Într-o discuție recentă dintre Vlad Petreanu și Moise Guran, în două rânduri, cei doi încearcă să se lămurească ce e un termen, ce pare nou pentru ei, „obsolit” (cum îl pronunță ei). „Cum se traduce «obsolit»?”, se întreabă Vlad Petreanu.
Cu siguranță, termenul este nou pentru aceștia, ajuns la ei pe filiera engleză, dar termenul nu doar că nu este nou în limba română, ci dicționarele îl tratează ca pe unul învechit!
În „Dicționaru limbii românești” din 1939 (Scriban) „obsolet” este menționat ca termen care provine din lat. obs-olétus, d. obs-oléscere, a se roade, a dispărea de mult uz. Se mai menționează că termenul „obsolet” este rar și înseamnă: „ieșit din uz, demodat”.
În Dicționarul limbii române publicat online de Academia Română aflăm ceva asemănător, și anume că „obsolet, -ă” este un latinism învechit care înseamnă „învechit, vechi”.
În engleză, ceea nu este întotdeauna valid (vezi aici, aici și aici exemple), înseamnă același lucru, eng. obsolete (se citește „äb-sə-ˌlēt”) fiind definit de Merriam-Webster ca „no longer in use or no longer useful”.
Există și o carte faimoasă a unui tot atât de faimos filozof german de origine evreiască, Günther Anders, apărută și în română în urmă cu mai mulți ani, intitulată „Obsolescența omului”, în care acesta vorbește despre faptul că libertatea omului și poziția sa centrală în cadrul lumii devin obsolete ca urmare a revoluției industriale, locul lor fiind luat de tehnică și de procesul ei de autonomizare în raport cu creatorul uman. Citiți cartea și nu veți mai uita termenul niciodată 😄
Prin urmare, deși nou în urechile multora de la noi, termenul „obsolet, -ă” are origine latină și este de cel puțin circa 100 de ani în dicționarele limbii române. Și nu se pronunță „obsolit”, desigur, ci, cum se scrie, „obsolet / obsoletă”.
Așadar, cum se traduce „obsolit”? Obsolet 😄
