Suntem într-un magazin, în fața unui raft cu cămăși. Evaluăm două cămăși cu nuanțe diferite de albastru. O alegem, după o analiză de câteva secunde / minute, pe cea mai deschisă la culoare? Cum am luat această decizie? Ce factori sunt implicați în luarea deciziei? Ce înseamnă că „eu” am luat această decizie? Este adevărat că noi, oamenii, avem capacitatea de a lua decizii în mod complet independent, că avem, așadar, liber-arbitru? Așa pare, dar pe măsură ce începem să analizăm ce înseamnă, în fapt, luarea unei decizii, ajungem repede la limitele cunoașterii umane. Sau, și mai probabil, la limitele biologice ale posibilității noastre de a cunoaște natura. Credem că problema liberului-arbitru este de nerezolvat, oricât ar progresa cunoașterea umană.


În urmă cu câteva săptămâni am scris un articol în care am încercat să explicăm de ce, cel mai probabil, nu vom ajunge niciodată să înțelegem ce este conștiința. Am vorbit în acel articol despre limitele fundamentale ale minții umane, care nu pot fi depășite, oricât ar evolua cunoașterea. Am mai vorbit despre conștiința unitară a celor cu emisferele cerebrale separate chirurgical, am atins chiar și subiectul liberului-arbitru și am arătat ciudatul caz al „eului” din vis.

În acest articol susținem, așadar, că liberul-arbitru face parte din acele subiecte incognoscibile, pe care nu le putem lămuri niciodată, pentru că pentru a le lămuri avem nevoie de o cunoaștere a naturii la care nu putem ajunge, ca urmare a limitelor minții umane.

Ce este liberul-arbitru? Este abilitatea de a lua decizii conștiente în mod independent, în mod nedeterminist. Și accentul trebuie pus pe „nedeterminist”. Toate problemele pleacă de aici, de la faptul că nu știm să explicăm cum putem lua decizii în mod nedeterminist, în mod completamente independent.


Argumentul universului determinist. Este stabilit ce cafea beți astăzi încă de la Big Bang?

Primul argument împotriva liberului-arbitru folosește ideea universului determinist. Știm, pe baza experienței de zi cu zi, că lucrurile evoluează în timp pe baza legii cauzei și efectului. Într-o logică newtoniană, universul de peste o secundă este deja conținut, în proiect, în universul din prezent. Nu pot fi surprize. Istoria viitorului este deja scrisă, doar că trăim într-un univers atât de complicat, că e imposibil pentru noi, oamenii, să calculăm, cu precizie, cum va arăta universul în secunda următoare. Uimitor este însă că putem face calcule destul de precise despre cum se mișcă, de pildă, corpurile cerești, care sunt la distanțe enorme de noi.

Trecând la nivelul creierului, orice decizie am lua, trebuie să fie rezultatul unei înlănțuiri cauzale, deci mintea nu poate avea libertate deplină, pentru că asta ar înseamna că se poate interveni în lanțul cauzal, în ordinea pre-scrisă a universului.

Dar dacă există o evoluție deterministă a universului, asta înseamnă că întreaga evoluție a acestuia, în detaliu, este „scrisă” din momentul nașterii sale, de la Big Bang. Pare greu de acceptat o asemenea ipoteză, că tot ce ni se întâmplă astăzi, de exemplu, este determinat până la cele mai mici detalii de acum 13,8 miliarde ani, dar nu există mod de a ocoli această concluzie într-un univers mecanicist. Într-un astfel de univers ideea de „prezent” ori de „viitor” nu au sens, dat fiind că tot timpul (cu toate evenimentele) este dat încă de la început; viitorul este determinat în exact aceeași măsură în care este determinat trecutul, iar impredictibilitatea viitorului este doar o iluzie, doar o consecință a faptul că nu putem pune într-o ecuație tot mecanismul universal...

Dar nici un univers nedeterminist nu asigură, neapărat, independența în decizii. 


Argumentul universului nedeterminist


Surprinzător pentru unii, mecanica cuantică este folosită de unii cercetători pentru a încerca să salveze liberul-arbitru. Cum? Folosind faptul că la nivel microscopic natura pare să fie nedeterministă.

Din ce știm astăzi, nu se poate calcula, de exemplu, momentul în care va avea loc dezintegrarea radioactivă a unui atom de uraniu-235 (dar putem face o estimare foarte bună privind perioada de înjumătățire a unei anume cantități de uraniu-235) sau locul în care o particulă elementară (un foton ori un electron) se va materializa pe un detector, după ce trece printr-un separator cu două fante.

Principiul incertitudinii al lui Heisenberg spune că nu putem stabili cu precizie poziția și impulsul al unei particule, particulele elementare neavând, în fapt, până la momentul măsurării, o poziție fixă în univers (ba ar avea mai multe poziții în același timp, oricât de straniu ar suna...). Michio Kaku, de exemplu, un fizician american faimos, foarte implicat în popularizarea științei, susține că mecanica cuantică invalidează ideea unui univers mecanicist și, atenție! ne permite să avem liber-arbitru! Din păcate o asemenea concluzie este ilogică. Este totuși evident faptul că și dacă universul nu ar fi determinist la nivel fundamental nu ar fi rezolvat cazul liberului-arbitru. De ce? Pentru că și în cazul în care un eveniment aleator la nivel neuronal va schimba cumva o decizie, asta nu înseamnă că decizia este mai independentă decât în cazul în care universul este complex determinist (iar aleatoriul din mecanica cuantică ar fi doar o limită de moment a înțelegerii noastre).

Pentru a avea liber-arbitru este nevoie ca deciziile noastre să fie complet independente, nu de a fi generate de evenimente cosmice pe care nu le putem controla, pentru că sunt aleatoare.


De ce liberul-arbitru nu are cum fi rezolvat

Ca să înțelegem liberul-arbitru trebuie să înțelegem conștiința, pentru că liberul-arbitru este, în esență, o alegere conștientă, iar ce înseamnă „conștient” este un mister (care, spuneam, va rămâne așa de-a pururi). Dar să presupunem că s-ar lămuri cum este generată conștiința și mai rămâne să lămurim dacă liberul-arbitru este posibil.

O altă dificultate, despre care am scris în acest articol, este că se pare că deciziile sunt luate în mod inconștient, iar partea conștientă află mai târziu de această decizie. Dar, din nou, de dragul argumentației, să presupunem că interpretarea observațiilor lui Libet nu este corectă (cum susțin unele studii recente) și că e posibil să luăm decizii în mod conștient. Care sunt alte dificultăți?


Teoriile fizicii sunt aproximări ale realității, nu descrieri fidele ale realității

Una dintre dificultăţile majore este modul în care înţelegem natura. Faptul că toate teoriile fizicii sunt doar aproximări ale realităţii nu ne va permite niciodată să ne raportăm la realitatea ultimă, la ceea ce este lumea în sine.

De la o anumită scară, avansând în lumea microscopică a particulelor elementare, tot ceea ce măsurăm este mediat de aparatură, deci nu mai există un acces nemijlocit la realitate. Pe de altă parte - şi ceea ce este nemediat de aparate de măsură este mediat, transformat de sistemul cerebral (de exemplu, noi vedem un măr roşu, dar mărul nu este „roșu”, ci îl vedem roșu pentru că avem capacitatea de a interpreta ca fiind culori distincte diverse frecvențe ale luminii).

Ce importanță au toate acestea pentru subiectul nostru, al liberului-arbitru? Neînțelegerea exactă a modului în care funcționează natura, cu tot ceea ce conține ea, inclusiv creierul uman, nu va permite niciodată lămurirea unui subiect pur subiectiv, cum este liberul-arbitru. Iar înțelegerea exactă nu va fi posibilă niciodată.

Iată câteva exemple din fizică unde deși avem descrieri matematice ale fenomenelor, nu înțelegem ce se întâmplă în realitate:
- cum se resping doi electroni?
- cum generează un electron un câmp electromagnetic atunci când accelerează (care înseamnă, în fapt, un flux continuu de alte particule, și anume fotoni).
- interacționează un electron cu propriul său câmp electromagnetic? Cum?
- ce este, în fapt, un electron? Care este natura sa ultimă?
- este materia formată din particule, din particule și câmpuri sau totul este doar câmp (iar particulele sunt doar un mod de a măsura câmpurile)?
- cum se atrag doi magneți?
- cum se atrag două sarcini cu semn opus, ca un electron și un proton?
- cum anume funcționează gravitația?
- cum funcționează colapsarea funcției de undă în realitate?
Iar lista poate continua cu mii de astfel de întrebări.

De ce aceste exemple din fizică, atunci când vorbim despre un fenomen cerebral, liberul-arbitru? Pentru că este de presupus că fenomenele mentale sunt doar manifestări ale unor fenomene fizice. La urma urmelor, ce se întâmplă la nivel cerebral nu poate fi alt lucru decât o interacțiune între elementele fundamentale ale naturii, câmpuri, particule ori ce o fi fundamental...

Cu cât ne apropiem de natura ultimă a realității, cu atât aceasta se ascunde și mai mult, se pare... Orice progres vine cu nenumărate complicații, noi întrebări, noi provocări, noi ținte de neatins. Dacă fizica explică natura, iar conștiința și liberul-arbitru sunt generate de legile fizicii, suntem, deocamdată, departe de înțelegerea mecanismelor fundamentale ale naturii.


Să ne întoarcem la momentul deciziei...

Suntem așadar, în fața celor două cămăși. Ce se întâmplă în creierul nostru și putem descrie? Evaluăm vizual cele două obiecte și cumva, fără a ști cum, ni se pare că una este mai potrivită / dezirabilă decât cealaltă. Despre ce poate fi vorba? Cum se „ia” această decizie? Este posibil să fie vorba despre un aspect care ține de obișnuință (preferi haine mai deschise la culoare) ori poate de cultura în care trăiești. Ori poate este vorba despre faptul că te pregătești de vară, iar o cămașă mai deschisă la culoare este mai adecvată. E greu de spus care este adevăratul motiv. Mai interesant este că de multe ori nici măcar nu „inventăm” un motiv: pur și simplu spunem că ceva, ca o cămașă, „ne place mai mult”.

Să luăm alt exemplu: evaluăm două sau mai multe laptopuri, având în intenție să cumpărăm unul. Analizăm prețul, performanțele tehnice, modul în care arată - și luăm o decizie. Avem permanent în minte o serie de date, ca cele pe care tocmai le-am menționat, date pe care le comparăm pentru a ajunge la un compromis și o decizie privind achiziția. Pare, așadar, că dispunem la nivelul creierului de un „spațiu de lucru”, un fel de memorie RAM (prezentă într-un computer), în care informațiile necesare sunt reținute pentru o vreme. Ce înseamnă asta din punct de vedere fizic? Unde sunt stocate, în fapt, aceste informații? Cum sunt ele menținute „vii” și interconectate în conștiința noastră? Ce este acest „ceva” care păstrează aceste informații în atenția noastră? Sunt aspecte care privesc funcționarea creierului despre care nu avem nicio idee. Și cel mai probabil așa vor rămâne lucrurile...

Atunci când, finalmente, luăm decizia privind achiziția ni se pare că ce am hotărât era cumva inevitabil: am dat atâți bani cât ne-am permis pentru a achiziționa cel mai bun produs în suma dată. Dar, evident, e greu de spus de ce am fixat exact suma respectivă ca fiind limita superioară (cu 100 de lei în plus am putea lua un produs mai bun...). Nu știm să răspundem la toate întrebările și ar fi și absurd să ne batem capul cu așa ceva zi de zi. Am luat o decizie și cu asta basta!

Dar să trecem la un caz mai interesant: cel al unui infractor. Cum ia acesta decizia de a intra în casa cuiva, cu toate riscurile asociate, de a lovi (și poate a ucide) pe cel care, întâmplător, s-ar afla în casa vizată? Este vorba tot de o decizie, la urma urmelor, nu? De ce unii iau astfel de decizii, iar alții le găsesc inacceptabile? Desigur, intuim că are de-a face cu personalitatea fiecăruia, cu istoria personală (copilăria, părinții, anturajul etc.), cu societatea în care trăiește (nivel de corupție, raportarea la infracțiuni etc.). Dar întrebarea fundamentală este: chiar poate lua infractorul nostru altă decizie decât cea pe care a luat-o? Oricum am răspunde la acestă întrebare, nu știm să explicăm de ce stau lucrurile așa...


În concluzie...


Avem impresia, greu de anulat, că avem liber-arbitru. Cu toate acestea pare o sarcină imposibilă să înțelegem cum funcționează liberul-arbitru și cum ar fi posibil liberul-arbitru într-un univers în care există legi ale fizicii, ce sunt înțelese, până la un punct de om. Realitatea ultimă a lumii ne este ascunsă în mod definitiv. Liberul-arbitru, oricum ar funcționa, trebuie să urmeze legile naturii, iar acest simplu fapt ne invalidează definitiv capacitatea de a fi complet independenți (la urma urmelor, suntem parte constituentă a universului, nu observatori externi).

În alte cuvinte, probabil că o sinteză a acestui articol se poate face în două fraze:
· liberul-arbitru reprezintă un proces mental, subiectiv, complex, pentru sondarea căruia ne lipsește un instrument adecvat.
· liberul-arbitru are la bază un mecanism fizic, care funcționează pe baza legilor fizicii, iar imposibilitatea congenitală a omului de a înțelege natura ultimă a universului ne împiedică să explicăm, în detaliu, procesele mentale.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.