• Dacă aș putea, aș obliga editurile să publice pe ultima copertă, alături de numele și poza autorului, vârsta la care autorul a scris cartea.
În funcție de domeniul cărții, vârsta spune suficient cât să reprezinte o informație utilă despre ce vei găsi în interior.
De asemenea, dată fiind importanța cardinală a traducătorului, pe coperta interioară a cărții aș obliga editurile să public date relevante despre traducător, precum: ce cărți a mai tradus din domeniu / din acel autor, ce pregătire are. Să știi limba engleză (doar) nu te califică deloc în a traduce practic... nimic de valoare.
Traducătorii ar trebui să fie staruri, din personaje din umbră. La limită, un traducător ar trebui să fie în stare să prezinte o carte pe care tocmai a tradus-o mai bine decât autorul însuși.
• Problema principală pare să fie nu că aceasta este una dintre cele mai calde veri înregistrate de om, ci că este una dintre cele mai răcoroase, raportat la anii ce vin.
Dar predicțiile despre viitor au fost mereu dificile. Peste o vreme vom putea spune cu încredere: „Era evident că...”, cum facem mereu, orice am crede astăzi.
• A lauda pe cineva este calea regala pentru a-i identifica limitele.
• Oamenii au tendința de crea explicații și a-și justifica trăsăturile de personalitate limită, pentru că este mai simplă auto-justificarea (și păstrarea stării de fapt) decât schimbarea.
• O expresie pe care o aud des în ultimii ani este aceea că oamenii vor „să-și creeze amintiri” (probabil, ca în atât de multe cazuri, un import din eng. „to make memories”).
Ideea-forță este că oamenii vor vieți memorabile, cu evenimente extraordinare, cu experiențe de neuitat. Nu vor să trăiască vieți simple, repetitive, fără emoții plăcute care să-i cutremure din când în când.
Dar asta înseamnă, de regulă, vânarea de experiențe de masă (precum turismul, alcoolul, drogurile șamd), superficiale, care nu lasă urme, totul cu speranța că va fi ceva unic, inegalabil.
Dar experimentarea a orice depinde de ce este cel care experimentează. Când este (aproape) nimic, nu rezultă (aproape) nimic bun din (aproape) nicio experiență.
• Diverse evoluții din societate primesc diverse explicații, remodelate când evoluțiile își schimbă trendul.
Suprapopularea era o problemă la un moment dat, acum pare să devină o problemă declinul din viitorul apropiat al populației lumii.
Se crede, în paralel, și că oamenii nu fac mulți copii pentru că nu au ce să-i crească, dar și că o bună stare materială îl stimulează pe oameni să-și trăiască viața din plin, fără „povara” creșterii copiilor.
Așa că astăzi unii trăiesc cu teama vagă că o să fim prea mulți, iar alții, care au aflat deja că trendul s-a schimbat, că o să fim prea puțini.
• Unul dintre cele mai mari mistere pentru mintea umană, insolvabil - cauzalitatea.
Ce cauzează ce?
Luați orice exemplu doriți și încercați să identificați mecanismul cauzal. Treceți de primul „strat”, de prima impresie, de cauza aparentă și mergeți la următorul nivel, mai adânc.
Inevitabil, ne pierdem într-un strat mai profund, unde orice claritate și obiectivitate se pierde.
Ideea (imposibilității stabilirii cauzalității fundamentale) este omniprezentă în istoria gândirii omenești scrise (îmi amintesc acum de Cicero) și, totuși, cumva pierdută pentru modernitate.
• Deși cauzalitatea nu poate fi explicată, nu o putem lăsa deoparte definitiv, pentru că altfel lumea nu mai are niciun înțeles, pierzându-și orice coerență. În fizică, de exemplu, relaționarea cauzală este esențială.
• Uneori viețile a sute de mii de oameni depind de întâmplări.
De exemplu, Kyoto era prima pe lista țintelor de lovit cu bomba nucleară de americani, dar a fost ștearsă pentru că secretarul de stat Henry Stimson vizitase orașul cu ceva ani în urmă și-l găsise fascinant. Așa că a fost bombardat Hiroshima (6 august 1945)
A doua țintă, Kokura, a scăpat pentru un motiv și mai banal: un mic nor deasupra orașului pe când trecerea bombardierul american, care s-a îndreptat către o țintă secundară, Nagasaki (9 august 1945), care nici măcar nu fusese pe lista inițială de ținte (Kyoto, Hiroshima, Yokohama și Kokura).
• Stupefiant despre specia umană este să constați că un individ, suficient de nebun, poate decide soarta acesteia. Că poate transforma țări întregi în țarcuri de prizonieri este binecunoscut (Coreea de Nord, Rusia etc.).
Deși se presupune că liderii lumii sunt cei mai informați și, prin urmare, deciziile lor sunt mereu bazate pe cele mai bune informații, în realitate puțini au curiozitatea, răbdarea și capacitatea de a înțelege consecințele deciziilor lor.
Aș spune că cele mai multe decizii relevante sunt luate fără ca cei care le iau să înțeleagă ce fac.
Cum se tot vorbește, bombele nucleare pot însemna colapsul definitiv al civilizației umane. Folosite în spațiu, efectul acestora ar putea fi devastator pentru ce se întâmplă pe Pământ.
În 1962 SUA au detonat o bombă nucleară de 1,4 megatone în spațiu („Starfish Prime”). Radiația generată de explozie a orbitat planeta câteva luni, a afectat o treime din sateliții aflați în orbită la acea dată, a afectat rețeaua electrică terestră, a întrerupt serviciile telefonice șamd.
Noi teste vor afecta viața terestră în moduri mult mai semnificative.
• O trăsătură care arată tărie de caracter este următoarea: să fii în stare să iei o decizie care te protejează pe termen lung, dar te expune (și indispune) în timp scurt. Este ceva ce se poate antrena.
• Exprimări uzuale din fizică, precum „principiul excluziunii al lui Pauli face ca doi electroni să nu poată avea aceeași stare cuantică”, referindu-se că nu pot ocupa același loc în spațiu, de exemplu, sunt, în fapt, greșite. Pentru că pun carul înainte boilor.
În fapt, principiul excluziunii este, în esență, o observație, chiar dacă este propus înainte de observația științifică în sine (adică este o predicție, confirmată de observație).
Ce putem spune fără să greșim este altceva: că am observat că doi electroni nu pot avea aceeași stare cuantică, iar acest lucru poartă denumirea de „principiul excluziunii”.
Este o diferență subtilă, e drept, dar este importantă pentru a evita înțelegerea greșită a fenomenului fizic.
• Cei mai mulți dintre noi sunt, la nivel declarativ, adepții unor principii și valori nobile.
Știm să explicăm ce e bine și ce e rău și ce trebuie făcut pentru a proteja aceste principii si valori.
Dar, cumva, găsim că protejarea reală a acestora ar trebui sa fie responsabilitatea altora, pentru ca: a. avem familie si copii; b. avem o slujbă; c. acțiuni de protejare a principiilor si valorilor pot fi interpretate greșit.
De aceea vremurile tulburi cern rapid oamenii.
