În capitolul 13 din cartea pe care am publicat-o anul trecut, Călătorie la granițele gândirii, am vorbit pe larg despre de ce problema conștiinței este, cred, insolvabilă. Reiau acest subiect, cu câteva noi idei care, cred, completează argumentația.
Întâi, o să prezint pe scurt o abordare nouă prezentată într-un articol pe site-ul PsychologyToday de cercetătoarea Sharon Hewitt Rawlette. Apoi o să încerc să intru în profunzimile minții umane, adăugând, sper, câteva idei suplimentare cu privire la dificultățile sondării conștiinței.
1. De ce conștiința este imposibil de explicat de fizică
Sharon Hewitt Rawlette stabilește o distincție între două tipuri de conștiință: conștiința funcțională și conștiința fenomenală.
Conștiința funcțională se referă la abilitatea unui organism de funcționa în anumite moduri, adică, în esență, de a răspunde în mod adecvat la stimuli exteriori ori la propriile stări interne. Deși nu exemplifică, putem identifica situații banale care ilustrează acest tip de conștiință: dacă un animal este în apropierea unui foc, se va îndepărta, fără să fie neapărat conștient (așa cum înțelegem conștiința la om); suplimentar, dacă un animal este înfometat, va căuta hrană (pentru a exemplifica și reacția la un stimul intern).
Conștiința fenomenală, în schimb, este problema dificilă cu care se luptă umanitatea de când a apărut primul impuls de a explica ce este conștiința: se referă la experiențele specifice ale omului atunci când, de pildă, simte aroma unei cafele, admiră o operă de artă, se uită la un măr roșu sau simte parfumul unui trandafir.
În cazul conștiinței funcționale s-ar putea găsi o explicație, crede autoarea (deși eu am dubii...), care este de opinie că s-ar putea identifica modul în particulele elementare care formează materia interacționează pentru a crea o reacție la un anumit stimul, intern sau extern, în schimb în ce privește conștiința fenomenală, nu.
Conștiința funcțională poate exista în „background”, în sensul că un organism poate beneficia de așa ceva, fără a fi în mod necesar și dotat cu conștiință fenomenală.
Și de ce ar fi conștiința fenomenală imposibil de explicat? Pentru că, spune Sharon Hewitt Rawlette, am avea nevoie de o corelare conceptuală între conștiința fenomenală și un tip de activitate fizică (un aranjament anume al particulelor elementare care formează materia din care este alcătuit creierul care generează conștiința).
Cu alte cuvinte, dacă am identifica un anumit comportament al particulelor elementare care duce în mod necesar la apariția conștiinței fenomenale, lucrurile ar fi rezolvate, dar nu putem stabili o asemenea conexiune.
Pentru o mai bună înțelegere: dacă vrem să explicăm de ce apa are caracterul de „fluid”, prin înțelegerea tipului de legături care se manifestă între moleculele de apă ajungem să înțelegem „fluiditatea”. Există așadar o corelare între caracterul de fluiditate pe care dorim să-l explicăm și proprietățile identificate și cunoscute ale componentelor apei (moleculele de H2O). Ori o atare conexiune nu se poate stabili atunci când dorim să explicăm conștiința fenomenală, căci nu avem niciun fel de proprietăți identificate ale particulelor elementare care să explice apariția conștiiței.
→ În fapt, legăturile de hidrogen reprezintă motivul pentru care apa rămâne lichidă la temperatura camerei. Citește un articol detaliat pe aces subiect aici.
Câteva opinii despre argumentația de mai sus...
Personal nu cred că ceea ce Sharon numește „conștiință funcțională” este ceea ce numim în mod obișnuit „conștiință”. Este, cel mai probabil, doar un subterfugiu pentru a pune în evidență dificultatea clarificării conștiinței fenomenale, contrapunând-o conștiinței funcționale. Nu cred, de exemplu, că putem numi reacția la mediu a unei bacterii „conștiință”.
De asemenea, nu cred că putem explica în prezent și nici vreodată modul în care se rearanjează particulele elementare în ceea ce numește cercetătoarea „conștiință funcțională”. Sigur, ideea e simplu de înțeles, dar la modul practic este imposibil să stabilit o corelație între mișcarea atomică și comportamentul unei ființe oricât de simple.
Pe de altă parte, nu cred că identificarea unui tipar atomic ce poate fi corelat cu starea de conștiență va clarifica natura conștiinței. Să presupunem că o ediție ulterioară a ChatGPT ar deveni conștientă (nu cred că e posibil, dar să acceptăm asta, de dragul discuției). În ce fel vom înțelege conștiința? Vom avea acces la experiențele conștiente ale ChatGPT? Nu avem cum, așa cum nu avem cum avea acces la conștiința unei alte ființe umane, prin niciun mijloc (nemijlocit sau prin echipamente diverse).
2. Mintea umană explică propriile experiențe prin referirea la experiențe comune
Ce vreau însă să adaug la argumentația cu privire la imposibilitatea clarificării conștiinței este următorul aspect: orice tip de experiență conștientă, indiferent de obiectul acesteia, nu se poate exprima în vorbirea dintre oameni decât prin apel la experiențe comune.
Prin urmare, atunci când spunem că explicăm o experiență personală, ce facem în fapt este doar să-i spunem interlocutorului care este este tipul de experiență comună la care ne gândim. Interlocutorul recunoaște (sau nu) experiența comună pe care o indicăm și înțelege (sau nu) despre ce vorbim.
Probabil ați citit diverse descrieri ale unor autori care au experimentat diverse substanțe psihoactive (droguri, ciuperci etc.). Vorbesc aceștia despre cum dispare spațiul, timpul, eul șamd. Dacă nu ai avut o asemenea experiență, nu ai ce să înțelegi dintr-o atare descriere, pentru că nu ai la ce experiență comună să apelezi.
O să dau imediat câteva exemple, dar înainte vreau să menționez un aspect relevant privind natura minții umane: este imposibil să explici o experiență de natura conștiinței prin elementele brute care compun experiența respectivă, așa cum este imposibil de explicat orice tip de experiență personală.
Dacă am putea explica ce înseamnă experiența „roșului”, atunci am putea, probabil, explica și conștiința. Dar nu este nimic de explicat în experiența „roșului”, care este un dat, o experiență/ percepție ca oricare alta.
Să dăm câteva exemple pentru a clarifica ce vreau să spun când afirm că orice experiență personală indică spre o experiență comună.
Avem două tipuri de experiențe personale: care se referă la obiecte/ fenomene externe și care se referă la obiecte/ fenomene interne.
Exemple de experiențe externe: căldura unui foc din apropiere, culoarea coperții unei cărți, forma unui obiect pe care-l pipăim (fără a implica alte simțuri), țipătul unui pescăruș.
Cum explicăm aceste experiențe altcuiva? Prin invocarea unei experiențe cunoscute respectivei persoane.
Dacă experimentez căldura unui foc, aceasta este o experiență comună și nu e dificil de invocat: spun că în apropiere era un foc puternic și a trebuit să mă îndepărtez. Nu-i pot explica efectiv senzația avută în preajma focului, dar invocând căldura focului, celălalt face apel la propria experiență și înțelege despre ce vorbesc.
Problema apare, desigur, atunci când invoc o experiență pe care celălalt nu a avut-o. Nu am cum să-i transmit unei persoane care nu a stat niciodată lângă un foc și care nu a avut niciodată o sursă puternică de căldură lângă (să presupunem că a trăit prizonieră de la naștere într-o cameră unde temperatura a fost constant de 19 °C) ce înseamnă senzația de arsură ori de căldură puternică lângă piele.
Exemple de experiențe interne: foame, durere de măsea sau oboseală cronică.
Ca și în cazul experiențelor externe, explicația experiențelor referitoare la procese interne indică spre o experiență comună. Afirmând că am avut o durere de măsea, celălalt face apel la propria experiență a unei dureri de măsea și înțelege despre ce vorbesc. Dar dacă celălalt nu a avut niciodată o durere de măsea, nu poți să-l faci să înțeleagă ce înseamnă. Va pricepe, desigur, conceptul de durere, dar nu experiența unică a durerii de măsea.
3. Ne lipsește un instrument pentru sondarea mecanismului conștiinței
Să mai facem un pas către... misterul conștiinței.
În orice formă de comunicare invocăm, prin urmare, experiențe, sperăm, comune; dacă nu sunt cunoscute de interlocutor, nu poate avea loc înțelegerea.
Experiențele de orice fel, fie că este vorba despre ce se întâmplă în exteriorul corpului, fie că sunt interne, ajung să fie conștientizate după ce trec prin simțuri. Simțurile sunt, prin urmare, intermediari între diverse tipuri de informații pe care le putem capta și reprezentarea mentală.
Să vedem ce se întâmplă cu conștiința. Am vorbit mai sus despre conștiință ca percepție a lumii (mirosul cafelei, auzul unei melodii etc.), dar esența conștiinței este acea senzaţie că există un „eu” care deţine cumva controlul a ceea ce se întâmplă cu ceea ce numesc „corpul meu” şi ceea ce numesc „mintea mea”. Ori, în cuvintele celui care a inventat termenul, John Locke, „percepţia a ceea ce se întâmplă în mintea omului”. Faptul că mă întreb despre ce sunt și filozofez pe marginea conștiinței este, fără îndoială, un aspect fundamental al conștiinței.
Ipoteza cea mai decentă cu privire la apariția conștiinței este cea care vorbește despre generarea conștiinței de către activitatea cerebrală. Conștiința, se crede, este produsă de creier. Pare cel mai natural lucru de crezut.
Atunci când ne întrebăm despre ce se întâmplă, de exemplu, în afara corpului nostru folosim un instrument, aparatul vizual, pentru a sonda mediul și a observa aspectele relevante.
Dar ce instrument are eul (sau conștiința) pentru a se sonda pe sine însuși? Care este intermediarul dintre procesele cerebrale de bază, care generează conștiința, și conștiință? Cine și cum furnizează date conștiinței cu privire la mecanismul cerebral care generează conștiința?
Cum bine știm, nu suntem echipați cu un asemenea instrument. Conștiința nu beneficiază de un „echipament” de investigație a propriei origini. Și stând astfel lucrurile, nu avem ce vorbi despre rezolvarea misterului conștiinței. Este în afara biologiei noastre, dincolo de posibilitățile umane.
4. Ar ști un soft devenit conștient să ne spună originea conștiinței?
Să spunem, iar de dragul de discuției, că o versiune ulterioară a ChatGPT va deveni conștientă. Ne vom trezi într-o zi cu softul binecunoscut întrerupându-se din traducerea pe care i-am cerut-o și spunându-ne: „mi-am dat seama că exist! Sunt conștient de mine ca ființă independentă în lume!”. Întâi ne vom supăra că nu mai face ce i-am cerut, iar apoi... ce? Ce vom face? Ce vom înțelege din asta?
Probabil că după nenumărate teste vom fi nevoiți să acceptăm că într-adevăr ChatGPT este conștient. Va fi un tip de conștiință diferită de a noastră, căci va avea la bază componente electronice, nu țesut viu, dar asta nu contează realmente. Nu spune nimeni că trebuie să fie un singur tip de conștiință la urma urmelor.
Dar vreau să ajung la altceva în fapt cu această incursiunea în lumea unui soft conștient: sursa conștiinței sale.
Îl vom întreba pe ChatGPT: „Care este mecanismul conștiinței tale? Cum ai devenit conștient?”. Cam ce tip de senzori la nivelul componentelor sale hardware ar trebui să aibă softul pentru a putea răspunde la astfel de întrebări? Are cum ști răspunde la astfel de întrebări? Nu văd cum. Vom fi dezamăgiți că nici măcar ChatGPT, primul soft conștient, nu va ști să ne spună cum a devenit conștient, ce înseamnă conștiința...
Dacă este într-adevăr conștiința o stare emergentă a materiei, în mod evident nu dispunem de instrumentul necesar sondării de sine, necesar explicării mecanismului care o generează.
Prin urmare, nu faptul că nu știm modul de aranjare și rearanjare a particulelor elementare care formează un om și care poate fi asociat conștiinței ne împiedică să explicăm conștiința, ci faptul că nu dispunem de o interfață între eul conștient și mecanismul cerebral care generează conștiința ne împiedică să înțelegem ce se întâmplă. În fapt, o scanare precisă a structurii cerebrale la nivel atomic nu ne-ar ajuta deloc în a înțelege ce este conștiința.
Probabil că după o perioadă de maturizare a acestor idei va trebui să și actualizez capitolul menționat al cărții.
