Deși liberul-arbitru pare că intră în conflict cu legile fizicii, nu este în mod necesar așa

Despre aceste subiecte, conștiința și liberul-arbitru, am mai scris o serie de articole de-a lungul timpului. Două dintre acestea (despre conștiință - despre liberul-arbitru) sunt axate, în fapt, pe același aspect: de ce este imposibil să le înțelegem. Dar propriile idei au evoluat și s-au mai rafinat. Și cred acum că explicația fundamentală este mai simplă, ușor de înțeles și de netăgăduit: explicația celor două fenomene mentale este imposibilă cu o minte ca a noastră, bazată pe stabilirea și etalarea unui lanț cauzal între evenimente. Iată de ce.


Cum funcționează mintea umană în materie de explicare a lumii?

Noi vrem, așadar, să explicăm cele două fenomene mentale, conștiința și liberul-arbitru în maniera „clasică”, înțelegând cum funcționează acestea.

Dar ce înseamnă să „explicăm”? Cum „explicăm” noi oamenii lucrurile, oricare ar fi acestea? Explicația înseamnă să stabilim o legătură între elementele a ceea ce vrem să explicăm.

Cum explicăm, de pildă, că există sisteme solare? Avem o lege a gravitației care ne permite să calculăm ce se întâmplă cu particulele de materie, iar această lege ne permite să facem predicții. Înțelegem cum evenimentele sunt legate unele de altele. Înțelegem care sunt condițiile în care praful cosmic se poate aglutina pentru a forma obiecte cosmice masive. Ok, explicația nu este deplină, căci nu înțelegem totalmente mecanismul gravitațional, dar explicația pe care o oferim are sens, folosindu-se de cauză și efect.

Cum explicăm, într-un alt exemplu, faptul că oxigenul necesar vieții este mai greu de obținut la altitudine mare? Știm că odată cu altitudinea gravitația este mai slabă, densitatea de particule care formează atmosfera terestră este mai mică, așadar cantitatea de oxigen pe care o obținem când respirăm este mai mică. Am stabilit o legătură între lucruri, am explicat ce se întâmplă.

Asta este esența funcționării minții umane când e vorba de explicarea a ceva: stabilirea unor legături cauzale între elementele subiectului de explicat.

Omul explică lucrurile, așadar, în mod determinist, stabilind o legătură între lucruri. Nu există alt mecanism mental pentru a explica.

Dacă vă gândiți la fenomene pe care le-am „explica” și pe care le considerăm ne-deterministe, precum descompunerea radioactivă, facilitată de interacțiunea nucleară slabă, acest exemplu întărește, nu subminează ideea. Pentru că afirmând că „natura este la nivel fundamental probabilistă” nu reprezintă, în sine, o explicație. Nu explicăm cum anume apar probabilitățile în cazul descompunerii radioactive, ci doar ne camuflăm necunoașterea printr-o etichetă: „probabilități”. O explicație ar însemna să detaliem cum e posibil să apară fenomene aleatorii. Dar o astfel de explicație, deloc paradoxal, dacă ar exista, ar distruge probabilitatea. Dacă înțelegi mecanismul în detaliu, dacă știi ce generează ce, atunci explicația este clasică, deterministă.


Ce e atât de diferit la conștiință și liber-arbitru?

Ce este liberul-arbitru? Este abilitatea de a lua decizii conștiente în mod independent, în mod nedeterminist. Și accentul trebuie pus pe „nedeterminist”.

Când spun că am liber-arbitru, spun că am libertatea deplină de a lua o decizie cu privire la un subiect, independent (dar nu împotriva) legilor fizicii. Ce înseamnă asta? Că legile fizicii, așa cum le cunoaștem astăzi, nu afectează acest proces. Această independență în luarea deciziei se rupe de orice lanț cauzal, chiar dacă permite unele influențe (de exemplu, dacă te doare piciorul, vei lua cel mai probabil decizia să renunți la antrenament).

Acest conflict între independența (nedeterminismul) deciziei și mecanismul bazat pe determinism al explicației umane face subiectul liberului-arbitru insolvabil în mod definitiv.

Ce este conştiinţa? Această senzaţie că există un „eu” care deţine cumva controlul a ceea ce se întâmplă cu ceea ce numesc „corpul meu” şi ceea ce numesc „mintea mea”. Ori, în cuvintele celui care a inventat termenul, John Locke, „percepţia a ceea ce se întâmplă în mintea omului”. Nu avem nicio teorie care să explice cum e posibil ca activitatea cerebrală să poată da naştere conştiinţei. Dar lipsa unei explicații intră în conflict cu ceea ce ni se întâmplă în fiecare zi: suntem conștienți.

Ce are conștiința a face cu liberul-arbitru? Activitatea conștientă este o precondiție a liberului-arbitru, dat fiind că nu ne putem imagina o ființă care nu este conștientă, dar ia decizii în mod independent și asumat (deci conștient).

Activitatea conștientă înseamnă, printre altele, capacitatea de a evalua lucrurile din jurul nostru, posibilul impact al acestora asupra noastră și, în multe cazuri, luarea unor decizii în consecință.

În fapt, cele două fenomene sunt atât de strâns relaționate, că este imposibil, mi se pare, să le separi în mod clar. Conceptele umane, chiar dacă diferite, nu indică întotdeauna realități, fenomene complet diferite. Iar conștiința și liberul-arbitru sunt un bun exemplu de fenomene mentale care sunt interconectate în bună parte.

Actele conștiente, care formează, în fapt, conștiința, presupunem că au, de asemenea, independență. Simpla scriere a acestui articol, de exemplu, presupune nenumărate opriri, evaluări ale nivelului de credibilitate a afirmațiilor, reanalizări ale unor formulări șamd. Un întreg proces, așadar, de acțiuni care nu se integrează într-un lanț cauzal clar, care nu se încadrează în ceea ce se numește „explicație umană”.


Cum se împacă liberul-arbitru cu legile fizicii?

Într-adevăr, nu există nicio modalitate de a explica liberul-arbitru prin intermediul legilor fizicii. Iar pornind de la această afirmație se poate înțelege că liberul-arbitru nu este încă pe deplin înțeles ori că este o non-problemă pentru că nu se supune legilor fizicii.

Dar problema este mai profundă. Mulți cred că legile fizicii există în sine în univers și că noi le cunoaștem în detaliu. Ambele aspecte sunt false. Întâi, legile fizicii sunt modalități umane de a descrie ce observăm în univers; modalități aproximative, pentru a fi preciși. Iar omul este departe a fi în punctul în care poate spune că înțelege cum funcționează universul la nivel fundamental. Aș spune că nu înțelegem nimic la nivel fundamental și nici nu avem cum. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că știința nu este uimitoare prin progresele pe care le-a permis speciei umane. Dar acesta este un aspect diferit, care nu are legătură cu subiectul nostru.

Prin urmare, evaluând ce știm și ce nu știm, probabil că este mai corect să spunem că liberul-arbitru poate fi explicat, dar nu cu o minte ca a noastră; în plus, liberul-arbitru nu intră în conflict cu legile de funcționare ale universului, dar noi nu avem capacitatea de a înțelege un mecanism nedeterminist ca cel care stă la baza liberului-arbitru.


Ce înseamnă toate astea?

În esență, înseamnă că dezbaterea aprinsă de azi între filozofi (cu participarea multor oameni de știință) privind existența liberului-arbitru nu are sens. Aceasta este, după cum observă cei pasionați de subiect, complet sterilă, fără niciun progres. Dar cum ar putea fi altfel când întreprinderea este sortită eșecului de la început?

Nu ține de evoluția cercetării științifice să demonstrăm dacă avem sau nu liber-arbitru. Pur și simplu subiectul este incompatibil cu capacitatea noastră de a raționa. Mintea umană nu are capabilitatea de a aborda astfel de subiecte, care sunt, prin definiție, în afara zonei deterministe.

Practic, în privința liberului-arbitru, sarcina minții umane este să explice printr-o legătură de cauzalitate ceea ce, prin definiție, nu reprezintă un lanț de legături cauzale. Suntem în plin absurd. Ori, din altă perspectivă, în plină înțelegere a unei limite definitive a minții umane.

Înseamnă asta că avem sau nu avem liber-arbitru? Probabil că avem, dar nu avem cum demonstra.

Altfel, dacă nu am avea liber-arbitru, consecința logică, ce ne pare însă complet necredibilă, ar fi aceea că ce se întâmplă acum în univers este scris încă din momentul apariției universului. Nu ar fi nimeni vinovat pentru corupție sau pentru nesfârșitul șir de orori înfăptuite de om de-a lungul istoriei, căci acestea au fost planificate la momentul Big Bangului :)

De asemenea, nu ar avea sens să acuzi un criminal de crimă, orice ai decide să faci cu el, pentru că ce vină are omul? Se poate lupta cineva cu ce e scris în „substanța” universului?

Pare evident că dispunem de liber-arbitru. Doar că nu putem demonstra. Nici că avem, nici că nu avem.


Citiți și: Limitele de nedepășit ale minții umane

Credit imagine depositphotos.com 

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.