ale aceleiași capacități cognitive universale.

Este o perspectivă care contrastează puternic cu imaginea, foarte răspândită în cultura populară, potrivit căreia fiecare limbă este o fereastră către o realitate complet diferită.

John McWhorter ne invită să privim lucrurile invers: tocmai faptul că oameni din culturi atât de diferite pot comunica, traduce și împărtăși aceleași idei reprezintă una dintre cele mai puternice dovezi că, dincolo de diversitatea limbilor, mintea umană este remarcabil de unitară.