A apărut acum câteva zile un articol pe site-ul BBC, scris de David Robson, un cunoscut autor de literatură științifică, în care se vorbește tocmai despre acest lucru: de ce avem tendința de a ține cu cei care sunt într-o poziție de pierzător, fie că este vorba despre sport, fie că este vorba despre un alt domeniu.
Subiectul este interesant, așa că îi dedic articolul de astăzi.
Deși articolul lui Robson încearcă să prezinte o perspectivă științifică asupra acestui subiect, mi se pare că explicația este nesatisfăcătoare. Iată de ce.
Iată ce spune, în esență articolul:
• De la Cenușăreasa și Rocky Balboa până la Erin Brockovich, pur și simplu nu putem rezista poveștilor în care cei slabi și vulnerabili triumfă asupra celor puternici și influenți.
• Tendința de a ne cupla emoțional cu cei slabi intră în contradicție cu teoria identității sociale, care spune că obținem stima de sine de la succesul grupului din care facem parte. Prin urmare: de ce ne-am asocia cu cei care au șanse puține de a fi câștigători?
• Într-un studiu studenții au fost puși să spună ce țară ar prefera să câștige competiții între diverse țări, despre care se menționa că au câștigat medalii în cantități diferite. Studenții au ales în procent mare (75%) să țină cu țările care aveau un număr mai mic de medalii (exemplu, dacă Suedia avea 469 de medalii câștigate, juca cu Slovenia, care avea doar 5 medalii, studenții țineau cu Slovenia în procent covârșitor).
• poziția de „dezavantajat” sau „mai slab” ar genera senzația că este incorect, injust.
• copiii au tendința de a ține cu cei puternici, dar odată cu vârsta, după ce învățăm valorile morale, începem să ținem cu cei slabi.
• într-un studiu din 2021 cercetătorii le-au arătat participanților la studiu imagini/ videoclipuri cu, printre altele, o persoană care solicita, autoritar, să i se aducă de către o altă persoană diverse lucruri. Subiecții au fost apoi întrebați cum se simte persoana respectivă (fără a preciza care persoană), iar aceștia s-au referit în majoritate la sentimentele celui „exploatat”, nu la cel în poziția de putere.
Din câte-mi dau seama, sigura explicație dată de autor pentru această tendință, reală de altfel, este că am avea un simț al dreptății care este stimulat atunci când cei slabi și cu șanse reduse intră într-o formă de competiție cu cei mai puternici.
Nu mi se pare că stau lucrurile așa. Sigur, ce pot face eu este să mă supun pe mine analizei și să încerc ce se întâmplă cu mine într-o situație similară cu cele descrise mai sus. Nu e chiar un studiu științific, dar s-ar putea să aibă mai mult sens decât ce spune articolul 😀
În primul rând, tendința de a ține cu cei slabi nu intră în contradicție cu teoria identității sociale. De ce? Pentru că există o diferență fundamentală: atunci când, de exemplu, joacă echipa mea favorită, nu contează poziția în care se află, de favorită la câștigarea competiției sau nu, tot cu ea voi ține. Mă identific cu această echipă, mă bucur și sufăr în funcție de rezultatele ei.
În schimb, atunci când trebuie să aleg între două echipe care-mi sunt indiferente, cum ar fi Suedia și Slovenia, atunci apare o cu totul altă situație. Nu mă identific cu niciuna. Sigur, rămâne de explicat de ce tendința e să susținem în astfel de situații echipele care nu sunt favorite. Discutăm imediat și despre asta.
Nu înțeleg de ce aș simți că este „incorect” sau „injust” dacă o echipă care nu este favorită nu câștigă împotriva unei echipe mai titrate. Nu regăsesc un astfel de emoție prezentă. Tocmai ce se încheie Jocurile Olimpice de la Paris. Au fost diverse situații în care m-am atașat de cei fără șanse. Nu am avut deloc senzația, când aceștia au pierdut, că s-a făcut o nedreptate în lume. Am simțit cel mult o dezamăgire, pe fondul neîmplinirii așteptărilor mele (nerealiste).
În fine, care este explicația?
Explicația mi se pare simplă: ținem cu improbabilul pentru că este singurul care generează emoții.
Să ne imaginăm următoarea situație: joacă fotbal Spania, campioana europeană, cu Sri Lanka (nu știu mare lucru despre echipa asta de fotbal...). Iar Sri Lanka înscrie un prim gol, apoi al doilea. S-ar putea să te prindă tensiunea generată de neașteptat și să susții Sri Lanka, sperând să se întâmple o minune, iar finalul meciului să găsească Sri Lanka în avantaj.
Emoțiile sunt generate, printre altele, atunci când este un decalaj mare între așteptările firești și realitate. Că Spania câștigă nu uimește pe nimeni; e plictisitor. Că Sri Lanka, în schimb, câștigă, este un lucru de urmărit!
Cu alte cuvinte, spun o banalitate, ne plac surprizele. Pentru că surprizele înseamnă emoții.
Așteptarea ca cel mai slab, defavorizat, cu mai puține șanse să aibă succes în fața celui puternic are potențialul de a ne uimi, încânta, pe când situația opusă, nu.
Luați situația curentă din Ucraina. De luni de zile se vorbește despre cum rușii avansează pe mai toată linia frontului, lent, dar fără oprire (chiar dacă cu pierderi enorme). Iar acum câteva zile trupe ucrainene au intrat într-o regiune rusă cu trupe reduse, par că ar fi reușit să ocupe câteva localități și că ar urmări să stabilească un nou front pe teritoriul rus. Asta a provocat unde de șoc și reacții entuziaste din partea celor care susțin Ucraina (majoritatea oamenilor decenți, sper). De ce? Pentru că această nouă realitate vine împotriva așteptărilor, raportându-ne la situația pe care o cunoșteam de câteva luni și la tendința care părea că se instalase pe front. Sigur, conflictul menționat intră într-un alt registru de situații decât cel discutat în prezentul articol, pentru că în acest caz al conflictului chiar este vorba despre mari nedreptăți, dat fiind că o țară mai mare a invadat o altă țară, mai mică și mai slabă militar, fără niciun motiv rezonabil. Am folosit acest exemplu doar pentru a ilustra impactul neprevăzutului din punct de vedere emoțional.
Cu alte cuvinte, dacă cel puternic câștigă, e plictisitor. Dacă, în schimb, câștigă cel slab, este motiv de uimire și încântare. Sigur, atâta vreme cât cel puternic nu reprezintă grupul tău.
Imagine generată cu IA.
