O lume cu puțin umor
• Trăim într-o lume de oameni din ce în ce mai serioși. Iar când nu sunt serioși, spun bancuri proaste. Adesea, și fără talent.
Umorul contextual, care se conectează la aproape orice situație din viața de zi cu zi, a devenit o știință secretă, practicată de din ce în ce mai puțini.
Să fii serios, când nu e nepotrivit să faci o glumă, nu înseamnă doar o șansă ratată de a-ți face viața mai frumoasă, ci și un semn al degradării ca om.
Nimic nu ne bucură din bucuria altuia
• Cum spuneam în alte rânduri, nimănui nu-i pasă de fapt de suferința altuia. Și atunci când crezi că îți pare rău de cineva, îți pare rău, în fapt de tine. Când plângi moartea cuiva, plângi, în fapt, faptul că tu l-ai pierdut pe cel care a murit, că nu-ți mai poate fi util. Asta este natura umană.
La fel de valid este că nici nu ne putem bucura pentru succesele/ bucuriile altuia, atâta vreme cât nu avem sau percepem un beneficiu direct. De aceea sunt atât de plictisitori cei care se laudă pe sine cu diverse împliniri reale sau închipuite sau vorbesc despre apropiați care au făcut lucruri extraordinare. Nu ne interesează. Cel mult apare sentimentul invidiei.
Mintea, ca închisoare cu garduri solide
• La copii, priviți de aproape, se observă ușor cum ies constant din micul lor univers, cum lărgesc zi de zi limitele acestuia, cum înțeleg azi ce nu înțelegeau ieri.
Iar odată „eliberați” de diverse idei stupide, nu se mai întorc la ele.
Pentru că odată scăpat de ignoranță, pe orice subiect, oricât de mic, nu mai poți reveni la ea, orice ai face.
La mulți adulți în schimb, lumea ideilor pare cu granițe rigide.
Cei proști, odată mari, par fără de speranță.
Când dorința de perfecțiune ne paralizează
• Strădania de a „executa” perfect diverse duce, inexorabil, la eșecuri lamentabile.
Vrem să știm exact ce să mâncăm, în ce cantități, la ce ore șamd.
Vrem să știm exact cum să practicăm exerciții fizice, ce exerciții fizice, modalitatea ideală a practicării fiecărui tip, cu ce greutăți, la ce oră, cu ce frecvență șamd.
Vrem să știm exact ce cărți trebuie să citim „într-o viață de om”, nimic mai mult, nimic mai puțin.
Vrem să știm exact ce podcasturi să ascultăm, nimic mai mult, nimic mai puțin.
Vrem să știm exact ce suplimente alimentare să luăm pentru a ne „întări” sistemul imunitar, pentru a încetini îmbătrânirea ori pentru a ne asigura că organismul primește absolut toți nutrienții de care are nevoie, nimic mai mult, nimic mai puțin.
Iar acest efort spre perfecțiune ne lasă, adesea, în punctul în care încă nu facem nimic, pentru că încă nu știm să facem ce vrem să facem... perfect.
Teorie versus practică
• O caracteristică certă a speciei umane este că are mai mulți membri care știu să facă lucruri din vorbe decât cei care știu să le pună în practică.
Cum cât lucrurile sunt de-o mai mare anvergură, cu atât mai mulți cei „pricepuți”.
O țară, de pildă, pare mai ușor de rezolvat, decât repararea chiuvetei sau schimbarea unei prize.
Curajul e rar...
• O altă caracteristică certă a speciei noastre este aceea că are mai mulți membri care pot fi catalogați drept inteligenți, decât curajoși.
Iar curajul este necesar pentru supraviețuirea grupului. Dar presupune riscul suprem pentru individ. De aceea grupuri de milioane de oameni, ca Rusia ori Coreea de Nord, zac înlănțuite de câțiva nebuni.
Curajul se transmite ușor în interiorul unui grup, dar să formezi grupuri suficient de mari pentru a fi politic relevante, într-o lume supra-controlată ca cea de azi din societățile totalitare, a devenit tot mai greu.
Liberul-arbitru versus psihologie
• Mulți, ca și mine cu mulți ani în urmă, se uită la psihologie ca la o promisiune de a înțelege natura umană, înțeleasă ca o sumă de cunoștințe despre ce înseamnă a fi om. În final, promisiunea înțelegerii naturii umane coincide cu promisiunea înțelegerii comportamentului uman. În plus, și asta este și mai important, coincide, sau cel puțin asta sperăm, cu predicția comportamentului uman.
În fapt, acesta este dezideratul suprem: să știm cum vor acționa ceilalți.
După ce a devenit clar că nu suntem totuși toți la fel, că sunt diferențe de personalitate majore între noi, iar istoria personală a fiecăruia influențează, de asemenea, major comportamentul nostru, a mai rămas o speranță: poate că dacă investigăm o persoană, știm suficiente despre ea pentru a-i determina comportamentul viitor. Testele de personalitate ar trebui să ne ajute în acest sens.
Dar, în final, observăm că deși, când ne analizăm pe noi înșine, presupunem că avem liber-arbitru, iar deciziile noastre pot fi independente de context și imposibil de terminat, până la momentul luării lor, chiar și pentru noi, îi tratăm pe ceilalți ca și când ar fi mașini, care funcționează după un algoritm, care odată descifrat, ne dau răspunsul despre natura lor și viitorul comportament.
Pare că liberul-arbitru ne încurcă în mod decisiv în clarificarea a ceea ce înseamnă a fi om. Ce bine că recent s-a născut o mișcare filozofică ce ne spune, pe o mulțime de voci, că nu avem liber-arbitru!
Despre impresia suferinței
• Suferința altuia este, din motive neclare, mai impresionantă atunci când este observată în tăcerea celui ce suferă. Verbalizarea suferinței pare a-i paraliza parte din potențialul de impresionare.
Trotuarul, ca principal semn al civilizării
• Comunele și satele fără trotuare îmi par aglomerări temporare de oameni, unde locuitorii, blocați în a interacționa natural unii cu alții, sunt veniți pentru a pleca în curând altundeva.
Scrisul, ca metodă de înțelegere
• Nu cunosc o metodă mai bună pentru a înțelege un subiect decât aceea de a scrie despre acesta. Pentru public.
Întregul este adesea mai mult decât părțile
• Faptul că lucrurile din natură au atât de multe forme de organizare, pe atât de multe niveluri funcționale, ne lasă de multe pierduți în contemplarea „stratului” greșit.
O simfonie este mai mult decât notele care-o formează, un roman este mai mult decât cuvintele individuale, mintea este mai mult decât neuronii șamd.
Strădania de a înțelege stratul „ultim” nu ne duce mai aproape de înțelegerea întregului.
Despre cărți
• Numărul de cărți citite este, de regulă, mult mai mic decât cel al cărților cumpărate/ deținute. Este posibil ca regula să se aplice și celor care au (cumpărat) o singură carte.
Dacă devii mai prost sau mai deștept după o carte depinde atât de carte, dar și de cititor.
În mod cert devii mai prost dacă citești o carte proastă și iei ce e acolo literalmente. Dar poți deveni mai deștept dacă o citești în mod critic.
Dar este foarte posibil să devii mai prost și dacă citești o carte bună, deși sunt suficient premise să devii mai deștept. Multe cărți bune sunt interpretate în moduri aberante.
Cărțile bune, citite cum trebuie, lasă însă urme și te transformă în așa fel încât devii de nerecunoscut, întâi de toate pentru tine. Și nu mai este nicio șansă să revii la ce ai fost înainte de asta. Orice prostie de care ai scăpat nu mai poate fi recuperată...
Obiectul atenției ne cucerește
• Are Nietzsche o maximă interesantă: „Dacă privești mult timp în abis, abisul va privi și el în adâncul tău”. Am explicat-o aici.
Dar mă gândesc că are o aplicabilitate mult mai largă. Înlocuiește „abis” cu orice vrei și va rămâne validă și-ți va spune mai mult despre tine.
Ești, în bună măsură, lucrul la care privești.
Orice idee poate avea adepți
• Faptul că orice abominație poate fi justificată cumva, de dictatori sau lideri de partid, poate fi explicat, în esență, prin două lucruri: faptul că fenomenele sociale și istoria sunt lucruri complexe, care asigură o bază pentru selecția de evenimente/ idei, și faptul că cei mai mulți dintre noi sunt superficiali și, în consecință, manipulabili.
Imperturbabila lumină
• Viteza luminii în vid, c, este aceeași față de orice observator. Nu se schimbă. Dar ceva, totuși, se schimbă: culoarea luminii în funcție de mișcarea observatorului relativ la lumină.
Cum studiem lumina?
• Când spunem că „vedem” sau „observăm” ceva, spunem, în fapt, că am folosit lumina, într-una dintre nenumăratele ei lungimi de undă.
Cum studiem lumina însăși?
Sunt expresii matematice care nu au valoare numerică definită: 0/0, 00, 0x∞, ∞0, ∞/∞, 1∞, ∞-∞.
