Că există acest sentiment, de satisfacție când li se întâmplă altora ceva, nu există îndoială. Și cred că toți oamenii îl încearcă de multiple ori de-a lungul vieții. Dar dacă acest sentiment există, înseamnă că el are o utilitate la nivel individual ori colectiv; altfel, probabil nu ar fi apărut ori ar fi dispărut de-a lungul devenirii istorice a speciei noastre.
Ca să răspundem „de ce”, trebuie să vedem „când” ne bucurăm de răul altora, pentru că, din câte-mi dau seama, există o serie de situații diferite. Și aș vrea să încercăm să identificăm și rostul evolutiv ale sentimentului discutat.
Înainte de a trece la prezentarea situațiilor în care resimțim plăcerea la problemele celorlalți, merită menționat un lucru fundamental: sentimentele pe care le încercăm au legătură întotdeauna cu noi, nu cu ceilalți. Chiar dacă sentimentele sunt generate de ce fac / ce li se întâmplă celorlalți, ele sunt strâns legate de propria persoană; vin ca un mesaj de întărire / descurajare a unui comportament al nostru.
Faptul că orice sentiment are legătură cu noi ne ajută să înțelegem mai bine rolul sentimentelor în ce privește viața interioară și comportamentul omului.
Într-o altă ocazie, întărind ce spuneam mai sus, că totul este despre noi, vorbeam de ce suferința pierderii cuiva drag nu este despre acesta, ci despre noi.
Bucuria față de suferința dușmanilor
Acest caz este simplu de ilustrat și înțeles rapid de oricine. Dacă ești în război, de pildă, cu un alt grup uman, orice nenorocire i se va întâmpla unui membru al celuilalt grup îți va genera, cel mai probabil, sentimente de plăcere.
Care este utilitatea? Într-un conflict în care ți-e amenințată viața, eliminarea celui care reprezintă amenințarea supremă se prezintă ca o necesitate. Suferința inamicului indică, în principiu, un succes al tău, o creștere a speranței de viață. Plăcerea generată de suferința dușmanului îți dă noi energii pentru a-ți întări reacția la agresiunea celuilalt.
Prin urmare, această plăcerea are un rol evolutiv clar: indică o creștere a speranței de supraviețuire și ne dă noi puteri pentru a continua conflictul.
Bucuria față de pedepsirea injustiției
Ne lovim destul de des de cazuri tipice pentru acest tip de plăcere pentru răul altuia: îmbogățiții pe nedrept ori parveniții în viața publică.
Cei care se îmbogățesc prin corupție, înșelătorie ori în orice fel care intră în dezacord cu moralitatea comună. Cei care ajung să ocupe funcții importante fără niciun merit (aparent), intră în dezacord cu ideea de corectitudine.
Există, așadar, o plăcere să-l vezi pe un exemplar corupt, imoral al speciei noastre pedepsit.
Care este utilitatea? Tendința de a profita în mod necinstit de diverse oportunități de-a lungul vieții o au mulți dintre noi. Dar puțini sunt cei care trec de orice teamă și orice bariere morale, totuși. Unii o fac. Iar observarea parvenirii acestora provoacă suferință.
Plăcerea declanșată la observarea căderii celui „rău”, vine, cred, ca o recompensă internă pentru echilibrul de care ai dat dovadă. Ceva de genul: „e ok să fii corect”; ești recompensat pentru „înfrânarea” ta, pentru suferința pe care ai resimțit-o atunci când ai aflat de corupția celuilalt.
Bucuria față de suferința rivalilor
Ești în competiție pentru o poziție oarecare, iar contracandidatul tău, pe care-l consideri în sinea ta mai îndreptățit să obțină poziția pentru care concurați, nu se poate prezenta pentru că tocmai și-a rupt piciorul. Vei simți probabil o satisfacție. Chiar dacă, fiind cinstit cu tine însuți, știi că celălalt a avut ghinion, nu-ți poți ascunde bucuria.
Care este utilitatea? Mi-a fost greu aici să văd rapid o explicație care să-și aibă rădăcinile în evoluție. Concluzia la care am ajuns după o vreme este că această plăcere vine să întărească stima de sine. Cu alte cuvinte, bucuria, care, ca orice sentiment, are stric legătură cu tine, nu cu celălalt, vine cu obținerea victoriei, ca o recompensă pentru reușită (oricare a fost parcursul).
Ca în mai toate cazurile în care vorbim despre cauza și rolul unor sentimente, lucrurile sunt subtile. Iar în acest caz subtilitatea este că deși pare că ne bucurăm de răul altuia, în fapt nu ne pasă de asta, cum nu ne pasă în nicio situație de altul, cu excepția situației în care ce i se întâmplă acestuia ne afectează în mod direct.
Satisfacția la ghinionul altuia
Dacă vezi pe cineva că se împiedică și cade, într-un mod caraghios, te vei amuza probabil. Sigur, contează și efectele reale ale incidentului. Dar dacă nu sunt înfiorătoare, pentru a declanșa empatia, te vei amuza.
Care este utilitatea? În acest caz pare a fi vorba despre o măgulire a amorului propriu: „iată, celălalt e un nătâng, eu nu”. Ca și în cazul bârfei, ne diferențiem de celălalt și ne simțim superiori.
Una peste alta, a te bucura de răul altuia este moralmente de evitat, desigur. În dialogul cu alții, cel mai probabil vom perora împotrivă, explicând de ce este rău. Doar că nu este un act deliberat care să trădeze neapărat un caracter urât, ci o trăsătură care vine „la pachet” cu ceea ce numim „natura umană”, rezultat al evoluției speciei noastre.
Dacă antrenarea propriilor sentimente este mai greu de realizat, comportamentul social poate fi însă adaptat.
Credit imagine: depositphotos.com
